Și am ajuns la Timișoara, acasă la părinți, după 17 ore de călătorie de la Bacău la Timișoara. Le-am povestit cum a fost la starea civilă și ne-am culcat cu toții. Dimineața, fiecare s-a dus la treburile lui… S-a făcut ora 8-9 și cineva a bătut la ușă. Cine era? Doi tineri necunoscuți. Eu, în capot și în cămașă de noapte pe mine, le-am deschis și întreb: „Ce e cu dumneavoastră?”. S-au prezentat și apoi, mi-au zis: „Te invităm să vii cu noi numai să dai o declarație. Nu am căutat să îi refuz, i-am poftit în casă, în bucătărie și m-am dus în cameră să mă schimb ca să merg cu ei, la acea declarație. Și când mă uit pe după perdea, am văzut că nu s-au așezat pe scaun, că stăteau în picioare. Și m-am îmbrăcat repede, sumar, ca de vară, era în iunie, că am zis: „Măi, ăștia se grăbesc”.

Am plecat în curte cu ei. Mama mea avea locuința mai în spate, unde erau mai mulți chiriași și între timp mă întreabă vecinii: „Daʼ unde te duci, Luci, dragă?”. Și ei doi: „Merge să se mărite”.

Când să ieșim afară dintr-o casă cu multe locuințe, lângă poarta casei respective, era mașina trasă cu care au venit. Și când să intru, ei erau doi lângă mine și alți doi în mașină. Unul era la volan și altul în spate. Când să pornească mașina, eu timișoreancă la 26 de ani, m-am uitat în oraș pe unde merg ei și nu am cunoscut nicio stradă. Au mers pe străzi lăturalnice. M-am speriat. Pe urmă, au oprit mașina, unde credeți? La o cazarmă militară.

Când să cobor din mașină, doi soldați îmbrăcați militar erau în mijlocul curții. Eu am ieșit din mașină și unul m-a luat de mâini și m-a legat la spate și altul m-a legat la ochi cu pânză roșie. M-au condus jos pe niște scări, nu știu câți pași am făcut, nici unde mă duc. Am coborât și am coborât, iar la un moment dat, se aude de sus: „Ajunge!”. Aceasta cred că a fost o manevră de intimidare.

De acolo, de jos, am fost iarăși condusă de ei, sus, la un birou din unitatea militară. Când intru acolo, în fața mesei erau deja doi-trei anchetatori care mă așteptau. Și înainte să intru, au strigat tare: „Ce ai făcut, de ai ajuns la noi?”, așa ca o amenințare. M-au dezlegat și mi-au dat jos pânza de pe ochi. Și eu m-am apropiat și zic: „Nu știu să fi făcut în viață vreun rău, dar știu atât că mi-a plăcut să merg la biserică și la spital. Nu am făcut niciun rău”. M-am dezvinovățit. Ce amenințare să fie pentru mine când eu nu mă simțeam deloc vinovată?

Și ei au început să-mi înșire, că erau informați de dinainte: „Ai fost în locul cutare, te-au văzut acolo, dincolo…”.

Pe vremea ateistă, credința nu era aprobată și admisă. Nici elevii sau profesorii nu mergeau deloc la biserică pentru că nu li se dădea voie. Și erau mulți informatori plătiți bine care nu făceau altceva decât să transmită informații zilnic, pe unde erau trimiși. Aceia m-au urmărit și au spus și despre mine.

Deci, dintr-o bucurie și un plan de viitor, m-am trezit în altă parte, în acel birou. Era ceva cu totul înfiorător! Și m-au scos din acel birou și m-au ținut la peretele unui hol de lângă camera unde am fost anchetată. M-au întrebat iarăși. „Ai fost acolo?”. „Nu!”. Și zice: „Nu-i nimic, aici o să ți se usuce oasele!”. Și ca să mă sperie mai tare, zice: „Să știi că tot în același loc, vine și tatăl tău”.

Și într-adevăr, doi din familie am fost răpiți: și eu, și tatăl meu. Și când am auzit că îl aduc și pe tatăl meu, cu atât mai mult nu am recunoscut nimic.

Apoi, mi-au dat niște ochelari speciali ca la cai, acoperiți și cu un elastic în spate. M-au pus la perete cu ochelarii respectivi și mă gândeam că, probabil, mă și împușcă. Acestea erau metode de intimidare ca să nu mai ai putere și să fii prăbușită, să te lași cu totul în mâna lor, să faci tot ce vor ei, numai să-și facă ei planul. Totul devenea din ce în ce mai urât și mai înfiorător. Am stat așa, o oră-două.

Pe urmă, m-au dus într-o celulă, în care eram singură, cu un singur pat. Seara, când au venit, au zis: „Ia medicamentul acesta!”. Zic: „Dar nu v-am cerut!”. Zice: „Ia-l, ia-l!”. „Nu pot să-l iau dacă nu am nevoie și nici nu v-am cerut!”. Și nu am luat.

A doua zi, mi-au adus de mâncare dimineața și la prânz. Încă din prima zi, am căutat să fac semne cu unghia pe peretele din celulă ca să știu câte zile stau și să țin evidența lor. Seara, mi-au dat o singură pătură purtată și răspurtată, veche și foarte subțire. La mâncare, când să deschidă ușa de la celulă, celula mică și ușa fiind de fier, era deja pregătită farfuria afară pe hol și zice: „Ia-o!”. M-am speriat! Am luat-o și când mă uit, nici lingură, nici furculiță, nimic. De foame, am luat-o așa. Nici nu am știut că se poate mânca fără lingură sau furculiță.

