– Părinte, Sfântul Antonie cel Mare spunea că va veni vremea ca oamenii să înnebunească și, când vor vedea pe cineva că nu înnebunește, se vor scula asupra lui, zicându-i că este nebun, pentru că nu este asemenea lor. Credeți că trăim acele vremuri?

– Da. În sensul biblic, nebunia înseamnă ateism: „Căci zis-a cel nebun în inima lui: «Nu este Dumnezeu»” Psalmul 52:1. Asta nu înseamnă că ateu este doar cel care-L neagă vehement, virulent și militant pe Dumnezeul cel viu și adevărat, ci și cel care are o credință într-un dumnezeu fals, într-un idol sau într-o idee, adică o idolatrie sau ideolatrie, care nu-l unește pe om cu Dumnezeu. Și această rătăcire e tot o formă de nebunie, pentru că îl aduce la suferința de a nu dobândi viața lui Dumnezeu și cunoașterea Lui. Pentru că am zis că Dumnezeu este cel viu și adevărat, Cel Ce Este, Cel ce S-a descoperit nouă ca fiind singura Realitate existentă prin Sine însăși. Cine Îl neagă pe acest Dumnezeu viu și adevărat înnebunește, se îmbolnăvește sufletește și ajunge chiar și la suferințe fizice. Adică aceste dereglări teologice au și urmări în viața biologică și psihologică.

Raportarea la Dumnezeul cel viu și adevărat și unirea cu El înseamnă o viață conformă cu legile pe care acest Dumnezeu viu, adevărat și iubitor le-a sădit în creația cea„bună foarte” Facere 1:31. Asta înseamnă, din perspectiva omului, un efort de curățire, de tămăduire de toate patimile sufletești și trupești, un efort susținut și chiar inițiat cumva de harul lui Dumnezeu, dar care nu vine încălcând libertatea omului. Omul conlucrează cu harul lui Dumnezeu și devine la rândul lui viu, adevărat și iubitor. Se unește cu Hristos-Dumnezeu, Care e Calea, Adevărul și Viața, și dobândește și el aceste atribute de viu, adevărat și iubitor.

„Puterea lui Dumnezeu lucrează”

Noi am fost făcuți de Dumnezeu după chipul Lui și în mod natural tindem spre o asemănare cu El. Îl căutăm pe Dumnezeul cel viu, adevărat și iubitor, Care ne dă o fericire veșnică. Acesta nu este un ideal de viață autonomă, ci tocmai unirea cu El, tocmai vederea sau cunoașterea Lui prin Duhul Lui, prin Duhul Sfânt și iubitor. De aceea a zis Mântuitorul: „Aceasta este viața veșnică: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, și pe Iisus Hristos, pe Care L-ai trimis” Ioan 17:3. Iar această cunoaștere a Dumnezeului Treimic, noi o trăim prin Duhul Sfânt, curățindu-ne de patimi, curățindu-ne de idei strâmbe, de toate reprezentările neconforme cu Revelația divină (adică ereziile), de toate minciunile sau toate ideile limitate despre Dumnezeul cel viu, adevărat și iubitor.

Când omul se îndepărtează de Dumnezeu și de legile Lui, atunci rătăcește de la calea vieții întru El, începe să sufere și să înnebunească. Începe să spună că nu există Dumnezeu, că omul poate trăi fără El sau poate trăi fără rost, fără o țintă, așa, la discreția părerilor și patimilor de moment. Or, noi observăm astăzi că mulți oameni își întunecă existența printr-o gândire nebună, înțesată de această formă de ateism, de răzvrătire față de legile lui Dumnezeu și de manifestare violentă a acestei idolatrii în raport cu cei care rămân fideli Lui. De aceea, cei care sunt nebuni se aruncă asupra acelora care păstrează Calea, Adevărul și Viața creștine ca norme fundamentale ale vieții lor, adică Îl păstrează pe Dumnezeul cel Viu întrupat în Iisus Hristos, Fiul și Cuvântul lui Dumnezeu, și îi acuză că ei sunt nebuni, că nu se conformează și ei acestei decăderi din ce în ce mai generalizate. Și, într-adevăr, această rătăcire de la calea lui Dumnezeu, de la cunoașterea iubitoare a lui Dumnezeu și a lumii în care trăim, duce la nebunie, la suferință, la moarte, la forme din ce în ce mai grave de violență, de înșelăciune și de erotism, care degradează ființa umană, care îi mutilează demnitatea de ființă transcendentă, căutătoare de Dumnezeul cel necuprins și de viața Lui, de iubirea Lui.

– Oare oamenii conștientizează cât de gravă este situația și cât de departe suntem astăzi de Dumnezeu?

– În mare parte, oamenii conștientizează suferința din sufletul lor, o simt. Și chiar dacă nu o mărturisesc în cuvinte, în taina inimii lor, când sunt singuri cu ei înșiși nu sunt mulțumiți de starea în care se află. Această nemulțumire este expresia unei suferințe profunde, a unei îndepărtări de apa cea vie care hrănește sufletul, care dă bucurie și care dilată existența umană către nesfârșitul adânc dumnezeiesc plin de iubire, de înțelepciune și putere. Oamenii sunt conștienți că nu sunt sinceri cu ei înșiși, chiar dacă-și ascund această viclenie printr-o (știți vorba, ca-n psihologie!) agresivitate îmbrăcată în haina timidității. De fapt este o minciună mascată și nu vor să recunoască îndepărtarea lor de la calea firească a cunoașterii lui Dumnezeu. Ei totuși năzuiesc la o împlinire care e mai presus de lumea asta. Oricât ar fi un om de păcătos, întunecat și îndrăcit, nostalgia Raiului și a prezenței lui Dumnezeu Care l-a adus la viață îi rămâne în suflet. Contează însă anturajul lui, mediul de „comuniune” care-l învăluie și care îi induce anumite idei, care îl călăuzește mental și emoțional. Și, de aceea, unii devin mai devreme sau mai târziu conștienți că Dumnezeu îi cheamă pe toți oamenii, dorind mântuirea tuturor și-i rânduiește fiecăruia măcar o întâlnire decisivă, precum cea de pe drumul Damascului cf. Faptele Apostolilor 9, când Mântuitorul S-a arătat lui Saul din Tars și l-a întors pe calea adevărului. Dar important este ca și noi să ne rugăm pentru luminarea tuturor, și atunci vom vedea puterea lui Dumnezeu cum lucrează și cum aduce pe calea pocăinței și a îndreptării, la viață, la adevăr și iubire până și pe cei mai îndărătnici și mai îndepărtați de Dumnezeu.

(fragment)

Fragment dintr-un interviu publicat în revista „Familia Ortodoxă” nr. 177 (octombrie 2023)