În fiecare an, în sâmbăta dinaintea Duminicii Înfricoșătoarei Judecăți, credincioșii aduc la Biserică ofrande pentru sufletele celor dragi. Cunoscută și sub denumirea populară de Moșii de iarnă, această zi este un prilej de comemorare și rugăciune pentru cei care "s-au săvârșit în dreapta credință”, publică Mărturie Athonită citând Ziarul Lumina.

Până la sărbătoarea Sfintelor Paști, toate sâmbetele sunt dedicate pomenirii celor adormiți. Moșii de iarnă cad întotdeauna în sâmbăta ce precede Lăsatului sec de carne. Nu întâmplător, în Duminica aceasta a fost rânduită Evanghelia Înfricoșătoarei Judecăți. Astfel, în toate Bisericile se va săvârși Sfânta Liturghie, urmată apoi de slujba Parastasului pentru cei plecați dintre noi.

Credința ortodoxă nu-i uită pe strămoși!

"Moșii” înseamnă, de fapt, neamul din care ne tragem, strămoșii cei mai îndepărtați, despre care știm tot felul de întâmplări, verii, mătușile, unchii noștri, părinții, frații, surorile, copiii, prietenii apropiați, într-un cuvânt, toți cei dragi ai noștri, mutați în "lumea de dincolo”, pentru care se face parastas, se citesc rugăciuni spre "veșnica lor pomenire”.

Dat fiind misterul a ceea ce se află dincolo de această viață pământească și imposibilitatea păstrării unei legături văzute cu cei plecați dintre noi, perioada acestor sâmbete este vremea apropierii, a rememorării, a reînvierii chipurilor dragi ale celor pe care i-am iubit. Și, în aceste frânturi de viață recuperată, în aceste momente de rugăciune înălțată pentru odihna sufletelor lor, suntem toți laolaltă, ca în trecut. De asemenea, slujbe de pomenire se vor oficia și în cimitire, lângă morminte. Cei vii se pot ruga pentru cei adormiți în Domnul, așa cum ne îndeamnă Sfântul Ioan Gură de Aur: "Să ne rugăm pentru cei morți, iar dacă cel mort este păcătos, să i se dezlege păcatele, iar dacă este un drept, să câștige prinos de plată și să mijlocească la Dumnezeu pentru noi”. Așadar, adevărații creștini simt nevoia legăturii cu frații lor prin rugăciune, prin pomeniri și prin slujbe speciale. Există totodată obligația firească de a-i pomeni pe cei adormiți. Moșii de iarnă nu reprezintă neapărat o zi în care să ne plângem morții, ci un prilej cu care îi pomenim și le arătăm că nu i-am uitat.

"Rugăciunea pentru cei morți – expresia fundamentală a Bisericii ca iubire”

Pentru că mulți creștini au murit pe neașteptate și fără pregătirea sau pocăința necesară, Biserica face pomenire pentru toți aceștia, ca să se bucure de fericirea veșnică. Pomenirile și rugăciunile pentru cei adormiți sunt mai ales o dovadă a dragostei de aproapele, fiindcă toți suntem pecetluiți în Hristos, iar Harul reprezintă începutul mântuirii. Grija pentru cei adormiți se regăsește la toate popoarele. Orice civilizație din trecutul omenirii i-a pomenit pe cei trecuți dincolo. Învățătura de credință a Bisericii noastre Ortodoxe ne arată că moartea este doar despărțirea sufletului de trup. În urma acestei despărțiri, numai trupul își pierde puterea de viață, ca orice materie trecătoare.

Cei vii au putința de a se ruga pentru cei morți, în nădejdea că aceste rugăciuni se împlinesc, adică pot duce la iertarea unor păcate. Mai mult încă, cei vii au datoria să se roage pentru toți membrii Bisericii. La aceasta îi cheamă și îi obligă dragostea, care îi leagă pe toți frații cei întru Hristos, vii sau adormiți, după cum afirmă părintele Al. Schmemann: "Rugăciunea pentru cei morți este expresia fundamentală a Bisericii ca iubire. Rugându-ne pentru ei, ne întâlnim în Hristos, care este dragoste, înfrânge moartea, care este ultima biruință asupra înstrăinării și lipsei de dragoste. În Hristos nu este diferență între cei vii și cei morți”.

Învățătura despre datoria celor vii de a se ruga pentru cei adormiți în Domnul a fost pusă în practică de creștini încă din primele veacuri. De asemenea, Sfânta Liturghie, săvârșită din vechime și până astăzi, cuprinde rugăciuni pentru cei adormiți, iar mărturii de netăgăduită valoare în această privință găsim în Sfânta Scriptură, la toți Sfinții Părinți și vechii scriitori bisericești. Aici, pomenirea se face de mai multe ori, dar îndeosebi la Proscomidie, la ieșirea cu cinstitele Daruri și după sfințirea Darurilor, în cursul rugăciunii de mijlocire generală pentru vii și morți, când preotul pomenește în taină pe toți repausații, cu aceste cuvinte: "Pomenește, Doamne, pe toți cei adormiți întru nădejdea învierii și a vieții celei de veci și-i odihnește pe dânșii, Dumnezeul nostru, unde strălucește lumina feței Tale”.

