Pentru că suntem în prag de canonizare a unui mare sfânt al Bisericii Românești, pe care Dumnezeu l-a preaslăvit prin sfinte moaște întregi, mă simt datoare să vă împărtășesc o minune pe care sfântul a făcut-o și cu mine, cu câțiva ani urmă. Am vrut să rămână această minune taina mea și a sfântului, însă acum mi se pare mai important să vestim puterea pe care bunul Dumnezeu a pus-o în aleșii Săi, sfinții. Pentru că aceștia așteaptă să le cerem ajutorul și din preaplinul dragostei lor, sunt parcă nerăbdători să ne ajute. Ține doar de noi dacă apelăm la minunatul lor ajutor.

Era luna martie a anului 2013, cu 3 luni înainte de trecerea la Domnul a Părintelui Justin Pârvu. Pe atunci, nimeni nu bănuia că Părintele Justin suferea de acel cancer la stomac, ce avea să curme cinstiții săi ani pământești. Părintele era „meșter” în a-și ascunde durerile și suferințele. Nu îngreuia pe nimeni cu ele, necunoscând altă cale decât cea hristică, de a purta slăbiciunile și durerile celorlalți.

Mă aflam împreună cu un grup de maici din mănăstirea Paltin la București. Am decis să nu plecăm spre casă, până nu ne închinăm și la osemintele unuia dintre marii sfinți ai închisorilor, Părintele Ilie Lăcătușu, pe care Părintele Justin îl cinstea în mod deosebit. Părintele Justin și Părintele Ilie au fost frați de suferință în colonia de muncă de la Periprava, o temută enclavă a gulagului comunist. Era bine-cunoscută printre foștii deținuți politici, comuniunea și legătura duhovnicească a celor doi mari titani ai altarului Bisericii lui Hristos.

Intrăm așadar în curtea cimitirului Giulești, unde un rând de pelerini șerpuia cărarea interioară, indicându-ne drumul spre cripta unde era depus. Ne-am bucurat să vedem că într-o după-amiază obișnuită din cursul săptămânii erau atât de mulți pelerini care așteptau în tăcere și rugăciune să se închine acestui sfânt, necanonizat la acel moment. Ajutorul însă pe care îl primeau prin mijlocirile acestui preot al lui Hristos, cu sfinte moaște întregi, era de netăgăduit.

Ajung și eu să mă închin sfântului, cu care mă întâlneam pentru a treia oară. De fiecare dată sfântul m-a bucurat cu mici minuni și scânteieri de har. De data aceasta însă sfântul m-a întâmpinat într-un mod mai puțin obișnuit, chiar puțin „șocant”. Am intrat, m-am închinat și am pus capul și mâna pe cinstitele sale oseminte. Dar pe loc m-am înfricoșat. Mâna sfântului era vie, ca o mână de om viu, moale și caldă. Dar nu doar că era vie, dar era mâna Părintelui Justin. Am ridicat capul puțin speriată și, în loc să îl mai văd pe Sf. Ilie, în fața mea a apărut Părintele Justin întins în raclă și mâna pe care o sărutam era inconfundabila mână a Părintelui Justin, duhovnicul a cărui mână i-am sărutat-o de sute de ori. Imaginea a dispărut imediat și o stare de har mi-a inundat și sufletul și trupul.

Am ieșit vizibil afectată de ceea ce văzusem. Am spus aceasta câtorva persoane cu care eram… Și un gând mi-a venit în suflet: Părintele Justin va muri curând. Am refuzat acel gând cu tot sufletul meu. Pentru că în acel moment nici nu bănuiam dar nici nu puteam duce plecarea Părintelui Justin dintre noi. Eram atât de nepregătită pentru acest moment, dar pe care Domnul l-a rânduit întocmai planului Său doar de El știut.

În scurt timp, aveam să aflăm că Părintele Justin era bolnav și medicina neputincioasă în a mai salva ceva. Părintele a plecat la ceruri la 16 iunie a acelui an, la trei luni după înștiințarea pe care Sf. Ilie Lăcătușu mi-o făcuse într-un mod cu totul inedit. Țin să menționez că modul în care Pr. Ilie mi-a vestit adormirea Părintelui Justin, m-a ajutat enorm să pot depăși lipsa trupească a Părintelui dintre noi. Pentru că sfântul, și prietenul său din cimitirul Giulești, m-a asigurat că aceasta era voia Domnului și nu altfel, oricât am fi încercat noi să ne luptăm.