ActiveNews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit. Dacă doriți să ne sprijiniți, orice donație este binevenită. Doamne, ajută!


În fiecare seară când citesc Viețile Sfinților, gândul mă poartă la aprigul călugăr cărturar, Părintele Ioanichie Bălan, care a bine îngrijit, completat și diortosit ediția acum cunoscută tuturor, disponibilă la Sihăstria sau Sophia.

Îi văd privirea caldă și pătrunzătoare. Și îmi dau seama cât de greu este să scrii despre ea, cât de greu este să scrii despre Părinții îmbunătățiți, marii duhovnici cu care Dumnezeu a binecuvântat România și pe tine pe lângă ea, ca să-ți lumineze calea. Cine suntem noi pe lângă ei?

În ultimii săi ani de viață intram la Sfinția Sa pe geam, la ore mici, după o atentă pândă. Când eram mai tânăr, acum vreo 14 ani, am scris câteva rânduri, la prima pomenire, de un an:

Puțină lume știe ce a reprezentat prea bunul Părinte Ioanichie Bălan pentru oastea monahală dar nu numai. La un an de la trecerea sa la cele sfinte, cred că este cazul să afle mai mulți dintre cei care l-au iubit, îl iubesc și îl vor iubi pe oșteanul lui Hristos, călugarul cu ochii albaștri ca cerul, călăuzitorul tinerelor generații, cronicarul operei marelui duhovnic Ilie Cleopa și autorul a nenumarate lucrari de Pateric românesc, stâlp al Bisericii Ortodoxe Române și toiag al sfinților ei.

Un adevărat conducator al rezistenței creștin ortodoxe, Părintele Ioanichie, ridicat la Ceruri la ora 2 din noaptea de 22 noiembrie 2007, la 77 de ani, a avut de înfruntat, mai ales în ultimii săi ani de viață, vicisitudinile sistemului.

Izolat în Mănăstirea Sihăstria sub consemn și, ulterior, în recluziune totală – fiind interzis samavolnic până și accesul fiilor săi duhovnicești în chilia sa micuță tapetată cu ceasloave și icoane, alături de lavița pe care dormea și o masă solida de lemn, la care lucra neobosit -, Părintele s-a transpus într-un univers paralel, al bolnavului de Alzheimer.

Un duhovnic dumnezeiesc, părintele Ioanichie a știut să-și îndrume ucenicii cu rasă monahicească sau citadină chiar și din acest refugiu, păcălind făcătorii de nedreptate. Fiecare cuvânt al său va rămâne ca un semn de foc în sufletele ucenicilor săi și în slova vie a Ortodoxiei române, scrise și nescrise.

Liber deși în celulă, la fel ca și Sfinții Închisorilor, părintele a luptat neîncetat pentru a învinge răul. Și a fost biruitor.

Călugărul Filotheu Bălan, învățatul de azi de la Petru Vodă, pe care l-am întâlnit în atelierul de cărți al Părintelui Ioanichie Bălan, după anii lui de activism în Liga Studenților, crede că monahul-luptător a fost otrăvit. Cu metale grele. A scris următorul text, pe care îl reproduc mai jos:

PĂRINTELE IOANICHIE BALAN, LUPTĂTORUL, a fost otravit cu metale grele. Marturia Părintelui Filotheu Bălan: „Să nu taci! Să nu taci! Scrie și vorbește, că eu nu mai pot nimic!”

Parintele-Ioanichie-Balan

Anul acesta (2010, n.n.), pe 10 Februarie, Părintele Ioanichie Bălan ar fi împlinit 80 de ani. Dar e mult mai de folos să știm că acolo unde este, cuviosul părinte ne veghează și ne luminează ori de câte ori gândurile noastre se întorc sau nu spre sfinția sa. Am cunoscut un Părinte Ioanichie uneori mult diferit de ceea ce știu cei mai mulți dintre noi. Deși neîncetat l-am necăjit și i-am stat împotrivă când vorbeam despre cărți și despre istorie, nu a încetat să mă iubească și să mă pomenească în rugăciuni până în ultima clipă a vieții sale. Știu și acum că acolo unde este, degrabă vine la rugăciune când este chemat.

