Într-un timp hărțuit de aplecarea aproape obsesivă spre cele materiale și „voința de putere” nu prea ar mai fi loc ca să vorbești despre suflet, rămas doar leitmotiv în umbra  derizoriului, maladie cu care a fost diagnosticat secolul nostru.

Pare că nu se mai ține seama, și  chiar a fi uitat cuvintele de perpetuă uimire ale lui David: ”Doamne, ce este omul că-ți amintești de el, sau fiul omului că te gândești la el? ” Omul este trup care a fost plămădit  din țărână de Însușii Dumnezeu. Acolo se   se va întoarce amestecându-se cu cele de demult,  ce nu se vor mai  întoarce; este rob și, sau cum se spune ades, un bun slujitor, dar nu odată un rău stăpân. Sufletul are puterea de a fi senin,  sălășluind în curățenia omului ce crede cu tărie în puterea Crucii. Dăruit de Dumnezeu, ascultându-L, sufletul călătorește spre El, cum  pe cruce răstignit,  Hristos ca Fiu al Omului rostește ca un nou legământ: ”Doamne, în mâinile Tale îmi dau sufletul”.

Acum însă Mântuitorul provoacă întrebând: ”Oare ce va putea da omul pentru sufletul său?”  Chiar așa? Ce  ar putea da, când sufletul i-a fost dăruit de Dumnezeu și nu are nimic altceva  mai bun decât acest dar ce-i  deschide ușile veșniciei.  Apostol și el, împreună cu ceilalți unsprezece, răspunzând chemării lui Hristos, Iuda L-a urmat,  dar vânzându-L pentru treizeci de arginți, și-a vândut sufletul. Mai târziu, a recunoscut că ”Dreptul acesta nu a făcut nimic rău”, dar nu a dat nici un semn de pocăință, pe sine însuși făcându-se ”fiu al pierzării”, ca și cum ar fi fost exilat  din ființare.  În ”pierzare”, a fost în secolul trecut iar ”absurdul” tutela mentalitatea oamenilor, ceea ce l-a determinat pe Eugen Ionescu să observe : ”Totul e absurd și toți sunt absurzi atunci când lipsește Dumnezeu.” Căderea nu s-a oprit și iată că ”derizoriul” a făcut un pas …mai departe – a pierdut și conștiința absurdului înlocuind-o cu…o cultură a divertismentului facil, care ”deconectează” omul de la autentica sa condiție despre pe Sofocle o constata în cuvintele: ”multe sunt minunile lumii dar niciuna nu este ca omul. Sau, mai înălțător, ca David: ”Te voi lăuda că sunt o făptură așa de minunată”, postulând că lauda e ”spre îndreptarea inimii”. Jaques Prevert are o poezie în care începe prin a mărturisi că nu se teme ”de nimeni și nimic” și negăsindu-le, a început ”a se teme de nimeni și nimic”, o teamă ce nu duce nicăieri. Numai ”frica de Dumnezeu este începutul înțelepciunii” cum spune Psalmistul. Firește, nu pentru că Dumnezeu ar dori să ne sperie, ci pentru că Dumnezeu ”e Bun, Îndelung-răbdător și mult-milostiv”, El dorește ca ”tot omul să se mântuiască și la conștiința adevărului să vină”. Drumul este numai al credinței, unul ce duce spre nesfârșita lumină a iubirii lui Dumnezeu pentru om”. La rându-ne, lucrând Voia Sa – singura cu adevărat bună pentru că, spune Hristos, ”doar Dumnezeu e bun”, putem ajunge la vrednicia de a ne ”mântui”, biruind moartea prin înviere. E necesar și folositor să nu uităm că credința nu este o stare între altele, este un mod plenar de a fi împreună lucrător cu Dumnezeu pentru a birui moartea, de aceea ”cel ce crede în Dumnezeu are viață veșnică”

