Legătura dintre suflet și trup își găsește o lacună temporală prin impedimentul morții umane, care „se înscrie ca un moment necesar și plin de sens pe traiectoria vieții începute la naștere, ea făcând să treacă viața noastră pământească în faza eshatologică, acolo unde se revelează sensul deplin al existenței pământești”¹. Despărțirea între ele este până la a doua venire a Mântuitorului, deoarece „odată cu moartea trupului începe veșnicia pentru suflet: ori este fericit, ori se chinuiește în vecii vecilor”². Creat din pământ, omul se întoarce în acesta, după cum a fost rânduit de la facerea lumii, căci pământ ești și în pământ te vei întoarce(Fac 3, 19), mormântul ajungând o mângâiere pentru rudele celor răposați, știind că „în pământ, trupul celui răposat rămâne tot sub puterea și ocrotirea lui Dumnezeu”³. Ancestral, mormântul este locașul morții, „e simbolul odihnei de veci”⁴, la care este supusă firea umană (Sufletul meu e dărăpănat, zilele mele se sting, mormântul mă așteaptă.Iov 5, 2) și totodată al odihnei trupești (Sosi-vei la mormânt, la adânci bătrânețe, ca o șiră de grâu strânsă la vremea ei. Iov 5, 26).

Continuare a ierurgiilor bisericești și adăpostire a mormintelor, cimitirul este glasul veșniciei, „simbolizând că aici este locul de odihnă al tuturora”⁵, dar în același timp etalează și faptul că este „un loc sacru, al odihnei de veci, al tristeții, dar și al reculegerii, al legăturii dintre cei morți și cei vii”⁶. Tăcerea întâlnită într-un cimitir este prevestitoare de cele ce vor fi întâlnite în veșnicie în funcție de felul în care este trăită această viață, de sorgintea ei: „Pulberea morților vorbește fără sunetele de care are nevoie cuvântul pământesc: prin putrezirea sa ea trâmbițează o propovăduire răsunătoare, care e cel mai puternic îndemn către cei ce caută cele putrezitoare.”⁷. Glasul veșniciei se aude prin cele ce slujesc mormântului, pentru că „la cimitir, fiecare ridicătură de pământ slujește de amvon pentru moarte și acolo vorbește ea cu multă îndrăzneală”⁸, iar prin cele ce se văd „în cimitir mormintele pline de întuneric, oseminte de oameni în țărână și cu miros greu⁹ ” se trezește conștiința umană pentru a înțelege căci cu adevărat există moarte.

Căderea protopărinților noștri a adus cu sine moartea; Dumnezeu „a rânduit de la început pe cel mai puternic predicator ca să-i vorbească, să-l urmărească și să-l amenințe. Acest predicator este Moartea.”¹⁰. Aceasta a avut efect primordial asupra întregii umanități, incluzând faptul că „toți oamenii, ajungând la finele călătoriei prin această viață, mureau cu trupul iar cu sufletele coborau în temnițele cele mai de jos ale iadului care se află în adâncurile pământului”¹¹. Importanța punerii trupului în mormânt este întâlnită atât la Iosif, cât și la tatăl său, deoarece amândoi cer să li se ducă oasele în pământul din care au făcut parte (Fac 49, 29; 50, 25), cerința fiind făcută sub semnul fricii, stimulați fiind de faptul că „cei vechi făceau asta, pentru că se temeau de moarte”¹², de puterea ei asupra neputinței umane, deoarece „înainte de venirea Mântuitorului, moartea își manifesta în totalitate puterea sa asupra omului, adică asupra trupului”¹³. Trupul, suferind transformare, se descompunea și putrezea, „se îngropa în adâncurile pământului iar sufletul fiecăruia – fie drept, fie mai puțin drept – se pogora în iad”¹⁴

