ActiveNews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit. Dacă doriți să ne sprijiniți, orice donație este binevenită. Doamne, ajută!


Biserica Ortodoxă îl cinstește pe Sfântul Împărat Constantin cel Mare și mama sa Elena în rândul celor mai mari sfinți, numindu-i „întocmai cu apostolii”.

Sfântul Constantin cel Mare (306-337) a fost fiul lui Constanțiu Chlor și al cinstitei Elena. După moartea tatălui său a luat stăpânirea împărăției, cu învoirea întregii oștiri, însă, auzind Maxențiu acest lucru, a pornit război împotriva sa. Acesta, știind că oștirea sa este mai slabă decât cea a lui Maxențiu, s-a rugat lui Dumnezeu și ca răspuns la rugăciunile lui a văzut ziua, în amiaza mare, o cruce luminoasă strălucind pe cer, pe care scria cu slove alcătuite din stele: „In hoc signo vinces - Prin acest semn vei învinge!”. Deci, punând el pe steaguri semnul Sfintei Cruci și monograma lui Hristos, l-a biruit pe Maxențiu la Pons Milvius (Podul Vulturului) în anul 312. Fericitul Constantin a dat în anul 313 o hotărâre prin care acorda libertate deplină creștinilor în întreg Imperiul Roman, cunoscută sub denumirea de Edictul de la Milano. Mai târziu, împăratul Constantin a mutat capitala imperiului de la Roma pe malul Bosforului, la Constantinopol, el întemeind prima cetate creștină din istorie. Tot în timpul său s-a ținut și Sinodul I Ecumenic, la Niceea, în anul 325, în cadrul căruia a fost condamnată erezia lui Arie. Sfântul Constantin a fost îndrumat în viața sa de evlavia mamei sale, Elena, care, mergând la Ierusalim, a descoperit locul Golgotei, al Sfântului Mormânt și lemnul Sfintei Cruci. Fragmente din moaștele Sfinților Împărați Constantin și Elena se găsesc și la Catedrala Patriarhală din București. (Ziarul Lumina)

Constantin cel Mare, împăratul creștin al Romei

 


Un articol de: Pr. Ciprian Florin Apetrei - 20 Mai, 2022
 
 

Biserica Ortodoxă îl sărbătorește la 21 mai pe Sfântul Împărat Constantin cel Mare. Chiar dacă s-a botezat abia la finalul vieții sale, Constantin cel Mare este primul împărat creștin al Romei. El a inaugurat, prin domnia sa, mileniul creștin al imperialității romane.

Regretatul profesor Emilian Popescu, în prologul la opera fundamentală a scriitorului Eusebiu de Cezareea, „Viața împăratului Constantin”, scrie că, „odată cu împăratul Constantin, lumea de atunci intră într-o nouă eră, cea creștină, în care s-a născut și civilizația europeană, superioară tuturor celorlalte civilizații ale lumi”.

Pentru un creștin ortodox, Constantin este împăratul roman ce a acordat libertate crești­nismului, a convocat Primul Sinod Ecumenic de la Niceea (325), a ctitorit noua capitală a Imperiului la Bizanț și a numit-o Constantinopol, construind mai multe biserici, pentru a sublinia caracterul creștin al Noii Rome, a ctitorit la Locurile Sfinte bisericile din Ansamblul ecleziastic al Sfântului Mormânt, s-a proclamat „episcop al celor din afară” și, în această calitate, a protejat și susținut Biserica, iar prin politica sa a creat premisele transformării Imperiului Roman din unul păgân într-o împărăție creștină. Această transformare datorată viziunii sale stă la baza continuității romane în Imperiul Bizantin ce a dăinuit vreme de un mileniu.

În studiul „Politica religioasă a împăraților bizantini”, Eirini Artemi afirmă că Imperiul Bizantin, în calitate de continuator al celui Roman, „s-a sprijinit în formarea și dezvoltarea sa pe trei factori incontestabili: tradiția romană, cultura elenă și credința și religia creștină”. Tot din acest studiu aflăm că „figura cea mai importantă în fondarea Noului Imperiu Roman Creștin, cu alte cuvinte, a Bizanțului, a fost Constantin I, împăratul Romei. Vizionarismul și perspicacitatea caracterului său l-au condus spre luarea a două decizii foarte importante care vor schimba cursul istoriei Imperiului Roman de până atunci, pecetluind nu numai cel de-al patrulea secol, ci întregul parcurs al Imperiului Roman de Răsărit, precum și fundamentarea dogmatică și răspândirea creștinismului. Prima decizie a fost adoptarea creștinismului drept religie recunoscută de Statul Bizantin, iar cea de-a doua, mutarea capitalei Imperiului de la Roma la Constantinopol, în orașul nou-construit pe locul anticului oraș Bizanț”.