Hristos adaugă, uimind oarecum: ”Căci de se va rușina de Mine și de cuvintele Mele,în acest veac și Fiul Omului se va rușina când va veni întru slava Tatălui Său cu sfinții îngeri.” Cum să te rușinezi de Cel care s-a jertfit pe Sine pentru a  birui drama omului ca ”ființă spre moarte”? Sigur, nu are cum să-ți fie  ”rușine” a fi întru  Hristos, decât dacă trăiești într-o societate decăzută în care, cum scria David, ”Se laudă păcătosul cu poftele lui și cel ce face strâmbătate pe sine se bine-cuvântează”. De rușine sunt însă cei care cu gura îl laudă pe Hristos, dar cu fapta se leapădă și care nu au cum vedea venind împărăția cerurilor. Cuvintele ce urmează pun și ele în derută pe cei care trăiesc în ”cercul strâmt” al clipei repede trecătoare lăsându-și, sufletul pradă întâmplărilor fără noimă.  Doamne, cum să ne rușinăm de Tine, când Tu Însuți nu Te-ai rușinat să te primești a fi Fiul Omului, cu toate ale lui, cu ispitele lui dar nu cu păcatele lui? Ispitele sunt nenumărate și erodează conștiința făcând-o roabă a păcatului, într-un cerc vicios din care singur nu are cum ieși. Poate spre întărire sufletească a mai spus că”sunt unii dintre cei ce stau aici, care nu vor gusta moartea până ce nu vor vedea împărăția lui Dumnezeu venind întru putere”. Primul între acești ”văzători” a fost arhidiaconul Ștefan și, sub ploaia de pietre aruncate sălbatic asupra-și, a  mărturisit că vede pe Împăratul slavei venind”. Înainte, se rugase urmând  lui Hristos: ”Doamne, nu le socoti lor nici acest păcat.” Cu sufletul său curat, închinat lui Hristos, nu doar că a văzut, ci a avut tăria să ceară iertare, înălțat și înălțându-se în iubirea lui Hristos. Seninătatea rugăciunii îi arăta frumusețea sufletului care l-a urmat pe Hristos. Sf. Ioan Gură de Aur scrie că ”Dacă ar cugeta cineva câte lucruri a făcut Dumnezeu pentru om și câte mai face și de câte se bucură încă, se va umple de mare frică și atunci va vedea bine ce ființă iubită de Dumnezeu este omul.”

Asumarea cruci proprii, condiție a biruirii trecătorului destin

De mai bine de două milenii, Hristos ne cheamă: ”Cel ce vrea să vină după mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să vină după Mine”. Să luăm aminte că nu obligă, nici nu face vreo promisiune deșartă, ci cheamă, arătând, încă odată cât de iubit este omul și ce minunat dar este libertatea pe care a dat-o. Nu ascunde adevărul cum a făcut odinioară vrăjmașul, ci spune deschis: ”În lume necazuri veți avea, dar îndrăzniți. Eu am biruit lumea”. În acest fel,  Hristos a făcut din cruce, unealtă a blestemului, o binecuvântare, scară spre împărăția cerurilor, armă de biruință asupra diavolului. De ce să lepădăm și ce este ”sinele”. De lepădat e nevoie pentru că ”împărăția lui Dumnezeu”, asigură Apostolul neamurilor, nu este ”mâncare și băutură, ci dreptate și pace și bucurie în duhul Sfânt,/Iar cel ce slujește lui Hristos, în aceasta este plăcut lui Dumnezeu și cinstit de oameni.” De lepădat, e necesar a ne lepăda de acest sine, ”prund de păcate”, cum numea Blaga, s-o facem ca de o haină murdară și ruptă care nu ne mai apără, ci dimpotrivă ne face mai vulnerabili. Să lepădăm adică tot ceea ce am agonisit prin căderea ivită din neascultare  - gândurile rele și cuvintele viclene ce duc spre minciună, faptele care le pecetluiesc și pentru care vom fi judecați. Să ne îndepărtăm de toate formele de idolatrie, mai vechi sau mai nou; să ne ferim a sluji lui Dumnezeu ca unui idol dornic de jertfe și să ne închinăm lui Dumnezeu așa cu El dorește: în Duh și Adevăr. În Duh, adică din toată inima - organul transcendenței -  și s-o facem în adevăr,  nu ca fariseii numai cu vorba, fie și măiestrită, ci întruparea ei în fapte bineplăcute  Părintelui ceresc și folositoare semenilor. Aici, sufletul e într-o călătorie și,cum spunea tot gânditorul din Lancrăm: ”Drumul tău nu e-n afară,/căile-s în tine însuți/Iar cerul tău se naște/ Ca o lacrimă din plânsu-ți”. Așa făcând,reușim să împăcăm libertatea cu autoritatea, egalitatea cu ierarhia și tradiția cu inovația, toate  sub acoperirea Duhului Sfânt.