Pe urmă, m-au pus cu mai multe femei arestate, dar nu aveam încredere în ele pentru că erau și turnătoare. Ca să nu stea prea mult în pușcărie, deveniseră colaboratoare cu conducerea închisorii. Tot ei, când să deschidă ușa, au văzut că nu era curat pe jos și au strigat: „Măturați, faceți curat!”. Dar, noi nu aveam nicio mătură. Ce credeți că am făcut? Am rupt din zdrențele de pe noi și am făcut curat. Eram toate în interiorul nostru, triste. A trecut o lună, două, trei luni.

Și am fost condamnată la 5 ani de închisoare sub învinuirea de „crimă de uneltire împotriva ordinii sociale”. Dar eu, în mine ziceam și am vrut să-i corectez, dar n-am avut putere, că eram mică: ,,crimă împotriva dezordinii sociale”. M-am împăcat în mine cu ideea că n-am fost împotriva ordinii sociale, ci împotriva dezordinii sociale, adică dezordinea păcatelor care este dacă nu trăim în ordinea cerească și dumnezeiască.

Procesul s-a ținut exact de ziua mea, pe 15 iulie 1959. Soțul meu a venit la proces din Bacău la Timișoara, a luat-o pe mama mea care era îndurerată, a cumpărat un buchet de flori ca și când ar fi putut să mi le dea, să mi le arunce și a venit cu florile, la proces. Când a văzut ce s-a întâmplat, că nu puteam să ne întâlnim și să vorbim ceva, pentru că eram supravegheați și restricționați la maxim, de la proces el s-a dus cu florile la Maica Domnului, la biserică și le-a lăsat acolo. Mi-aduc aminte, că la sfârșitul procesului, eu am rămas ultima din cei care am fost în boxă. Și aveam la mine o batistă. Știți ce am făcut cu ea? Am stors-o. Era plină de lacrimi, era udă tare. Când o storceam, curgeau picături de lacrimi din ea. Dar în mine simțeam, când m-au luat din boxă și nu știam unde mă duc, că sunt în sicriu și că urma să-mi pună și capacul peste mine. Așa am simțit.

M-au dus, cu cei care am fost judecați, la Arad. Aici, au fost aduși și bărbații. Ei, într-o parte, noi în alta. Pe noi, ne-au băgat în camere mari și cu paturi suprapuse. Și, după mai multe luni, nu știu cum, m-am trezit că tatăl meu care și el era închis acolo, a aflat unde sunt.

Tatăl meu era mijlociu de statură și l-a rugat pe unul dintre deținuți, fără să îi observe cel care era supraveghetor, să îl ridice mai sus și să se uite la mine pe vizetă. A deschis ușa vizetei și mi-a zis: ,,Luci, aici e tati!”. Când am auzit vocea lui, m-am bucurat cum nu pot să spun în cuvinte. Și el a făcut-o cu foarte mult risc, nu cumva să-l vadă supraveghetorul.

Toți supraveghetorii care erau în funcții, erau avansați dacă se purtau aspru cu noi. Când paznicul deschidea ușa, venea cu mărul în gură și mesteca din măr. Noi, cele deținute ne uitam la el și sigur că ne era și nouă, poftă. Camera în care eram, era cu multe găuri pe perete. Eram supravegheate și seara, și noaptea. Noaptea, am dormit cu becul aprins ca la armată și una dintre noi era pusă de planton, ca să ne păzim una pe alta, nu cumva să se întâmple ceva. Era un program foarte sever.

Eram aproape 30 de persoane. Fiind tânără, ne-am înțeles să iau patul nu al doilea, ci al treilea de sus. Și mi-aduc aminte că seara nu puteam să dorm, că era becul spre mine. Dar, ce credeți că am făcut? Trebuia să ne descurcăm. Dumnezeu ne-a dat puterea și gândul. Am rupt cu dinții o fâșie din cârpa de pe mine și am legat-o peste ochi. Să știți că eu sunt foarte apropiată de cifra trei. Sunt născută în 1933 și am stat la închisoare trei ani, trei luni și trei zile.

Da, dar s-a dat un decret și am primit reducere de pedeapsă.

Fiecare dintre noi se interioriza cum putea. Eu, peste zi, eram chiar senină și bucuroasă. Aveam o avocată închisă pentru omitere de denunț, că nu declarase pe nu știu cine și au arestat-o. Și ea zicea: ,,Ah, știu cine m-a denunțat!” și se plimba toată ziua și se frământa. Și tot revoltându-se, a înnebunit. N-au scos-o din celulă. Ne-au lăsat-o nouă. Nu mai știa să mănânce și trebuia să o îngrijim, că ea nu mai știa de ea.

Iar eu mă rugam în taină, în sufletul meu, cântam și eram senină și bucuroasă. Eram așa de liniștită!… Eram bucuroasă că nu aveam pe conștiință, nimic. Și am cântat mereu. Chiar îmi spuneau colegele: „Asta s-a țăcănit de tot”. Treptat, m-am gândit că dacă Domnul Iisus a făcut numai bine și a suferit și El, și eu sufăr acum pentru numele Lui. Aveam mare bucurie în rugăciune. În taină, L-am chemat și L-am rugat pe Tatăl cel Ceresc: ,,Doamne dacă vrei, mă poți lua. Sunt gata!”. De atunci, niciodată nu am mai spus vorba asta. Dar atunci eram gata. Reușisem să mă desprind de tot și de toate și să-L simt numai pe Dumnezeu. Eram mulțumită și ziceam întotdeauna: ,,Doamne ferește, de un rău mai mare!”. Să știți că nu există om care să nu aibă câte o încercare, câte o boală, dar nu reușim să trecem prin boală și prin nenorocire, dacă nu-L chemăm pe Dumnezeu”. Dumnezeu este totul.