Sfântul Apostol Pavel afirmă în prima sa epistolă către corinteni, la cap. 1:
„19. Căci scris este: „Pierde-voi înțelepciunea înțelepților și știința celor învățați voi nimici-o”, (…)
27. Ci Dumnezeu Și-a ales pe cele nebune ale lumii, ca să rușineze pe cei înțelepți; Dumnezeu Și-a ales pe cele slabe ale lumii, ca să le rușineze pe cele tari”
și la cap. 3:
„19. Căci înțelepciunea lumii acesteia este nebunie înaintea lui Dumnezeu, pentru că scris este: El prinde pe cei înțelepți în viclenia lor.”, amintind de Sfântul Prooroc Isaia care a spus la cap. 29:
„14. De aceea voi face pentru poporul acesta minuni fără seamăn. Înțelepciunea celor înțelepți se va pierde și istețimea celor isteți va pieri.
15. Vai de cei ce ascund lui Dumnezeu taina planurilor lor, ca faptele lor să se facă la întuneric! Vai de cei care zic: „Cine ne vede? Cine ne știe?”.
16. Ce stricăciune! Oare olarul poate fi socotit drept lut? Lucrul poate oare zice despre lucrător: „Nu m-a făcut el!” Vasul zice oare despre olar: „El nu pricepe?”. (…)
19. Cei smeriți se vor bucura întru Domnul și cei săraci se vor veseli de Sfântul lui Israel.
20. Că apăsătorul nu va mai fi, cel batjocoritor va pieri, distruși vor fi cei ce pândeau să facă rău,
21. Cei care găseau vină oricui, pentru un cuvânt în fața lumii întind cursă judecătorului și pentru nimic răpesc dreptul celui cinstit.”.

Pe de o parte, după fapte, statistic, știința acestei lumi (căzute) sau a acestui veac (seculară, secularizată și desacralizată, ateizată), deși le-a oferit o mai mare bunăstare materială (sănătate, cunoaștere, confort) și o viață pământească mai lungă (deși în antichitate lipsa poluării asigura un mediu mult mai curat decât cel de astăzi), nu i-a învățat pe oameni să se desăvârșească în plan moral-spiritual, să dobândească eliberarea de patimi și de neomenie/cruzime printr-o dezvoltare și a con-științei. Sau a făcut-o doar într-o mică măsură, neavând perspectiva veșniciei, a nemuririi sufletului și a valorii lui infinite (fiind creat de Dumnezeu după chipul Său personal și iubitor) în raport cu obiectele. Pentru că știința fără con-știință duce numai către suferință, moarte și iad…

Nu este greu de observat și recunoscut că adesea știința (cu tehnologia, fiica ei și propaganda, sora ei) a fost, este și va fi folosită de unii oameni mai vicleni și mai „puternici” pentru a-și întreține supremația și „bunăstarea” terestră, asuprindu-i pe semenii lor, înfricoșându-i și exploatându-i în mod nemilos și nedrept. Cu toate că mulți savanți au fost oameni de caracter și buni la suflet, totuși rezultatele muncii lor au încăput pe mâinile unor psihopați vanitoși, cruzi și impostori (material și spiritual). Sunt nenumărate, de-a lungul istoriei, victimele totalitarismelor, războaielor și abuzurilor care au fost posibile și datorită folosirii ideologiilor, instrumentelor și produselor științei. Pentru că, repet, știința fără con-știință, fără iubire și respect (sau mai precis tehnologia fără teologie) devine o armă de (auto)distrugere în masă de care unii se folosesc în mod egoist și abuziv.

Pământul – leagănul vieții și al iubirii – se găsește acum, mai mult ca niciodată în istorie, sub primejdia unei noi extincții globale, odată cu răspândirea armelor de foc, a otrăvurilor (din alimente și medicamente) și a ideilor toxice (propaganda ideologică reprezintă o altă formă de terorism!) și a radiațiilor electromagnetice artificiale (care chipurile ne fac viața mai ușoară, deși tot mai condiționată de dependențe și de tehnologia smart aproape scăpată de sub control) care au depășit de peste 1000 de ori limita de nocivitate în mediul urban, a poluării chimice și radioactive (mai ales că pericolul unui război nuclear este foarte mare)…

