Începutul anului bisericesc ne oferă binecuvântatul prilej să ne întâlnim cu uriașa personalitate a Sfântului Dionisie, monahul dobrogean care, prin viața și activitatea sa, a înscris o pagină însemnată în istoria Bisericii, marcând cultura universală prin noutatea introducerii numărării anilor de la Nașterea lui Hristos, punând astfel bazele erei creștine. 

Născut în a doua jumătate a secolului al V-lea (studiile recente au emis o dată aproximativă, în jurul anului 465 d. Hr.), Sfântul Dionisie era originar din provincia Scythia Minor, Dobrogea de astăzi. Dacă nu cu mult timp în urmă se punea la îndoială proveniența dobrogeană a Cuviosului, cercetările recente au spulberat orice incertitudine cu privire la originile acestuia.

Părinții săi dreptcredincioși l-au inițiat în tainele credinței în Hristos, ajutați de monahi îmbunătățiți din Dobrogea; se cuvine menționat aici cunoscutul Episcop Petru, arhipăstorul cetății Tomisului. Dornic de a aprofunda învățătura creștină, dar și trăirea duhovnicească, tânărul Dionisie a pornit în Țara Sfântă, spre a se închina la locurile unde Hristos a petrecut pe pământ. Din pricina ereziei monofizite, ce tulbura viața Bisericii din cetatea Ierusalimului, vlăstarul binecuvântatei Dobroge a plecat la Constantinopol, unde și-a continuat formarea duhovnicească, dar și cărturărească, învățând limba greacă. Recunoscător, monahul Dionisie nu și-a uitat mentorul și, probabil, duhovnicul, Episcopul Petru al Tomisului; lui i-a scris o epistolă ce se deschide cu o adresare emoționantă: „către Preafericitul meu stăpân, părintele episcop Petru... Aducându-mi aminte de binefacerile tale, venerat părinte, a arhiereilor lui Hristos aleasă podoabă, și ținând mereu înaintea ochilor mei sufletești hrana sufletească împărtășită mie când eram copil...”.

Așadar, Dionisie se arăta recunoscător sfintelor strădanii ale arhiereului Petru, care i-a sădit în suflet credința cea dreaptă, iar ca semn de recunoștință i-a trimis traducerea făcută Epistolei sinodale a Sfântului Chiril al Alexandriei contra lui Nestorie. Peregrinările prin lumea monahală orientală, nestăvilita sa dorință de cunoaștere și sporire duhovnicească, precum și iscusința minții i-au oferit statutul de erudit, devenind unul dintre călugării apreciați în lumea teologică a acelor timpuri. De aceea, prin anul 496, având în vedere temeinicele sale cunoștințe de greacă și latină, precum și remarcabila sa pregătire teologică, Papa Ghelasie l-a chemat la Roma. Ajuns în Apus pe la finele anului, sfântul nostru dobrogean nu a mai apucat să-l prindă în viață pe episcopul Romei, lucru confirmat în prefața Decretelor papale, lucrare publicată de Sfântul Dionisie, în care spune: „eum praesentia corporali non vidimus”.

Ajuns în cetatea Romei, smeritul monah străromân s-a închinoviat la Mănăstirea „Sfânta Anastasia”, ctitoria Sfântului Constantin cel Mare.

Starețul așezării monahale, părintele Iulian, avea ascultare și la cancelaria pontificală. Cunoscând pregătirea teologică și erudiția noului viețuitor al obștii, l-a cooptat în trudnica sa lucrare de întreținător al arhivei Episcopiei de Roma; Dionisie a lucrat cu sârg la o temeinică reorganizare a ei, fiind considerat „noul fondator al arhivelor pontificale”.

Arhivistul Dionisie nu doar a reorganizat toate documentele episcopiei, ci a și tradus și prelucrat numeroase date din arhive, devenind astfel întemeietorul Dreptului Canonic Bisericesc. Lucrarea lui de pionierat și dăruirea totală a călugărului Dionisie s-au extins până-n jurul anului 545, când el a trecut la cele veșnice. O succintă privire în istoria scaunului arhieresc al Romei ne arată că între anii 496-545 în scaunul apostolicei episcopii s-au succedat nu mai puțin de 10 papi. Toți l-au menținut în ascultare pe monahul dobrogean, tocmai datorită  elocinței și aleselor sale virtuți.

Perioada șederii sale la Roma fusese una zbuciumată pentru Biserică, măcinată de două mari probleme: schisma acachiană și tensiunile apărute între Răsărit și Apus referitoare la data serbării Paștilor. Prin scrierile și traducerile sale, Sfântul Dionisie a încercat să aplaneze diferendele cu pricina, dovedindu-se un excelent mediator și conciliator între scaunele episcopale din Răsărit și cele din Apus. Pe lângă acestea, Dionisie a fost și profesor la o școală ce funcționa în Mănăstirea Vivarium. Casiodor, primul  ministru al regelui Theodoric, bun prieten cu Dionisie, ne-a lăsat prețioase informații cu privire la originile luminatului monah, precizând chiar disciplina dialecticii, predată de acesta la școala din Vivarium. De altfel, în aceeași mănăstire, spun patrologii, smeritul călugăr și-a început călătoria spre Cer, lăsând Bisericii o însemnată operă patristică.  

O altă lucrare însemnată a Sfântului Dionisie o reprezintă cea din Cronologie sau Calendarologie. Disputa cu privire la data sărbătorii pascale a iscat mari neînțelegeri între Apus și Răsărit. Recunoscut ca un erudit de seamă și un excelent teolog, prin anul 526, Sfântul Dionisie a primit ascultare să clarifice și să pună de acord diferențele calculării datelor pascale romane și alexandrine. Dacă până la el numărarea anilor se făcea luând ca reper întemeierea cetății Romei sau domnia unor împărați romani, Sfântul Dionisie a venit cu o noutate: numărarea anilor să înceapă de la Nașterea lui Hristos. Deoarece nici un alt gânditor creștin de dinainte și din timpul Cuviosului dobrogean nu a emis această ipoteză de lucru, Sfântul Dionisie rămâne în istoria umanității ca fiind cel care a pus bazele calculului erei creștine, realizând astfel o veritabilă descoperire cu valoare universală. Nu a fost o chestiune simplă. De aceea autorul detaliază problema în mai multe scrieri: Cartea despre Paști, Argumentele Pascale, De ratione Paschae. Iată cum își argumenta inspirata decizie, „n-am voit să leg ciclurile mele pascale de amintirea unui prigonitor nelegiuit (n.r. – Dioclețian), ci mai degrabă să însemnez timpul anilor de la Întruparea Domnului nostru Iisus Hristos, pentru ca să ne fie mai cunoscut începutul nădejdii noastre, iar pricina mântuirii omenești, adică pătimirile Mântuitorului nostru, să lumineze cu mai multă strălucire” (din Epistola I, Pascalia adevărată, regulile îndreptării și ale fixării începutului ei).

Prin viața și lucrarea sa, Sfântul Dionisie cel Smerit a contribuit la cunoașterea și apropierea celor două „lumi” creștine, Răsăritul și Apusul, dar mai cu seamă a apărat credința ortodoxă, păstrată și mărturisită până în ultima clipă a vieții sale pământești.

Proslăvirea lui chiar pe 1 septembrie, când debutează anul bisericesc, ne îndeamnă să medităm mai profund la valoarea timpului, sfințindu-l prin credință și fapte bune, ca să ne bucurăm, la rândul nostru, asemenea Sfântului Dionisie, de părtășia la „timpul” lui Dumnezeu, Veșnicia.

Doxologia