A crea este o jertfă

Simbolul acestei închinăciuni este Crucea prin care mărturisim credința, iubirea și speranța noastră că vom ajunge în ”patria” cea de sus unde ne vom împărtășii de fericirile despre care a vorbit Hristos. Dintre toate o amintim pe aceea a făcătorilor de pace care ”fiii ai lui Dumnezeu se vor chema”. ”Doamne, armă contra diavolului Crucea Ta ne-ai dat-o nouă”. Taină a tainelor, Crucea, cum scrie Nicolae Cabasila, este manifestarea bunătății lui Dumnezeu care, nu pedepsește ci se jertfește pe sine, ”acceptă totul, până și suferința, chiar moartea Fiului Său din iubire pentru oameni. Dacă omul nu se mântuiește este pentru că rămâne indiferent la aceasta”(s,n.).Această ”indiferență” este marea vinovăție a omului față de sine și, înainte de a fi vinovați față de semeni suntem față de noi. Instanța acestei vinovății este chipul lui Dumnezeu după care El Însuși ne-a făcut dăruindu-ne puterea de a lucra asemănarea.  E o indiferență care ocultează perfid faptul că nu înțelege cum iubirea lui pentru Dumnezeu și semeni este mântuitoare pentru el, că eliberarea omului este, ce-i drept, individuală dar se face prin dăruirea de sine pentru cei cu care împarți același destin. Ne-o arată desăvârșit Dumnezeu Tatăl care nu a venit în ajutorul Fiului Său și chiar Hristos care i-a răspuns lui Petru când îi spusese ”să nu i se întâmple” cele despre care vorbise – adică prinderea, judecata, răstignirea spre înviere – numindu-le sminteală. Petru a înțeles și L-a urmat cu o și mai mare iubire, deși avea, la ceas de încercare să se lepede de Hristos, dar pocăindu-se a primit iertarea, reînnoind astfel legământul iubirii. O concepție aproape uitată sublinia că puterea dătătoare  de viață a Crucii vine din faptul că era făcută din lemnul pomului cunoașteri binelui și răului. Ei nu au dat ascultare, s-au înfruptat și mâncând au căzut din veșnicie în acel ”aici” mărginit în care timpul se scurge în ritmul  – trecut, prezent și viitor. Neascultarea a adus răul ce îl domină pe om și Sf. Ap. Pavel mărturisea: ”că nu fac binele pe care îl voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc, pe acela îl fac”. Voirea și puterea s-au despărțit și nu odată omul se scuză că ”nu poate” fără a-și da seama că asta se întâmplă pentru că voia lui este alta decât a lui Dumnezeu. Maica Domnului ne învață că atunci când te supui zicând îngerului: ”Iată roaba Domnului, fie mie după cuvântul tău”, voirea este, cum citim în cărțile vechi de rugăciune, ”împreună alergătoare cu puterea”.