Pe de altă parte, în planul vieții interioare, prin păruta putere ce o conferă cunoașterea/acumularea intelectuală, știința aceasta autonomă (ruptă de perspectiva teologică asupra vieții și de un mod de viață euharistic în fața lui Dumnezeu) conduce la mândrie, accentuând căderea omului într-o mai mare autosuficiență și auto-latrie orgolioasă (iubire idolatră de sine), care nu lasă loc iubirii lui Dumnezeu și semenilor, dăruirii de sine pentru fericirea celorlalți în Dumnezeu. În interiorul multor oameni, există un turn babilonic dedicat „științei”, înălțat către un cer SF, în care Dumnezeu cel Sfânt, Viu și Iubitor – Creatorul tuturor – nu mai are loc nici măcar cât într-o iesle. „Știința” aceasta este noul idol contemporan pe care gnosticii de pretutindeni îl adoră cu mult devotament, propaganda ideologică (desfășurată pe multe fronturi și prin multe metode, acoperind toată gama: de la cenzură, agresiune și represiune fizică până la bășcălie blasfemică) străduindu-se din răsputeri să-i consolideze statutul de „autoritate” supremă pentru viața personală și socială a tuturor oamenilor.

Evident, mutarea reperelor vieții omului din Revelația divină (care implică și răspunderea în fața lui Dumnezeu pentru faptele săvârșite) în rațiunea umană autonomă mutilează și îmbolnăvește sufletește și trupește omul, desfigurându-i ființa nobilă și demnă făcută după chipul Creatorului Atotînțelept și Atotputernic. Dar Dumnezeu – Tatăl nostru iubitor -, „Care voiește ca toți oamenii să se mântuiască și la cunoștința adevărului să vină” (I Timotei 2, 4), nu-l lasă pe om să se prăvălească de tot, ci îl mai scutură și-i mai dărâmă din când în când babilonul interior al auto-latriei, ca să-l întoarcă din rătăcirile morbide cu iz „științific” și „progresist” pe Calea Adevărului și a Vieții întru El. Îi arată deșertăciunea, urâciunea și mortăciunea gândurilor omenești fără lumina dumnezeiască a harului, a înțelepciunii și a iubirii Lui. De aceea, nu de puține ori, în chip pedagogic, spre trezirea (din visarea mai mult sau mai puțin SF) și îndreptarea oamenilor, a rânduit Dumnezeu de-a lungul timpului și de-a latul spațiului, ca în anumite probleme/evenimente/încercări globale, naționale, locale sau personale (aflate desigur sub controlul Său absolut) știința omenească să fie rușinată și să-și dovedească ineficiența, soluțiile nevenind decât de la El prin intervenții minunate, supranaturale (ca răspuns de sus la rugăciunea și pocăința oamenilor). Prin aceste semne și minuni (terapeutice în general și salvatoare din situații critice), Dumnezeu ne confirmă iubirea Lui neîmpuținată pentru noi și prezența Lui pururea creatoare în lume, dar și face de rușine „știința” noastră mărginită, orgolioasă și autosuficientă, care, așa cum spuneam, fără con-știință și credință, poate aduce multă suferință, nebunie și moarte…

Cronologic, deși Dumnezeu a avut vestitori ai vieții, înțelepciunii și dreptății Sale (drepții și proorocii Vechiului Testament) și căutători ai Lui în toate neamurile, înainte de întruparea, răstignirea și învierea Fiului Său, oamenii nu au putut să dobândească statornic harul Duhului Sfânt, înțelepciunea duhovnicească (sinteză superioară între experiența mistică, artă și cultură) și mântuirea (viața veșnică prin unirea cu Dumnezeu), oricâte demersuri gnostice și ascetice făceau. Și atunci, „de vreme ce întru înțelepciunea lui Dumnezeu lumea n-a cunoscut prin înțelepciune pe Dumnezeu, a binevoit Dumnezeu să mântuiască pe cei ce cred prin nebunia propovăduirii. Fiindcă și iudeii cer semne, iar elinii caută înțelepciune, însă noi propovăduim pe Hristos cel răstignit: pentru iudei, sminteală; pentru neamuri, nebunie. Dar pentru cei chemați, și iudei și elini: pe Hristos, puterea lui Dumnezeu și înțelepciunea lui Dumnezeu. Pentru că fapta lui Dumnezeu, socotită de către oameni nebunie, este mai înțeleaptă decât înțelepciunea lor și ceea ce se pare ca slăbiciune a lui Dumnezeu, mai puternică decât tăria oamenilor. Căci, priviți chemarea voastră, fraților, că nu mulți sunt înțelepți după trup, nu mulți sunt puternici, nu mulți sunt de bun neam; ci Dumnezeu Și-a ales pe cele nebune ale lumii, ca să rușineze pe cei înțelepți; Dumnezeu Și-a ales pe cele slabe ale lumii, ca să le rușineze pe cele tari; Dumnezeu Și-a ales pe cele de neam jos ale lumii, pe cele nebăgate în seamă, pe cele ce nu sunt, ca să nimicească pe cele ce sunt, ca nici un trup să nu se laude înaintea lui Dumnezeu.” (I Cor. 1, 21-29)