Prima dată am auzit de sfinția sa prin anii ’80, după ce îi apăruse primul volum din cartea Convorbiri duhovnicești. Titlul mă intrigase, dar cartea nu am apucat să o citesc decât mult mai târziu, pentru că în acei ani se vânduse foarte repede. Am rămas în suflet doar cu imaginea unui părinte iubitor de Dumnezeu și de Sfinții Săi, care a reușit să străpungă veacul comunismului și să aducă la lumină lucruri tainice, neștiute de cei mai mulți.

Am intrat în Mănăstirea Sihăstria în 1996 și, când l-am cunoscut, Părintele Ioanichie trecuse puțin peste 66 de ani. Întâlnirea cu sfinția sa a fost destul de spectaculoasă; doar privindu-ne am știut că avem fiecare de iubit ceva în celălalt, și această iubire părintească a sfinției sale continuă și azi. Părintele Ioanichie a fost pentru mine marea revelație a creștinului liber, care cunoaște bine lumea în care trăiește, și care nu se teme decât de Dumnezeu și de păcat.

Câțiva ani de zile am fost sub ascultarea sfinției sale. Lucram împreună la cărți – Viețile Sfinților, cărțile Părintelui Dimitrie Bejan – „Bucuriile suferinței”, seria de volume „Ne vorbește Părintele…” și altele asemenea, între care nu trebuie să las de o parte Patericul românesc, Vetrele de sihăstrie românească și cele două cărți de Pelerinaj la Mormântul Domnului și Pelerinaj la Athos –, care mi-au adus în foarte scurtă vreme multă sporire duhovnicească. Eram ca un burete care absorbea fiecare picătură de duh din ceea ce mi se dădea în fiecare zi.

Despre Părintele Ioanichie s-au mai scris rânduri biografice și, prin mila lui Dumnezeu, i s-a dedicat și o carte. A intrat în Mănăstirea Sihăstria în anul 1949, după ce, cu un an înainte, venind pe jos din satul său, Stănița, de lângă Roman, îl cunoscuse pe Părintele Cleopa, care îl uluise vorbindu-i despre tainele vieții duhovnicești. Auzise despre bătrânul părinte, iar cuvintele sale i s-au înfipt cu atât mai adânc în inima care dorea după Hristos. Venind în Sihăstria, în 1949, a aflat că Părintele Cleopa și mulți alți cuvioși părinți au plecat la Mănăstirea Slatina, lângă Fălticeni. Ar fi vrut să meargă și el acolo, însă Părintele Ioil Gheorghiu i-a spus: „Rămâi, tătucă, aici, că nu are cine să scrie un act și nici să socotească ale noastre”. A rămas, așadar, în Sihăstria. Aici a împărțit chilia cu actualul duhovnic al românilor din Athos, Părintele Iulian de la Prodromu, de la care știm că se nevoia cu multă bărbăție, împlinindu-și cu strictețe canonul de sute de metanii în fiecare noapte. În Aprilie 1953 a fost călugărit și hirotonit diacon în biserica mare a Mănăstirii Neamț, așa cum însuși sfinția sa ne-a spus, într-una din vizitele acolo.

Anii aceia i-au aprins inima spre păstrarea mărturiilor de sfințenie pe care le auzea de la bătrânii mănăstirii. Nici nu avea cum să nu fie impresionat, venind dintr-o lume care suferea de pe urma războiului și a ocupației bolșevice, într-una în care tot ce era de valoare se raporta la Hristos și la Sfinții Săi. Începând cu 1955 și-a petrecut multe nopți dactilografiind la mașina de scris paginile unui volum numit mai apoi „Chipuri de călugări îmbunătățiți din mănăstirile nemțene”, volum împodobit cu fotografii lipite pe hârtie, din locurile unde s-au nevoit marii Sfinți despre care vorbea. Acest volum era nucleul a ceea ce avea să devină peste ani Patericul românesc, Convorbirile duhovnicești și Vetrele de sihăstrie.

Dacă astăzi nu am avea aceste mărturii strânse de Părintele Ioanichie, nu am ști mai nimic despre viața duhovnicească din mănăstirile românești ale secolului 20.

