ActiveNews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit. Dacă doriți să ne sprijiniți, orice DONAȚIE este binevenită. Doamne, ajută!


Marele teolog Teodor M Popescu, profesor de elită al Facultății de Teologie din București, a fost prigonit de bolșevici pentru credința sa, fiind deținut politic între anii 1959-1963 în închisorile de la Jilava și Aiud.

Teodor M. Popescu s-a născut la 9 iunie 1893, în satul Boteni, comuna Conțesti, județul Dâmbovița, într-o familie de țărani cu nouă copii. A fost un elev eminent, încă din primele clase școlare. La absolvirea Seminarului Central din București a fost trecut la excepțional în Cartea de Aur a instituției. În timpul studiilor universitare, petrecute în timpul primului război mondial, s-a prezentat ca voluntar, cerând să fie trimis pe front. În octombrie 1916 a fost înrolat în cadrul Regimentului 46 de Infanterie. La sfârșitul războiului avea să primească gradul de sublocotenent.

După absolvirea Facultății de Teologie din București primește o bursă pentru a-și aprofunda studiile la Atena, unde obține doctoratul cu teza „Cauzele persecuțiilor din punct de vedere istoric și psihologic”. Își continuă studiile de filozofie, teologie, litere și istorie la universitățile din Leipzig și Paris.

Începând cu anul 1926, devine profesor de Istorie Bisericească la Facultatea de Teologie. Se impune ca un universitar de înaltă ținută intelectuală și morală, câștigând respectul tuturor. Începând cu anul 1929, devine îndrumător spiritual al revistei studenților teologi, "Raze de lumină”.

Începând cu noiembrie 1941, după ce a văzut realitățile Rusiei sovietice, Profesorul Teodor M. Popescu susține o serie de conferințe publice, având ca temă „Anticreștinismul comunist”. Nichifor Crainic a publicat textul conferinței în prestigioasa revistă Gândirea, în numărul 1 al anului 1942, sub titlul „De la Nero la Stalin”. Conferința este un rechizitoriu teologic (din păcate, atât de actual!) împotriva bolșevismului: „Este primul război organizat și propagat de o parte din omenire împotriva nu numai a oamenilor care cred, ci a lui Dumnezeu Însuși, în Care cred aceștia. Este o răzvrătire luciferică împotriva Creatorului, cum n-a mai fost în veac; și este mai gravă decât cea demonică, pentru că se încearcă nu întrecerea, nu egalarea lui Dumnezeu de către făptura Lui, ci repudierea ingrată și ostentativă, negarea pătimașă, uitarea, scoaterea Lui din mintea creaturii, ștergerea Lui dintre realități, pălmuirea și dezmoștenirea Lui - de putem zice - de către om, coroana creației divine. Bolșevismul a întrecut cu mult, în această privință, tot ce s-a putut concepe până acum împotriva creștinismului și a lui Dumnezeu. Și pentru ca paradoxul și scandalul să fie depline, se întâmplă aceasta pe pământul evlavios și mistic al „sfintei” Rusii pravoslavnice, în forme care ar putea uimi pe persecutorii de totdeauna.

O asemănare a bolșevismului ateu cu păgânismul idolatru este numai în parte sau figurat potrivită. În realitate, ateismul bolșevic stă dincolo de păgânism, de orice rătăcire, de orice erezie și superstiție, pentru că stă dincolo de orice credință religioasă. El este nu doar o eroare, ci este nelegiuire voită. Este nu o credință greșită sau neputința de a crede, ci este voința de a nu crede. Comparați cu toți persecutorii de până acum, dictatorii proletariatului comunizat nu sunt apărătorii unei religii proprii, fie oricât de rătăcită, nu slujitorii unei credințe, deosebite de a altora: sunt tot ce poate fi mai funest și mai odios pentru o religie și pentru toate concepțiile de viață ce decurg din ea, sunt antireligia sub formă de autovenerație obligatorie și tiranică, sunt autoidolatrizați întronați în locul lui Dumnezeu, sunt nihilismul spiritual total, negația completă și definitivă, antiteismul cel mai rebel și mai distructiv. Un Satan, dar un Satan ateu, în Sfânta Sfintelor! Satan pierzându-și ultima scânteie ce-i amintea originea și firea lui cea dintru început: credința că există Dumnezeu! Satan care nu mai crede și nu se mai cutremură!”.