Revenind acum la cuvintele Sfântului Prooroc Isaia, înțelegem următorul lucru: nu doar că „Dumnezeu nu se lasă batjocorit” (Galateni 6, 7), ci Dumnezeu, la vremea judecății Sale drepte și incontestabile, va nimici „știința celor învățați”, prinzându-i „pe cei înțelepți în viclenia lor”; va pierde pe cei apăsători (abuzatori), pe batjocoritori, pe cei ce pândesc să facă rău, pe cei ce găsesc vină oricui, pe cei ce pentru nimic răpesc dreptul celui cinstit. Cu alte cuvinte, pe toți cei ce fac rău gratuit semenilor lor, cu premeditare și viclenie, abuzând de știința și puterea lor, Domnul îi va judeca și-i va pierde cu zgomot mare, rușinându-i și răsplătindu-le după răutatea inimilor lor. Mai ales dacă acești tirani trecători s-au pornit să-i prigonească pe nedrept, dintr-un exces drăcesc de zel, pe „frații mai mici ai lui Hristos”, prigonindu-L astfel pe Însuși Hristos-Dumnezeu (cf. Matei 25, 40 și 45). E drept că și noi, creștinii – poporul lui Dumnezeu, trebuie să înțelegem pronia și pedagogia terapeutică a Tatălui nostru ceresc, Care ne cheamă și pe noi mereu la pocăință și credință, la o viață curată în ascultare de El; iar față de cei de lângă noi trebuie să ne purtăm cu respect și demnitate și avem dreptul natural să fim tratați la fel de către ei.

Oare câte inimi și glasuri de creștini hăituiți și amărâți pe nedrept de nefericiții tirani trecători (inclusiv acum, în zilele noastre de dictatură politico-medicală și de prigoană anticreștină în Europa, America, Africa și Asia sau oriunde pe mapamond, inclusiv în zonele „civilizate”) înalță rugăciunile Sfântului Prooroc David din psalmii săi insuflați de Duhul Sfânt, cerând izbăvire și dreptate? În câte inimi tensiunea rugăciunii rezonează cu durerea și prin cuvintele ce urmează?
„Judecă-i pe ei, Dumnezeule; să cadă din sfaturile lor; după mulțimea nelegiuirilor lor, alungă-i pe ei, că Te-au amărât, Doamne! (5, 10) Vezi pe vrăjmașii mei că s-au înmulțit și cu ură nedreaptă m-au urât. (24, 20) Să fie rușinați și înfruntați deodată cei ce caută să ia sufletul meu. Să se întoarcă înapoi și să se rușineze cei ce-mi voiesc mie rele. (39, 19-20) Scoală-Te, Doamne, ajută-ne nouă și ne izbăvește pe noi, pentru numele Tău. (43, 28) Dumnezeule, nu Te depărta de la mine; Dumnezeul meu, spre ajutorul meu ia aminte! Să se rușineze și să piară cei ce defăimează sufletul meu, să se îmbrace cu rușine și înfruntare cei ce caută să-mi facă rău. (70, 13-14) Că iată vrăjmașii Tăi, Doamne, vor pieri și se vor risipi toți cei ce lucrează fărădelegea. (91, 9)”

Știm că Dumnezeu e îndelung răbdător și așteaptă pocăința tuturor; dar Dumnezeu este și drept (și răzbunător, cf. Deuteronom 32, 35, Ieremia 11, 20, Romani 12, 19) și nu-și lasă via/turma/corabia/casa/Biserica să fie agresată, umilită și jefuită de niște derbedei răzvrătiți văzuți și nevăzuți a căror fragilitate în raport cu Sine este ca floarea câmpului care în țărână se va întoarce. Iar pentru unii dintre acești fragili și îngâmfați torționari contemporani căderea spre smerenia țărânii a și început. Măcar să ceară sincer și adânc iertare de la Dumnezeu până-n ultima clipă de dinaintea trecerii pragului veșniciei. El a venit deja din cer și îi așteaptă cu brațele deschise în Biserica Lui Sfântă pe care ei acum ar vrea s-o închidă pe pământ, prefăcându-se că nu știu, din experiența istoriei, că „porțile iadului nu o vor birui” (Matei 16, 18) niciodată.

Arhim. Mihail Stanciu