Ar fi trebuit ca în 1959 să fie dat și sfinția sa afară din mănăstire, împreună cu toți ceilalți care au fost scoși în urma decretul 410 din toamna acelui an. Însă tot Părintele Ioil și ceilalți bătrâni i-au rugat pe comuniști să-l lase în mănăstire, pentru că nici unul din ei nu știa să țină contabilitatea și să se ocupe de mănăstire atât de bine precum tânărul Părinte Ioanichie.

Din mâinile celui iubit de Sfinți au ieșit atunci aceste versuri, unora atât de cunoscute:

De ce ești, sfântă sihăstrie

Așa tristă și pustie?

De ce-ți plâng clopotele tale,

Așa duios, așa cu jale?

Sau altele, în același duh:

Iubite frate muritor,

De vei vedea un călător

Cu hainele cernite , singurel,

Desculț, flămând și însetat

Te rog să ai milă de el,

Că poate-i un călugăr!

În scurtă vreme Sihăstria a devenit un soi de azil de bătrâni, mai mulți monahi fiind aduși acolo de la mănăstirile și schiturile închise de comuniști. Venirea lor a fost o altă mană cerească pentru tânărul cronicar al vieții duhovnicești din România. Întoarcerea în Sihăstria a obștii de monahi a Mănăstirii Slatina, după 1959, i-a adus aproape pe cel care i-a rămas duhovnic până la moartea sa din anul 1990, Părintele Ieroschimonah Paisie Olaru. Dragostea dumnezeiască și rugăciunea neîncetată a acestui părinte l-au povățuit și ocrotit neîncetat, făcându-ise izvor de neîncetate fapte bune.

După 1971 a fost scos din Mănăstirea Sihăstria și mutat la Mănăstirea Bistrița, lângă Piatra Neamț, datorită predicilor sale foarte înflăcărate. Regimul trebuia să-l țină sub control pe cel despre care se spunea că vorbește cu atâta putere, dar aducându-l la Piatra Neamț, nu a făcut decât să-l facă și mai cunoscut creștinilor. Aici Părintele Justin Pârvu i-a fost vecin de chilie, după ce cu ani înainte îl cunoscuse la Roman, înainte de arestarea sa din 1948. În Mănăstirea Bistrița a publicat prima carte, o monografie dedicată acestei mănăstiri. De aici a fost trimis la București, pentru a face Facultatea de Teologie, la rugămintea Patriarhului Iustinian.

Omul sfințește locul și clipa, și trage foloase din tot ceea ce Dumnezeu îi pune înainte. Așa se face că aici, în mediul universitar bucureștean, a ajuns să se cunoască cu Ioan Alexandru, cu care împreună a călătorit pe la mănăstirile din țară, și astfel și-a completat însemnările despre Cuvioșii de azi și de ieri ai Bisericii noastre. Tot prin cunoștințele pe care și le-a făcut în București a ajuns să tipărească la editura Patriarhiei Patericul românesc (1980), Vetre de sihăstrie românească (1981), și Convorbiri duhovnicești (1984 și 1988).

După 1990 s-a întors în Sihăstria și și-a continuat lucrarea duhovnicească, începând lucrul la colecția Viețile Sfinților, tipărite în ultima ediție între 1909-1916, prin râvna unui oarecare negustor bucureștean. În felul acesta și-a luat mare plată de la Sfinții pe care i-a adus la cunoștința creștinilor de azi. Nu pot să uit cât de uimit venea la noi, ucenicii săi, să ne spună cât de impresionat a rămas de viața unuia sau a altuia dintre Sfinți, și cum făcea legătura cu părinții pe care îi cunoscuse mai înainte și istoriile lor. Mai ales de Sfinții Mucenici era impresionat până la lacrimi, și întotdeauna se gândea la pătimirile noilor Mucenici din închisorile comuniste, și primii pe care îi evoca erau Părintele Dimitrie Bejan și Părintele Justin Pârvu.

Știu de la Părintele Ioanichie că prin 1992-93 i s-a propus să ia în primire stăreția Mănăstirii Neamț. A spus: „Da, primesc, dar îmi dați mână liberă să fac ordine și curățenie”. Iar pentru vorba asta nu i s-a mai dat nicio mănăstire.