Venirea Mântuitorului a restaurat ființa umană, „luând din cele ale noastre un trup asemenea celui al nostru, l-a predat morții pentru toți, pentru că toți erau supuși stricăciunii morții”¹⁵, moartea transformându-se într-un somn „pentru că suntem încredințați pe deplin de înviere, pentru că ne mutăm de la moarte la viață”¹⁶, după cum mărturisește Apostolul Pavel: Iar pe voi v-a făcut vii, cei ce erați morți prin greșeli și prin păcatele voastre. (Ef 2, 1). Puterea Mântuitorului asupra morții poate fi întâlnită în cadrul Evangheliilor prin învierile pe care Le face (Luca 7, 11-17; Luca 8, 49-56, Ioan 11, 1-45). Apogeul întâlnit prin învierea lui Lazăr, pe care o săvârșește pentru „a face cunoscut că voința Tatălui și a Sa nu sunt decât una singură și aceeași voință”¹⁷, este faptul că acesta era pus în mormânt de patru zile, trupul era supus descompunerii. Întruparea Lui desființiază stricăciunea oamenilor, dorind „să-i ducă din nou din moarte la viață mistuind, prin trupul pe care și L-a însușit prin harul învierii moartea lor”¹⁸, aducând libertate umanității prin însăși moartea Sa. Punerea în mormânt a Mântuitorului reînnoiește moartea omului și slujba funebră spre nădejdea Învierii pentru că „Hristos a biruit moartea și iadul. A distrus porțile iadului.”¹⁹. Cunoscut fiind faptul că „în ceasul în care Trupul Domnului S-a pus în mormânt, în același ceas Hristos S-a coborât cu sufletul, ca un Mântuitor, în cămările cele mai dedesubt ale iadului”²⁰, omul tinde către o speranță de mântuire. Nădejdea în fața morții constă în faptul că „în clipa învierii Sale, Iisus Hristos iese cu Trupul din mormânt și cu sufletul din iad, odată cu toți cei ce au crezut în El”²¹, motiv pentru care trebuie „să ne plecăm capetele ostenite pe brațele Lui părintești așteptând odihna cea veșnică și El ne va odihni, căci El este Învierea și Viața”²²

Contemporanitatea ne pune într-o situație precară față de ceasul despărțirii sufletului de trup, păcatele fiind apăsătoare omul creștin trăiește cu smerenie cuvintele: „Chipul slavei Tale celei negrăite sunt, măcar deși port rănile păcatelor; miluiește zidirea Ta, Stăpâne, și o curățește cu îndurarea Ta și moștenirea cea dorită dăruiește-mi, făcându-mă pe mine iarăși cetățean al raiului”²³. Această perspectivă situează atât mormântul, cât și cimitirul în poziția de locaș de așteptare a celei de a doua Învieri a Mântuitorului: Pentru că plata păcatului este moartea, iar harul lui Dumnezeu, viața veșnică în Hristos Iisus, Domnul nostru(Rom 6, 23), dar totodată și faptul că „e timpul cel mai potrivit să ne trezim, căci pe toți ne pândește moartea; ea planează asupra omenirii și plecarea noastră ar putea să fie într-o clipă”²⁴

Valoarea liturgică a înmormântării constă în biruința Mântuitorului asupra morții, căci „aducându-Și templul Său și organul trupesc ca preț, a plătit prin moarte în mod cuvenit datoria pentru toți”.²⁵. Grija față de trupul defunctului se conturează prin faptul că „fiind prin trupul asemănător unit cu toți, Fiul nestricăcios al lui Dumnezeu i-a îmbrăcat în mod cuvenit pe toți cu nestricăciune prin făgăduința învierii”²⁶, având centru de întărire credința că „prin jertfa trupului Său a pus sfârșit legii privitoare la noi și a înnoit începutul vieții noastre”²⁷, deoarece Hristos „ a venit să ne scape de moartea cea sufletească, de păcatele cele grele care ne omoară sufletul și-l aruncă în pieirea veșnică”²⁸

Aceste cuvinte s-au scris cu ocazia anului comemorativ al celor adormiți în Domnul, stabilit de către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, și pentru ziua de pomenire a Sfântului Ierarh Visarion, Arhiepiscopul Larisei, modelul pastoral a Părintelui Ierodiacon Visarion Iugulescu.

Arhimandrit Hariton Negrea, Starețul Mănăstirii Sfinții Arhangheli Petru-Vodă