ActiveNews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit. Dacă doriți să ne sprijiniți, orice DONAȚIE este binevenită. Doamne, ajută!


„Nu’ți este îngăduit…”
(Marcu 6, 18)

Există morți care încheie o viață și altele care deschid o epocă.
Moartea Sfântului Ioan Botezătorul aparține celei de’a doua categorii.

Astăzi creștinătatea își amintește una dintre cele mai cutremurătoare scene ale Evangheliei: într’un palat în care se mănâncă, se bea, se dansează și se fac promisiuni nesăbuite, un om aflat în temniță este decapitat pentru că a avut îndrăzneala să spună unui rege patru cuvinte pe care nicio căpetenie nu vrea să le audă:
„Nu’ți este îngăduit.”
Atât.
Pentru aceste cuvinte va muri.

Dar ceea ce se petrece în noaptea aceea este cu mult mai mult decât execuția unui profet.
Este una dintre marile răscruci ale istoriei mântuirii.
Pentru că omul căruia i se taie capul nu este doar Ioan.
Este cel despre care Hristos Însuși spusese că, între cei născuți din femei, nu s’a ridicat unul mai mare decât el.
Este glasul care strigase în pustie.
Este mâna care se așezase pe creștetul lui Hristos Dumnezeu în apele Iordanului.
Este omul care Îl recunoscuse pe Acela înaintea mulțimilor:
„Iată Mielul lui Dumnezeu…”
Este Înaintemergătorul!
Și, într’un chip cutremurător, va rămâne Înaintemergător până la capăt.
Îl va preceda pe Hristos nu numai în propovăduire.
Îl va preceda și în moarte.
Înainte ca Adevărul Însuși să fie răstignit pe Golgota, omul care mărturisise Adevărul își va da sângele pentru El.
De aceea, Tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul nu este numai comemorarea unei crime.
Este vestirea prin sânge a Crucii care se apropie.

ÎNAINTEMERGĂTORUL A MERS ÎNAINTE ȘI ÎN MOARTE

Ioan nu moare pentru că a pierdut o luptă.
Nu moare într’un război.
Nu moare apărându’și averea, onoarea, libertatea sau viața.
Moare pentru o propoziție.
Mai precis, moare pentru că refuză să’și reprime și să’și retragă o propoziție.
În asta consistă măreția aproape imposibil de cuprins a martiriului său.
Ar fi putut să tacă. Nu?
Ar fi putut socoti că păcatul unui rege este problema regelui. Nu?
Ar fi putut invoca prudența. Nu?
Ar fi putut spune că vremurile sunt complicate. Și erau. Nu?
Că puterea trebuie menajată. 
Nu’i așa?
Că adevărul trebuie spus „cu diplomație”.
Că important ar fi fost să rămână în viață pentru a putea predica mai departe. Nu?
Ar fi putut găsi o mie de argumente rezonabile pentru a nu muri. Dar Ioan știa ceva ce lumea noastră a uitat, dacă o fi știut vreodată :
că există împrejurări în care tăcerea nu mai este prudență, ci complicitate.
Și atunci el alege să vorbească .
Nu insultă.
Nu instigă.
Nu ridică mulțimile împotriva palatului.
Spune doar adevărul. Atât.
Dar adevărul lui se dovedește mai greu de suportat decât orice revoltă.
Pentru că un tiran se teme uneori mai puțin de o armată decât de un singur om care nu poate fi cumpărat.
Pe un răzvrătit îl poți învinge.
Pe un adversar îl poți închide.
Pe un dușman îl poți ucide.
Dar ce faci cu omul care nu’ți cere nimic?
Ce faci cu omul căruia nu’i poți oferi nimic?
Ce faci cu omul care preferă să’și piardă capul decât să’și piardă adevărul?
Îl ucizi. Nu?
Dar descoperi, prea târziu, că ai ucis omul, da, dar ai făcut adevărul lui nemuritor. Veșnic!
Ioan devine, astfel, înaintea marilor persecuții creștine, icoana martiriului asumat.
Sângele lui vestește sângele celor care vor veni.
Ștefan.
Apostolii.
Mucenicii Romei.
Martirii tuturor veacurilor.
Oameni cărora li se va cere mereu, sub alte împărății și în alte limbi, același lucru:
„Taci și vei trăi.”
Iar ei vor răspunde, fiecare la timpul și în felul său:
„Dacă pentru a trăi trebuie să trădez Adevărul, atunci viața nu merită traită!”

Ioan este pragul istoriei.
Ultimul mare profet al Legii celei vechi și primul om care arată cu degetul începutul Legământului celui nou.
Stă cu un picior în profeție și cu celălalt în Evanghelie.
Iar între cele două legăminte curg șiroaiele sângelui său. 

DE CE RĂSPUNDE BISERICA ASTĂZI
PRIN POST?

Acum putem înțelege corect de ce postim.
Nu fiindcă Biserica cea vie și adevărată ne’ar fi cerut formal o caznă  sub formă de jertfă alimentară de doliu. 
Haida de! 
Scoateți, bre, asta de prin predicile alea de prisos.
Nu pentru că refuzând o bucată de carne am putea noi să exprimăm astăzi, vezi Doamne, măsura durerii pentru un cap tăiat acum două milenii. 
Ar fi derizoriu.
Zău așa.

