Cu prilejul Duminicii a treia din Postul Mare vă oferim o splendidă meditație a părintelui Radu Dorin Micu.

*

Și chemând la Sine mulțimea, împreună cu ucenicii Săi, le-a zis: Oricine voiește să vină după Mine să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-Mi urmeze Mie. Căci cine va voi să-și scape sufletul îl va pierde, iar cine își va pierde sufletul Său pentru Mine și pentru Evanghelie, acela îl va scăpa. Căci la ce-i folosește omului să câștige lumea întreagă, da­că-și pierde sufletul? Sau ce ar putea să dea omul, în schimb, pentru sufletul său? Însă de cel ce se va rușina de Mine și de cuvintele Mele, în neamul acesta desfrânat și păcătos, și Fiul Omului Se va rușina de el, când va veni întru slava Tatălui său cu sfinții îngeri. Și le zicea lor: Adevărat grăiesc vouă că sunt unii, din cei ce stau aici, care nu vor gusta moartea, până ce nu vor vedea împărăția lui Dumnezeu, venind întru putere. (Marcu 8, 34-38; 9,1)

*

 „Războiul este nerăbdare.” (Stanley Hauerwas)

„Deghizat sub desfigurarea unei hidoase răstigniri și a morții, Hristos pe cruce este, paradoxal, cea mai clară revelație a Cine este Dumnezeu.” ( Hans Urs von Balthasar)

„Alegând calea crucii Hristos arată că lumea este un text care poate fi citit diferit: nu după gramatica puterii, ci a dragostei.” (David Bentley Hart)

Crucea lui Hristos este reversul radical, antiteza absolută a sabiei. Crucea reprezintă locul în care ura și revanșa sunt abandonate în schimbul iubirii și al iertării.

De aceea Iisus nu ne spune „cel ce vrea să vină după Mine să-și ia sabia”, ci „oricine vrea să îmi urmeze se lepede de sine, să-și ia cruceași să vină după Mine”.

A-ți lua crucea înseamnă a renunța voluntar la orice prerogativ al puterii. Hristos nu a mântuit lumea adoptând calea pragmatică a unei realpolitik, devenind cel mai bun Cezar pe care lumea l-a văzut vreodată.  

Acceptând crucea, Iisus, spre deosebire de zeloții de ieri și de azi, nu este practic, nu este eroic, ci este fidel unei viziuni profetice. Iisus nu mântuiește vărsând sângele vrăjmașilor, ci îngăduind ca propriul Lui sânge să fie vărsat.

El nu acționează după logica eroismului, ci în conformitate cu supralogica sfințeniei. Căci eroismul este adeseori minat de ambiguitate: eroii sunt eroi doar pentru o singură parte, cea în numele căreia luptă.

Sfințenia, în schimb, este „catolică”: universal recognoscibilă și acceptată. Sfințenia este epifanie a Frumuseții ultime or, așa cum este încredințat Dostoievski, „frumusețea va mântui lumea”.

Frumusețea nespusă a sfințeniei e întruchipată exclusiv de Cruce – o frumusețe subtilă și enigmatică precum zâmbetul misterios al Giocondei. Orice cruce, indiferent unde este prezentă, reprezintă o evanghelie fără cuvinte. Ea mărturisește transformarea radicală adusă de Hristos prin schimbarea axuluicentral al lumii.                     

Crucea – obiect a fost concepută de puterile vremelnice, perșii, iar apoi romanii, drept instrument de tortură menit să provoace victimei cea mai intensă durere și cea mai teribilă umilire.

Scopul răstignirii ca metodă de execuție (rezervată sclavilor și insurgenților) era de a-l ține pe condamnat în viață cât mai mult posibil și cu cât mai multă suferință. Mai mult, crucificarea, descurajantă și morbidă formă de execuție, era singura pedeapsă capitală în care condamnatul era silit să-și poarte el însuși  instrumentul de tortură – brațul  orizontal al crucii (patibulum), până la locul execuției (din acest motiv injoncțiunea „ia-ți crucea!” este un îndemn clar la moarte).

Cu toate acestea, în Hristos, Dumnezeu Însuși se va supune diabolicei invenții pe care o va transforma într-un simbol al vieții. În mod paradoxal, printr-o divină metamorfoză, obiectul cel mai hidos al lumii antice, menit să exprime degradarea absolută a ființei omenești, va deveni revelația ultimă a Iubirii.

Ne putem întreba, desigur, unde se face joncțiunea dintre crucea mea și Crucea lui Hristos, care este legătura (nexus) dintre ele?

Răspunsul, într-un singur cuvânt, e fidelitatea (credincioșia) necondiționată. Hristos a făcut ceea ce Tatăl Său i-a cerut să facă, iar eu sunt chemat să fac la fel.

Neîndoielnic, Iisus nu și-a dorit crucea cu nimic mai mult decât o dorește oricare dintre noi. Stau mărturie cuvintele rostite în agonia din grădina Ghetsimani (Marcu 14, 34-36).

Într-un anume sens nu El și-a ales crucea; și nici noi nu o putem alege (de altfel,o cruce pe care am putea să o alegem nu ar fi o cruce reală).

Însă, dacă decidem să rămânem, cu orice preț, fideli Celui care îi poruncește lui Petru să-și pună sabia la loc, în teacă (Ioan 18, 10-11), crucea își va face deîndată apariția în  toată splendoarea sa înfricoșătoare care prevestește moartea.

Să nu ne amăgim: calea crucii este întotdeauna o cale a morții. Trebuie să mori deopotrivă lumiica sursă a securității și sineluica sursă a identitătii.

Iar dacă ne asumăm acest parcurs, e limpede că trebuie să abandonăm nenumărate lucruri pentru a ne salva sufletul (i.e. Viața), pentru a-l recâștiga.

A te naște din nou, în Duhul (cf Ioan 3,3-8) înseamnă, întâi de toate, a renunța la falsul „sine”, cel creat în timp de amorsa spirituală a veacului, de alegerile personale,  de compromisurile morale făcute sub presiunea acestei „ culturi a morții” (Ioan Paul al II-lea), întemeiate pe poftă, dominație și violență.

 Evanghelia duminicii este limpede: nu calea sabiei, ci calea crucii, asumată de Hristos, mai precis calea vulnerabilă și dureroasă a dragostei jertfelnice, este singura cale a Vieții.

Suntem noi oare pregătiți, gata să urmăm Domnului nostru, peaceastă cale?