Mai apoi, prin ’95-’96, i s-a propus să fie făcut episcop. Și iarăși le-a zis ierarhilor: „Primesc, dar îi trimiteți la mănăstire pe ierarhii care au făcut compromisuri cu comuniștii și răutăți și sminteli înainte de ’90 și după aceea”. Și pentru vorba aceasta nu a mai ajuns episcop.

Aș vrea ca aceste rânduri să nu doară, dar nu prea am cum să fac să fie altfel. Părintele Ioanichie a ajuns în scurtă vreme în dizgrația noului mitropolit de la Iași, pentru afirmația că Luther este un Arie al Europei, făcută la o conferință publică, de vreme ce prin asta deranja tare politica oficială. Apoi, cu cât manifestările ecumeniste ale ierarhilor se întețeau, cu atât mai mult cuvintele Părintelui Ioanichie Bălan deveneau mai tăioase în apărarea credinței ortodoxe.

În 1996 i s-a spus că nu mai are voie să predice în biserica mănăstirii și nici să-și tipărească lucrările cu binecuvântarea altui ierarh decât cel al locului, însă eclesiarhul tot pe sfinția sa îl chema, de cele mai multe ori, să țină vreun cuvânt la sfârșitul Sfintei  Liturghii, și am lucrat la cărți mai departe.

În cele din urmă,în 1997 a primit o hârtie de la mitropolie, semnată și ștampilată, prin care i se spunea: „Sunteți liber să vă alegeți eparhia și ierarhul de care vreți să faceți ascultare; în Sihăstria nu puteți să predicați și să scrieți fără binecuvântarea noastră”. De mai multe ori a fost mustrat de ierarhul său pentru acestea, însă cât a trăit Părintele Cleopa, ucenicul său, Părintele Ioanichie, a continuat să vorbească și să scrie fără teamă. După plecarea Părintelui Cleopa, însă, lucrurile au mers din rău în mai rău. Cu toată indignarea noastră în fața nedreptății ce i se făcea, nu înceta niciodată să ne zică: „Ce bine să nu le știți voi pe toate”.

În urma unor mustrări foarte dure ce i s-au făcut, Părintele Ioanichie a încetat, încet, încet, să mai scrie. Dacă până în 1999 Părintele era prezent doar la slujbele de dimineață (Acathistul și Liturghia) și de noapte (Miezonoptica și Utrenia), după acest an a început să devină nelipsit de la biserică, și să iubească tăcerea. Durerea de a tăcea despre Sfinți și sfințenie a fost greu de purtat, și numai cine i-a fost aproape știe cât de mare a fost aceasta. Nu pot, însă, să nu văd și partea mea de vină în aceea că i-am fost atât de departe, venind în Mănăstirea Petru Vodă la începutul anului 1999.

În toamna anului 2003, Părintele Ioanichie i-a strâns pe ucenicii săi, stareți și duhovnici, de la mănăstirile nemțene, și a venit în vizită la Părintele Justin să vorbească despre pericolul ecumenismului și al actelor electronice. La scurtă vreme după această vizită, la o întrevedere cu cineva la stăreția Mănăstirii Sihăstria, în urma unei cafele pe care a trebuit să o bea ca să nu jignească oaspetele, a fost otrăvit. Otrăvirea cu metale duce la demență, la bătrâni. În scurtă vreme părintele a început să aibă scurte crize în care uita ce vorbea, pierdea șirul cuvintelor, încurca lucrurile. Cu toate acestea, era deplin conștient de ceea ce i se întâmplă, și multă vreme și-a petrecut-o rugându-se să afle voia lui Dumnezeu cu privire la crucea ce I s-a dat de purtat. În cele din urmă a aflat răspunsul:

Nebunia pentru Hristos!

A continuat să mimeze demența, nebunia, și în clipele de luciditate. Iar pentru această faptă bună ucenicii săi nu l-au părăsit. Prin anul 2006, când i s-a interzis să mai spovedească, avea încă 20 de călugări care se spovedeau la sfinția sa și care pot da mărturie de darurile duhovnicești (cum ar fi înainte vederea) de care s-a bucurat Părintele Ioanichie în această vreme.