Conform istoriografiei, Constantin cel Mare a domnit ca împărat din anul 306 până în 337, la moartea sa, fiind, din anul 324, împărat unic. Momentul esențial al domniei sale este ziua de 28 octombrie 312, când în fața Romei, înainte de bătălia crucială de la Podul Vulturului, după relatarea lui Eusebiu de Cezareea, i s-a arătat pe cer semnul Sfintei Cruci, însoțit de cuvintele: „Prin acesta vei învinge”. Victoria obținută în urma acestei viziuni minunate a consolidat decizia împăratului Constantin de a sprijini creștinismul.

În luna februarie a anului 313 la Mediolanum (Milano) a dat Edictul de libertate pentru toți creștinii din Imperiul Roman. Despre acest Edict academicianul Emilian Popescu scrie că prin efectele sale „a schimbat fața lumii de atunci, transformând-o din păgână în creștină”. Tot el subliniază că „Împăratul Constantin devine astfel adept al religiei creștine, ia măsuri în favoarea ei, iar imperiul pe care-l conduce dobândește o nouă înfățișare spirituală”.

Pe parcursul întregii sale domnii, politica religioasă a lui Constantin a fost caracterizată de susținerea și favorizarea creștinismului. În acest sens, Eirini Artemi prezintă punctul de vedere al profesorului Vlásios Feidás, care susține că „politica religioasă a marelui Constantin a dobândit o importanță fundamentală în istoria umanității, dar nu datorită faptului că un împărat roman a consolidat libertatea religioasă sau pentru că a îmbrățișat creștinismul, una dintre multele religii ale imperiului, ci mai ales pentru că această inițiativă s-a legat în ultimă analiză de înlocuirea teoriei cosmocentrice a antichității greco-romane cu învățătura teocentrică a creș­tinismului. Conform învățăturii creștine, împăratul nu este Dumnezeu, dar, prin bunăvoirea divină, alesul lui Dumnezeu, care guvernează numai cu harul și insuflarea Sfântului Duh”.

În acest moment are loc schimbarea de paradigmă în conceptul de guvernare romană de la viziunea păgână, în care împăratul este un zeu, la cea creștină, în care împăratul este „alesul lui Dumnezeu” și conduce în conformitate principiilor și normelor învățăturii de credință a Bisericii lui Hristos. Sub acest concept de gândire creștină s-a desfășurat istoria bizantină a împăraților de la Constantinopol.

În calitatea pe care și-a definit-o în raport cu Biserica, de „episcop al celor din afară”, Sfântul Împărat Constantin cel Mare s-a îngrijit să ocrotească și să sprijine Biserica creștină. În acest sens, el s-a implicat direct în rezolvarea problemelor generate în imperiu de erezia lui Arie, convocând Primul Sinod de la Niceea. Pe principiul acestui prim conciliu ecumenic se vor desfășura și celelalte sinoade, adică autoritatea imperială convoacă episcopii în sinod și asigură toate cele necesare desfășurării.

Pentru Constantin cel Mare, pacea Bisericii însemna și pacea imperiului. De aceea a depus toate eforturile pentru a asigura pacea în Biserică, promulgând decrete imperiale prin care ereticii au fost exilați și sancționați pentru tulburările pe care le-au provocat prin învățăturile greșite.

Ca să înțelegem rolul jucat de Constantin în consolidarea și răspândirea creștinismului este suficient să citim ultimul paragraf din lucrarea „Viața împăratului Constantin”, scrisă de Eusebiu de Cezareea: „Dintre toți împărații Romei, Constantin a fost singurul care L-a proslăvit pe Dumnezeu, Împăratul a toate, cu o atât de mare dăruire; el singur a mărturisit și a răspândit fățiș tuturor învățătura lui Hristos; el singur a proslăvit Biserica Lui, așa cum nimeni nu mai făcuse vreodată”.

De aceea și noi acum îl cinstim spunând: „Bucură-te, Sfinte Împărate Constantin!”

Sursa: Ziarul Lumina

 

 

Pentru că suntem cenzurați pe Facebook ne puteți găsi și pe Telegram și GoogleNews