Noi postim pentru că Ioan a murit într’o lume care nu mai știa să se înfrâneze. Fix ca astăzi lumea contemporană.
Aceasta este teribila simetrie a zilei.
De o parte - pustia - de cealaltă - palatul.
De o parte - omul care aproape că nu mai cere nimic trupului, de cealaltă - oamenii care nu mai știu să’i refuze nimic.
De o parte - asceza, de cealaltă - ospățul.
De o parte - libertatea, de cealaltă - patima.
Iar între ele, vai, între ele un cap pe o tipsie de aramă.
Nu. Nu este întâmplător!Deloc.
Înaintea crimei există ospățul.
Înaintea sabiei este vinul.
Înaintea poruncii este dansul. Provocarea.
Înaintea sângelui este pofta.
Iar cel mai grav, înaintea tuturor există pierderea măsurii. Absența dreptei socoteli.
De aceea postim.
Postim pentru ca să înțelegem că neînfrânarea nu începe și nu se termină întotdeauna la masă.
Postim pentru că omul sa deprindă să spună „nu” propriilor pofte, pentru ca să nu ajungă într’o zi să’I spună „nu” lui Dumnezeu.
Postim pentru ca să nu ne asemănăm lui Irod care îl asculta pe Ioan și totuși l’a ucis.
Postim pentru ca să nu ajungem să admirăm adevărul, dar să alegem totuși împotriva lui.
Postim pentru ca să fim ca aceia care, deși au conștiință totuși  o sacrifică pentru aprecierile celor așezați la masa lui.
Postim pentru ca să înțelegem deplin că înainte de a’i tăia călăul capul lui Ioan, Irod tăiase deja în sine glasul propriei conștiințe.
Ei, aici Evanghelia încetează să mai vorbească despre Irod.
Începe să vorbească despre noi.
Pentru că în fiecare dintre noi, undeva, în adâncul nostru, există un loc unde se întâlnește Ioan cu Irod. Dacă vrem să recunoaștem asta. Dacă putem.
Un glas, adicătelea, care spune adevărul.
Și o voință care preferă să nu’l audă.
Un „nu’ți este îngăduit”.
Și o mie de argumente prin care încercăm să transformăm ceea ce nu ne este îngăduit în ceva acceptabil.
De aceea postul de azi nu este numai despre mâncare. Sau poate nu este deloc despre mâncare.
Ci despre cine este stăpân și poruncește în noi.
Trupul sau sufletul?
Pofta sau conștiința?
Interesul sau adevărul?
Teama sau Dumnezeu?

Revenind în palatul lui Irod, acolo omul care părea liber era rob, iar omul aflat în lanțuri era cu adevărat liber.
Irod avea tronul și nu putea spune „nu”.
Ioan avea cătușele și lanțurile, dar putea și rostea ferm "NU!”
Irod avea puterea să’i ia viața lui Ioan.
Ioan avea libertatea pe care Irod n’o mai avea: adică puterea de a nu’și trăda sufletul.
Aceasta cred că este marea lecție a zilei.
Nu doar că un sfânt a fost ucis. N’a fost el singurul.
Ci că există ceva mai important decât a rămâne în viață: să rămâi în Adevăr.

Astăzi postim pentru omul căruia i s’a putut lua totul, până și capul, dar căruia nu i s’a putut lua libertatea de a spune adevărul.   E puțin?
Astăzi postim pentru a ne aminti că Adevărul a avut întotdeauna un preț.
Uneori, o prietenie.
Alteori, o funcție.
Alteori, libertatea.
Alteori, reputația.
Și, în marile ceasuri ale istoriei, chiar viața.
Sfântul Ioan Botezătorul a plătit acest preț întreg.
Capul lui a fost adus atunci pe o amărâtă de tipsie și ospățul probabil că a continuat. Cum o fi continuat.  
Muzica va fi tăcut totuși cândva.
Făcliile palatului s’au stins.
Comesenii au murit. Toți.
Irod însuși a murit.
Herodiada a murit și ea. Cum o fi murit.
Imperiul lor cu totul s’a făcut praf și pulbere.
Dar glasul omului fără cap se aude încă la fel de clar,,după două mii de ani:

NU’ȚI ESTE ÎNGĂDUIT!

Aceasta a fost și este, în fond, înfrângerea definitivă a călăului, nu a lui Ioan.
Poți întemnița Adevărul.
Poți să’l batjocorești.
Poți să’l condamni.
Poți chiar să’i tai capul celui care îl rostește.
Dar există ceva ce niciun Irod, nicio sabie și nicio putere a lumii nu vor putea face vreodată:
să decapiteze Adevărul.
Pentru că Adevărul pe care Ioan L’a mărturisit nu era o idee.
Era Însuși Hristos.
Iar Hristos poate fi umilit, bătut, scuipat, răstignit.
Dar niciodată nu va putea fi învins.
Așa.

Cornel
Constantin 
CIOMÂZGĂ