Sfântul Simeon al Tesalonicului, urmând tradiția apostolică, scrie: "Nimic altceva nu este atât de folositor pentru cei adormiți, nici pricinuitor de atâta bucurie, iluminare și unire cu Dumnezeu precum aceasta. Deoarece Însuși Sângele Domnului este cel care, prin această Jertfă, se varsă pentru noi, netrebnicii, și Însuși Dumnezeiescul Trup este Cel care se jertfește în Sfântul Altar”.

Coliva, prescura și vinul în tradiția ortodoxă

Pentru slujba de pomenire a morților, atât în mediul urban, cât și în cel rural, gospodinele pregătesc colivă, prescuri (colaci) și vin, le aduc la Biserică pentru a fi sfințite și date de pomană pentru sufletul celor adormiți. De asemenea, la praznicul Moșilor de iarnă se împart vase cu bucate, dintre care nu lipsesc răciturile, piftiile, colacii cu miere și nuci, plăcintele cu brânză, laptele, băuturi pregătite în casă.

Coliva, termen de origine greacă, se face de regulă din grâu amestecat cu zahăr, miere sau cu alte ingrediente mirositoare, care îi dau un gust plăcut. Ea este simbolul trupului celui răposat, iar legănarea și ținerea de colivă în timpul cântării ,,Veșnică pomenire” reprezintă expresia legăturii sau comuniunii sufletești cu cel decedat, pentru care ne rugăm. Coliva se face din grâu pentru că bobul de grâu este dat pildă de Mântuitorul și Sfântul Apostol Pavel, ca simbol al învierii morților. După cum grâul se seamănă mai întâi sub brazdă, pentru ca putrezind să încolțească și să dea roadă, tot așa și trupul omului îngropat va învia întru nestricăciune. După tâlcuitorii cultului liturgic ortodox, dulciurile și ingredientele cu care se amestecă grâul simbolizează virtuțile celui răposat și ale sfinților pe care noi îi invocăm în rugăciune.

Pâinea, colacul sau prescura aduse la parastas, fiind făcute tot din grâu, au, în genere, același simbolism. În unele zone ale țării ele se numesc chiar "parastas”. În Oltenia, acești colaci se împletesc după o anumită tehnică și sunt de anumite mărimi. Ei constituie elementul nelipsit al pomenirii. Alături de colivă și colac, la parastas se întrebuințează și vinul din care se stropește, în formă de cruce, peste mormânt sau pe locul unde se săvârșește parastasul, ca și peste colivă. Utilizarea vinului este o reminiscență din vechile practici romane legate de cultul morților, numite "libațiuni”, adică spălări sau stropiri. În practica noastră creștină, vinul este simbol al miresmelor cu care a fost uns Trupul lui Hristos după moarte.

Atât vinul, cât și pâinea sunt elemente necesare Tainei Sfintei Împărtășanii. De aceea, turnarea din ele pe pământ sau peste trupul celui răposat este un simbol al vieții veșnice pe care o aduce Împărtășirea cu Trupul și Sângele lui Hristos. Este cunoscut, de asemenea, faptul că lumânările care se așază în prescuri sau colivă sunt semnul jertfei pentru cel adormit.

Sfinții Părinți au rânduit ca sâmbăta să se facă pomenirea celor adormiți, pentru că este ziua în care Hristos a stat cu trupul în mormânt și cu sufletul în iad, ca să-i elibereze pe drepții adormiți. Pe de altă parte, sâmbăta e deschisă spre Duminică, ziua Învierii Mântuitorului Hristos.

Moșii de iarnă marchează începutul sâmbetelor morților, în număr de șapte, care se vor încheia sugestiv cu Sâmbăta lui Lazăr, înainte de Săptămâna Mare sau Săptămâna Patimilor. Sâmbăta de Paști, a opta la numărătoare, este una aparte, căci Mântuitorul Însuși a murit cu Trupul, urmând să învieze a treia zi, spre răscumpărarea neamului omenesc din moartea păcatului strămoșesc și spre viața veșnică. Biserica a rânduit în an două sâmbete mari, când se fac pomeniri mai ales pentru morții care au murit pe neașteptate: Moșii de iarnă (sâmbăta dinaintea Duminicii Înfricoșătoarei Judecăți) și Moșii de vară (sâmbăta dinaintea Pogorârii Duhului Sfânt). La acestea se adaugă Joia Înălțării, când se pomenesc toți eroii neamului.

Ierurgia parastasului (cuvântul "parastas” înseamnă "a mijloci pentru cineva”) este o rugăciune de mijlocire pentru cei adormiți, o prescurtare a slujbei înmormântării, care are în centru cântarea "Veșnica pomenire”. Se mai numește și "pomană” și a rămas ca obicei de la agapele care se făceau la începutul creștinismului după fiecare Sfântă Liturghie.

Din partea familiei celor adormiți se fac parastase la 3, la 6, la 9, la 40 de zile de la data morții. Apoi la 3, 6 și la 12 luni, și în fiecare an, până la șapte ani. Se obișnuiește și pomenirea morților în cadrul a 40 de Sfinte Liturghii la rând, în cursul unui an, sub numele de ”sărindare”, conchide articolul bine închegat din Ziarul Lumina, citat de Mărturie Athonită.

Veșnica lor pomenire din neam în neam!

Muzică de Eliana Popa: