Catedrala Arhiepiscopală din Constanța, ocrotită de Sfinții Apostoli Petru și Pavel, își sărbătorește astăzi hramul, moment festiv, încărcat de har, pentru care la Catedrală a sosit și icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului de la Mănăstirea Hadâmbu. Cu această ocazie, la marea sărbătoare de azi, publicăm și un foarte interesant material documentar alcătuit de un grup academic de reflecție al credincioșilor din actuala Arhiepiscopiei a Tomisului, cu privire la „o problemă plină de spini și mazarini”, ce trebuie să se afle pe Ordinea de zi a Sfântului Sinod al BOR de la începutul lunii iulie:

DE CE ESTE NECESARĂ REACTIVAREA MITROPOLIEI TOMISULUI

În mai multe rânduri Arhiepiscopia Tomisului, cu descendență în izvorul de-a pururi viu al sângelui martirilor vărsat în primele veacuri, s-a adresat Preafericitului Părinte Patriarh Daniel și Sfântului Sinod spre a-și primi înapoi recunoașterea acelui bun nume și a acelei cinstiri - fiindcă „Un nume (bun) este mai de preț decât bogăția; cinstea este mai prețioasă decât argintul și decât aurul” (Pildele lui Solomon 22, 1) – pe care i le-a hărăzit Dumnezeu Însuși, prin glasul Sfintelor Sinoade Ecumenice, ale căror hotărâri ierarhii Tomisului le-au asumat prin semnătură proprie și le-au apărat cu sfântă vrednicie cu mult mai mult decât trei sute de ani neîntrerupți (Cf. H.S.S. 3621/2009).

În acest demers cu totul nepătat și fără de vicleșug, nu ne-au putut împiedica nici părinteștile asprimi (pe care le considerăm adevărate mângâieri), nici frățeștile întrebări (care ne-au provocat către noi și noi cercetări) și nici măcar oprobiul concertat, menit anume să distragă atenția mulțimii credincioșilor de la o aspirație justă a Bisericii lui Hristos din Tomis către anumite trăsături (adevărate sau închipuite) ale unuia sau mai multor susținători ai acestui act de reparație morală.

În acest sens, cu nedisimulată bucurie, Vă aducem la cunoștință că recentele studii au scos la iveală surse principale ale Istoriei Bisericii Universale referitoare la ierarhul Scythiei Minor, Marcus Tomensis, unul dintre cei 318 purtători de Duh Sfânt Părinți de la Sinodul I Ecumenic (Niceea, 325), care apare în documentele respective cu titulatura de metropolitanus.

Aceste surse, pe care le descriem succint, sunt:

a)    Codexul 212,aflat în Erzbischöfliche Diözesan - und Dombibliothek din Köln, este un manuscris Dionysius Exiguus (470-544), datat a fi de la mijlocul secolului VI^[1],  în care sfântul cărturar traduce din greacă în latină Canoanele Sinodului de la Niceea și oferă și o listă a ierarhilor participanți. În lista ierarhilor din dioceza   Dacia se află numele lui Marcus metropolitanus, al doilea după Protogenes, mitropolitul Sardicei^[2].

b)    Manuscrisul 671, aflat în Bibliothèque Carnegie de Reims^[3], este un rescript din anul 801 și cuprinde o Collectio Canonum precum și lista participanților la Sinodul I Ecumenic, Marcus metropolitanus fiind și el menționat, tot în dioceza Dacia.

c)     Manuscrisul Vat. Lat. 7222 se află în Biblioteca Vaticanului^[4]. Este un rescript, datat 800-850. Marcus este menționat în mod identic precum în manuscrisele de mai sus.

d)    Laud. Misc. 421 (S. C. 893), anul 875 (Oxford, Bodleyan Library)^[5]. Conține Collectio canonum Dionysio-Hadriana cu menționarea în lista Părinților niceeni a lui Marcus metropolitanus.

e)     M. p. th. f.72, Fulda, anul 851 (Julius Maximilians Universität Würzburg)^[6]. Este vorba tot de Collectio canonum Dionysio-Hadriana în care se află, în traducere, Canoanele Sinodului de la Niceea din anul 325, urmate de lista sfinților ierarhi care au participat la vestitul Sinod. Provincia Dacia este reprezentată de același vestit Mitropolit Marcus al Tomisului.

Titulatura de mitropolit nu trebuie să pară nici neadecvată, nici exagerată pentru acea epocă. Tocmai la Sinodul I Ecumenic s-a procedat la recunoașterea și generalizarea prin lege a formei de organizare bisericești mitropolitane^[7].