Fidel Legii Vechi, apostolul  Pavel a început prin a-L prigoni pe Hristos dar, după ce Mântuitorul i-a ieșit înainte, s-a convertit și din prigonitor s-a făcut asemenea lui Petru și celor care L-au urmat dintru început. Sfârșitul avea să-i fie jertfă creștină pentru că mărturisise ”Trăiesc, dar Hristos trăiește în mine” și am spune că a murit Pavel,  ca Hristos din el să trăiască în veci cum trăiește în toți cei care, lepădându-și sinele, își interiorizează crucea întru a merge după Biruitorul lumii – al diavolului, al răului și al păcatului.  Răul este făcut de noi înșine prin nesupunere, prin  aplecarea  față de ”sine”; dimpotrivă,  binele este renunțarea la acest ”sine”într-o evadare din închisoarea lui ”aici” al începutului și, îndepărtarea de păcat prin post, rugăciune și fapte ale milostivirii. Dând ascultare, Sf. Vasile cel Mare, scria că răul nu există, ci doar absența binelui. Adică izgonim din noi înșine binele pentru care Domnul ne-a dat ca dar puterea de a iubi. A făcut-o Însuși cel ce este Iubire.  Pornind pe această cale, urmând-o neabătut se poate ajunge la desăvârșirea la care a ajuns Pavel mărturisind că ”nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește în mine”. Hristos este în noi și de noi depinde dacă, urmându-L,  trăiește sau îl răstignim cu gândurile noastre pizmașe, cuvintele viclene și faptele păcatelor care ne aruncă în întunericul morții veșnice. Mântuitorul învață că atunci când cineva vrea să-și ”mântuiască sufletul” îl va pierde, pentru că omul nu se poate mântui de unul singur. Cuvintele care urmează pot fi socotite un adevărat scandal pentru rațiune:”iar dacă își va pierde sufletul pentru Mine și pentru Evanghelie îl va mântui pe el”. Dând ascultare minciunii vrăjmașului, omul și-a  pierdut sufletul.  Supunându-se recunoscător lui Dumnezeu, făcând lui Hristos locaș în sufletul nostru, ne unim cu El întru veșnicie. De altfel aceasta este rațiunea în virtutea căreia Hristos s-a făcut om ca să ne arate cum trebuie anume să fie omul, cum își poate schimba devenirea făcând voia Domnului, cum ne rugăm în fiecare zi: ”Sfințească-se numele Tău, vie împărăția Ta”. Hristos este și rămâne de-a pururi înaintea noastră ca un ideal, chemare mai presus de toate câte poate imagina omul și ca un model de viață sfințită și sfințitoare. E necuprinsa  taină a luminii din noi,  tocmai pentru că nu vrea și nu face ”voia” proprie, ci Voia lui Dumnezeu”. Neștiutoare, firea noastră inițială este foarte vulnerabilă,  plecată spre rău, dar voind a urma lui Hristos, Domnul dă puterea nebănuită a ridicării din păcat, a învierii din moartea în care dușmanul ne vrea pentru totdeauna. E o luptă cu inerția dușmană a păcătuirii, însă Domnul ne este aproape, ne sprijină. Mai presus de toate, unitatea dintre credința adevărată și iubirea deplină dă speranței șansa izbăvirii. Dumnezeu are această putere și El o dă celor ce, dorind-om,  se fac slujitori buni,  cum s-a făcut Hristos ca Fiu al Omului, după ce s-a arătat ascultător întru toate până la primirea morții pe cruce, murind ca om și înviind ca Dumnezeu   zicând întru desăvârșire: ”Mi s-a dat toată puterea” în cer și pe pământ. Și să ne amintim că spre aceasta suntem chemați: ”Fiți desăvârșiți cum Tatăl vostru Cel ceresc, desăvârșit este”. Puterea este a jertfei restauratoare a omului cum scria Părintele Stăniloae pentru că Dumnezeu a făcut omul din iubire și l-a iubit într-atât încât L-a dat pe Fiul Său ca acela care va crede să nu moară și să aibă viață veșnică. Brațele Crucii punând sfârșit dezvoltării pe orizontale timpului se deschid să primească veșnicia care să-l înalțe din această ”vale a plângerii” în patria cerească. ”Străin sunt eu pe acest pământ” se tânguia David și cerea ”să nu ascunzi de la mine poruncile Tale” îndreptătoare spre regăsirea de sine îndumnezeitoare.

Înnoind lumea, Hristos dă porunca iubirii –  și nu a oricărui fel de iubire ci aceea sfințitoare: ”Să vă iubiți unul pe altul cum Eu v-am iubit pe voi” . Ea nu cade niciodată.  S-a jertfit pe Sine ca să ne dea nouă puterea de a lucra asemănarea cu chipul lui Dumnezeu din noi. În numele iubirii a primit suferința pe care Blaga o numea ”singura legătură între noi și Tine” ca să ne aducă acolo de unde omul a căzut. Da, omul a căzut din rai prin neascultare și singur nu se poate ridica, Hristos a ”coborât” în mod liber ca să ridice omul reinstituindu-l ca pe Coroana creației. Pe toate punându-le la suflet să purtăm neobosit doar grija de a ne afirma credința prin fapte ale iubirii fără de care moare în deșertăciunea în care totul este și rămâne deșertăciune percepută azi ca ”derizoriu” – un ținut sterp a lui ”nimeni și nimic” despre care scria odinioară  Prevert și de care începe a se teme.  Când îi este frică ”de nimeni și nimic” omul nu se mai recunoaște pe sine nicicum și ochii din care lacrima căzând, poate  reface o lume, rămân străini pierzându-și privirile nu în zarea morții unde există înviere, ci în acea ”neființă” mult și inexact folosită. Doar în  Iubirea divină, infinită fiind, omul nu are cum să cadă pentru totdeauna și când realizează că zădărnicia este doar a acestui fel de viață se va întoarce, chemat de iubirea Tatălui și ajutat de dorul lui se va zice: ”Tată, am greșit la cer și înaintea Ta”. Mereu Hristos Cel nevăzut e în mijlocul nostru și de noi depinde ca viața să  fie ca o Liturghie, aducând slavă ”întru Cei  de sus”cu toată ființa noastră, regăsită în lucrarea iubirii sfințitoare. Este, poate timpul cel mai prielnic să rostim cu Sandu Tudor, al cărui nume ne amintește de cărturarii ce și-au legat numele de  ”Rugul aprins”:

Și cum veneam singur, însingurat de adâncime