Teodor M. Popescu a fost reprezentant al României, alături de Mitropolitul Visarion Puiu și Nichifor Crainic,  în Comisia internațională de constatare a masacrului de la Winnitza (localitate în vestul Ucrainei, unde au fost uciși aproape 10.000 de oameni, majoritatea ucraineni, iar parte dintre ei fiind basarabeni), calitate în care a conchis, alături de experți din mai multe țări europene, că vina pentru masacre o poartă în mod cert Rusia sovietică. În dosarul penal al lui Teodor M. Popescu, conform mărturiei istoricului Adrian Nicolae Petcu, avea să fie găsit un manuscris al profesorului, material probatoriu în procesul bolșevic care avea să-i fie intentat, care abordează tema masacrului săvârșit de NKVD, poliția politică sovietică. Moartea victimelor survenise prin împușcături de revolver, în ceafă, de la mică distanță. În studiul „Morții de la Winnitza”, Profesorul Teodor M. Popescu avea să concluzioneze: "Ceea ce s-a făcut la Katyn și Winnitza nu este o excepție, nu este o greșeală administrativă, nu este o eroare judiciară, nu este un accident; este o regulă, un sistem, este metoda practică a ideologiei atee și criminale a bolșevismului.

Dacă lupta noastră împotriva lui mai poate părea cuiva temerară sau nejustificată, să meargă nedumeritul la Winnitza. Să ia cu sine arome tari, pentru că mirosul cadavrelor și al efectelor de corp, întinse cu miile pe sârme, pentru identificarea celor uciși, este insuportabil. Să treacă de la groapă la groapă, să stea de vorbă cu cei îndoliați, să ia toate informațiile ce dorește și să înțeleagă atunci ce ne-ar fi așteptat și pe noi, ca neam și ca stat, dacă monstruoasele inițiale U.R.S.S. și-ar fi întins sau și-ar întinde puterea și protecția asupra noastră. Cine se îndoiește de cele scrise despre morții de la Winnitza să meargă în adevăr acolo. Va învăța mai mult decât din toate cărțile din lume care este adevărata față a bolșevismului.

Morții de la Winnitza putrezi, stâlciți, cu gura mută, cu mâinile legate la spate, dar scoși la lumina zilei ei capătă grai și învață pe toți amatorii de fericire roșie, ca și pe toți câți s-ar mai îndoi de scopurile strategice, politice, sodale și culturale ale bunilor noștri vecini de la Răsărit, că ducem în adevăr, din porunca destinului și a chemării noastre, un război sfânt și inevitabil, pentru noi înșine și pentru Europa toată. Eroii noștri ne apără de teroarea roșie, de moartea de la Winnitza".

În noaptea de 4-5 martie 1959, Teodor M. Popescu a fost arestat, fiind trimis în închisoarea de la Jilava. Evident, acuzele vizau textele antibolșevice mai sus pomenite, „crima de uneltire intensă contra clasei muncitoare” și apartenența la Mișcarea Legionară (conform principiului enunțat de un anchetator al Securității: „Ești legionar pentru că ești teolog, și fiind teolog ești anticomunist, iar a fi anticomunist înseamnă a fi legionar”).

Adevăratul motiv avea să fie arătat de fiul marelui profesor, inginerul Vasile M. Popescu: „După cum am mai spus, ceea ce ia iritat cel mai mult pe anchetatori și ia îndârjit a fost credința religioasă și statornică a acuzatului în mărturisirea și apărarea ei. Nu numai că lau insultat pe el și lau pedepsit pentru credință, dar au adus în același timp, în izbucniri sălbatice de ură, injurii grave religiei și Bisericii, conducătorilor ei, slujitorilor ei, și tuturor credincioșilor. Era clar, o dată mai mult, că acesta era motivul principal al arestării lui Teodor M. Popescu, și scopul întregii înscenări a acuzaților ce i sau adus”.

Procesul înscenat Profesorului Teodor M. Popescu a avut loc pe 2 iunie 1959, la Tribunalul Militar București. Completul de judecată a acceptat capetele de acuzare ale Securității. Acuzatului i s-a acordat un singur minut pentru apărare. Teodor M. Popescu a fost condamnat la cincisprezece ani temniță grea, cu confiscarea averii. Recursul avea să-i fie respins.

Profesorul Teodor M. Popescu a fost întemnițat la Jilava și Aiud, unde a transformat celula în amfiteatru și chilie de rugăciune, fiind eliberat în 15 ianuarie 1963.

După eliberarea din închisoare, la 14 februarie 1972, prigoana împotriva Profesorului continuă, fiind bătut și aruncat într-un parc din București. În 4 aprilie 1973, grav bolnav, mărturisitorul credinței a plecat la Domnul, pe care l-a slujit de-a lungul întregii sale vieți.