Astfel toate episcopiile unei regiuni administrativ-teritoriale mai mari (gr. eparchia; lat. provincia) au fost așezate sub conducerea ierarhului care păstorea în cetatea de scaun a provinciei respective. „Ca atare, cel puțin pentru documentele Sinodului I ecumenic, printr-o eparhie bisericească trebuie înțeleasă o mitropolie, iar nu o simplă episcopie, cea din urmă cuprinzând doar teritoriul unei cetăți”^[8].

În canoanele 4-7 ale Sinodului I Ecumenic sunt stipulate principalele trăsături ale unei mitropolii, dintre care amintim principiul canonic al păstrării (respectării) întâietăților (privilegiilor) și a demnității (vredniciei) dobândite pentru totdeauna de către un scaun mitropolitan, indiferent de faptul că un alt centru episcopal  poate căpăta, de-a lungul timpului, o mai mare influență (I Ec. 6-7)^[9].

Șirul mitropoliților Tomisului, început de Marcus Tomensis metropolitanus la începutul secolului al IV-lea, a continuat neînterupt în perioada medievală, chiar și după crearea themei Paristrion (Paradounavon), în 971, de către împăratul bizantin Ioan Tzimisches, cu capitala la Dorostolon (Silistra)^[10].

Cele două sigilii aparținând mitropoliților de Tomis Anicet (sec. X-XI) și Vasile (sec. XI) arată că „paralel cu mitropolia nou înființată la Dorostolon, capitala themei Paristrion, a continuat să existe mitropolia vechii capitale Tomis, ambele depinzând direct de Patriarhia Ecumenică de Constantinopol”^[11], ierarhii păstrând titulatura consacrată de „mitropolit de Tomis” iar nu de Constantia, cum avem dovada sigură că se numea, în veacul al X-lea, reședința Scythiei Mici^[12].

Anul răscoalei Asăneștilor (1186) a adus cu sine desființarea themei Paristrion și, odată cu ea, pierderea influenței exercitate timp de secole de către mitropoliții Tomisului.

Însă Dobrogea nu a fost nicicând lipsită de mitropolie, fiindcă, mai ales după 1204, un mitropolit în dependență canonică de patriarhul de Niceea, funcționa în scaunul de Vicina (Dicina), o cetate situată pe o insulă a Dunării (identificată astăzi cu certitudine la Păcuiul lui Soare), la patruzeci de mile de vărsarea fluviului în Marea Neagră.

De la recucerirea Constantinopolului de la latini, în 1261, până la 1359, când ultimul mitropolit de Vicina, Sfântul Iachint este transferat la Curtea de Argeș, în calitate de mitropolit al Țării Românești, mitropoliții Vicinei au păstorit în Dobrogea ca și continuatori firești ai mitropoliților de Tomis^[13].

Descoperirea adevăratei titulaturi a ierarhului Marcus al Tomisului^[14], aceea de mitropolit, recunoscut la Primul Sinod al întregii lumi creștine, ridică, prin vechimea și demnitatea scaunului de Tomis, prestigiul istoric, național, eclesial și european al României și al Bisericii Ortodoxe Române.

De ce? Pentru că realizarea primei unități de gândire a lumii creștine, întemeiată atât pe marea poruncă misionară a Bisericii (Matei 28, 19-20) cât și pe nevoia unor măsuri comune de apărare împotriva adversarilor credinței, s-a conturat la Niceea, în 325.

„Totul a început în 325, la conciliul de la Niceea, convocat de împărat, continuând cu alte șase reuniuni, pînă în 787. Să lăsăm la o parte faptul material și de civilizație că secole întregi s-au putut organiza — în marginea unei Europe aflate în plin haos și a unei lumi arabe de nomazi — asemenea reuniuni ce întruneau conducători spirituali până și din Spania ori Franța, ceea ce dovedea existența unui sistem sigur de contacte și comunicări, controlul drumurilor, buna administrație și birocrație, într-un cuvânt civilizația de care avea să facă mai târziu atâta caz Vestul. Să întârziem însă o clipă asupra dezbaterilor de idei, care în acel ceas au avut, cum era firesc, un caracter pur religios, dar ale căror reverberații, la început filozofice, s-au transmis întregii culturi europene, chiar dacă în chip neștiut, până și sistemelor de valori profane și antireligioase, autorizându-ne astfel să susținem că în anul 325 începe în chip hotărât o cultură nouă” ^[15] .