Prin Octombrie 2004 a venit la Petru Vodă să se sfătuiască cu Părintele Justin. Cineva a înregistrat discuția dintre cei doi bătrâni și mulți o au, și la o privire atentă se poate înțelege cu câtă taină vorbeau cei doi despre anumite lucruri foarte serioase. După întâlnirea aceasta, Părintele Ioanichie, care venise însoțit de sora sa, maica Maria de la Agapia, a ieșit afară, să vină la biserică și să se închine înainte de a se întoarce în Sihăstria. Sora sa s-a întors la Părintele Justin, rugându-mă să am grijă de Părintele Ioanichie. Părintele m-a luat de mână și mi-a zis: „Hai la biserică. Ești cam subțirel îmbrăcat. Uite, să-ți iei o flanea mai grosuță, ca a mea. Eu de asta nu am făcut reumatism, că m-am păzit întotdeauna de frig. Hai să ne închinăm. Sora mea crede că eu sunt nebun, dar lucrurile stau altfel. Știi ce? Să nu taci! Să nu taci! Scrie și vorbește, că eu nu mai pot nimic!

„Așa am să fac”, i-am zis. Apoi am intrat în biserică, ne-am închinat și am dat slavă lui Dumnezeu pentru toate.

Toate întâlnirile pe care le-am mai avut cu Părintele Ioanichie în anii 2005 și 2006 au fost prilejuri de mari bucurii, pentru că îi vedeam chipul cum i se luminează când mă vede, și îi simțeam rugăciunile zi de zi. În anul 2007 i s-a interzis să mai primească oameni, și a fost izolat total, iar această pușcărie pe care a răbdat-o, i-a împlinit dorul după nevoințele Sfinților Mucenici, mai vechi sau mai noi, însă ea l-a și vlăguit destul de repede.

Când am venit, pentru câteva zile, în Septembrie 2007, părintele avea privirea încețoșată și abătută, în urma lungii izolări. S-a bucurat că mă vede, dar nu mai rostea cuvinte aparent fără sens ca altădată, ci doar fragmente de cuvinte. M-a întristat această scurtă întrevedere, dar m-a și bucurat. Duhul său era viu, și am putut vedea Psaltirea și Noul Testament deschise pe masa sfinției sale, semn că cineva le folosise mai devreme.

În noaptea de 22 Noiembrie 2007 eram la Ierusalim, la Mănăstirea Sfânta Maria Magdalena. Pe la ora 2 și jumătate, m-am trezit și nu am mai putut să adorm. M-a cuprins o stare de trezvie, un duh de rugăciune, de libertate, foarte puternic, cum niciodată nu mai pățisem. Am știut că Părintele Ioanichie plecase la Sfinții pe care atâta i-a iubit. Dimineață la 8, am primit un mesaj de la o maică din țară, care îmi spunea că în acea noapte părintele plecase la Domnul. Mai apoi am aflat că după o săptămână de comă, de inconștiență, părintele plecase liniștit la patria cerească.

Recunoștința e primul lucru pe care îl simt față de bunul Părinte Ioanichie. Chiar dacă acum nu mai are cine-mi întreba la spovedanie „Uite cât mă bucur de țăranii simpli care vin la mine și mă întreabă: Dar eu oare mă voi mântui, părinte?”, chiar dacă acum nu mai e cine să mă îndemne și să mă încurajeze spre nevoințe așa cum o făceam acolo, în taina de sub epitrahil, știu în inima mea că iubirea nu moare niciodată și suntem nedespărțiți. rugăciuni și ajutor nu contenim să-l cerem. Părinte Ioanichie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi!

M. Filotheu Bălan

Revista Atitudini nr. 9 / Invitație la Ortodoxie / Mărturisitorii.r

VIDEO: Părintele Ioanichie la Părintele Justin în chilie: Nu ne lăsam! Ce de îngeri aici!...

Pentru că suntem cenzurați pe Facebook ne puteți găsi și pe Telegram și GoogleNews