Întreaga lume creștină, având drept călăuză și unic mijloc de sfințire Biserica, Trup al lui Hristos  în care toți cei botezați sunt încorporați fără a fi desființați, uniți într-o ființă (umanitatea îndumnezeită a lui Hristos) fără a li se știrbi, în vreun fel, liberul arbitru, puternic legați printr-o ierarhie însă de neînlocuit ca individualități, își va consolida neîncetat menirea de a oglindi pe pământ  împărăția cerurilor.

„Europa începe la 325 cu Conciliul de la Niceea. Dă modelul. Europa faustică va pieri cum s-a spus, dar cea a pluralității de-o-ființă, nu. Nordicii s-au substituit Europei la anul 1000 și au dinamizat-o. Dar ea rămâne cea trinitară. Aceasta a operat în fond. Creștinismul e ”religia religiilor” și Europa ”cultura culturilor” ^[16] .

Una dintre caracteristicile distinctive ale Scythiei Minor, care a influențat constant comportamentul misionar al Bisericii dobrogene este, fără doar și poate, poziționarea sa geografică. Însă realizarea primei (și, până acum, singurei) legături trainice și neîntrerupte între Est și Vest, într-un sistem teologic unitar, bine articulat și validat de pleroma Bisericii universale, alcătuit din unirea perfect funcțională, însă fără dizolvare ori contopire, a atâtor elemente contradictorii  - a reflexivității grecești (aflată în permanentă  neliniște și mișcare de auto-depășire) cu pragmatismul roman (ancorat în fapta imediată și în corelațiile juridice ale acesteia), a poeziei mistice siro-palestiniene cu asceza cea mai severă a anahoreților pustiului Nitriei ori ai Tebaidei din Egipt, între dominanta sentimentalist-abisală a gândirii slave și setea apriorică de echilibru a poporului român, care o temperează pe cea dintâi – sub acoperișul generos al Dobrogei/Scythiei/Diciei/Daciei pontice, ca „patrie a națiunilor”, nu s-ar fi putut realiza fără elementul uman, atât de vechi și de valoros, reprezentat de populația acestor ținuturi.

Descendenții acestei populații au fost și sunt în stare să construiască acea punte între mentalități și condiții altfel ireconciliabile^[17]. În spiritul celor exprimate mai sus, Vă aducem la cunoștință că adunarea credincioșilor din Dobrogea a primit cu mult entuziasm toate aceste dovezi oferite de către cercetătorii români și străini reuniți în demersul dezvăluirii adevărului istoric despre mitropolia Tomisului.

Oameni de cultură, reprezentanți ai autorităților publice centrale și locale, atât credincioși ortodocși cât și cei de alte confesiuni, toți locuitori ai Dobrogei,  au solicitat în repetate rânduri Arhiepiscopiei Tomisului să ia atitudine în favoarea singurei provincii istorice a României care, în mod paradoxal, nu are un scaun mitropolitan pe teritoriul său și nici un institut patronat de Academia Română care să se dedice studiilor dobrogene.

Glasurile cele mai puternice vin, așa cum era de așteptat, în întâmpinarea unor năzuințe drepte, bazate pe argument istoric, canonic și teritorial-numeric, dar acestea până la momentul de față, din variate motivații, nu au primit răspunsul cuvenit. Acest lucru a creat o rană grea în conștiința dobrogenilor, văduviți și disprețuiți în încercarea lor de a fi în același rând cu restul provinciilor istorice românești.

Deși am întreprins tot ceea ce era necesar pentru a proteja bunul nume al Patriarhiei și ascultarea firească față de aceasta, sfătuind mereu cu blândețe pe toți să rămână statornici în rugăciune și răbdare față de voința dumnezeiască, nu putem să nu constatăm la nivelul poporului o intensificare a sentimentului de frustrare și, în corelație cu aceasta, o agitație din ce în ce mai reverberantă, ambele legate de „blocajul” perceput la nivelul autorităților centrale, bisericești și civile, referitor la cauza mitropoliei Tomisului.

Orice demers de susținere a reactivării mitropoliei Tomisului este în interesul națiunii române și al populației din Dobrogea. Orice susținere contribuie decisiv la restabilirea unui act de dreptate și la eliminarea definitivă a discriminării cetățenilor din Dobrogea în raport cu conaționalii lor din toate regiunile istorice ale României, care au centre mitropolitane pe teritoriul lor.