Partenerii noștri de la ADEVARULBISERICII.RO publică integral predica pe care P.S. Ambrozie, episcopul Giurgiului, a rostit-o în ziua de 24 ianuarie, Ziua Unirii, la Mănăstirea Sfântul Ioan Rusu.

Redacția a ales să nu modifice niciun cuvânt din cele magistral rostite de ierarhul dunărean. Și nu este prima oară. Reamintim numai: Iohannis și Cîțu puși la zidul rușinii de PS Ambrozie: Oameni de nimic, fără credință, mincinoși nemernici care nu-și iubesc poporul. Când s-o clătina mulțimea, să vedeți cum cad și-și rup gâtul toți! Își bat joc de români! Bate-i Dumnezeu să-i bată!

”Este o zi cu semnificație aparte pentru poporul român și, implicit, pentru fiecare dintre noi. Dacă anul trecut am ales să vă vorbesc despre viața Sfintei Xenia, ocrotitoare a acestei biserici, alături de Sfântul Ioan Rusul și de Sfânta Maică noastră Parascheva, anul acesta, fără să am pretenția că o să vă țin o lecție de istorie, aș încerca să vă spun câteva lucruri legate de semnificația acestei zile și, mai ales, despre cheia în care ar trebui să înțelegem noi, astăzi, în societatea românească post-decembristă, evenimentul care s-a petrecut acum, dacă bine îmi amintesc, 166 de ani: alegerea domnitorului Moldovei, a colonelului Alexandru Ioan Cuza, a caimacamului, la 1-5 ianuarie, ca domn al Principatului Moldovei și, ulterior, în 24, ca domn al Țării Românești.

Contextul în care s-a petrecut această unire a Principatelor a fost unul extrem de tumultos, pentru că țărișoarele noastre, Țările Române – Valahia și Muntenia – încercau, prin intelectualii pașoptiști, ca și prin oamenii politici, să experimenteze și au reușit arta compromisului. Pentru că atât puterea otomană, cât și puterea țaristă rusească, cât și Imperiul habsburgic austro-ungar, ca și celelalte țări importante de pe hartă de la vremea aceea, fiecare avea un interes – interes mercantil, de multe ori, poate, și interese politice. Dar fiecare dintre aceste puteri amintite, fie și în treacăt, aveau un interes asupra Moldovei și, respectiv, Valahiei. Oamenii politici din vremea aceea au regăsit, au reușit să găsească consensul, în pofida tuturor celor care îi vroiau în continuare dezbinați și aveau interese economice, politice etc.

Aș face un arc peste timp și aș spune că Unirea Principatelor a dus, ulterior, și alegerea implicită a domnitorului Alexandru Ioan Cuza a dus, implicit, și la obținerea autocefaliei sau autonomiei Bisericii Ortodoxe Române, pentru că toți factorii politici din vremea aceea și-au dat seama că cele două Principate Unite, de acum, vor putea să fie puternice dacă vor avea și o Biserică Unită.

Vă amintesc că cele două țări – Ungrovlahia, nu la vremea aceea, și Mitropolia Moldovei – au obținut, fiecare la vremea ei, autocefalia, recunoașterea ca biserici din partea Patriarhiei Ecumenice. Ori, după Unirea aceasta politică a celor două țări, implicit, se simțea nevoia și de unirea bisericească a românilor. De aceea, toți factorii politici s-au adresat Patriarhiei Ecumenice și s-a obținut autocefalia sau independența Bisericii Ortodoxe Române. Ceva mai târziu, în 1925, s-a obținut și organizarea Bisericii Ortodoxe Române de acum ca Patriarhat, sau ca Patriarhie.

Așadar, anul acesta sărbătorim 100 de ani de când Biserica noastră Ortodoxă Română este organizată ca Patriarhat, ca Patriarhie, în toate structurile ei: cu mitropolii, cu arhiepiscopii, cu episcopii, atât în țară, cât și în străinătate, în jurul granițelor, în așa-numita diaspora, sau dincolo de oceane.

Vreau să vă spun câteva lucruri. Sper să nu divaghez prea mult. Doamnele care au venit astăzi, de la 1 Decembrie, de la Copăceni, de la Mănăstirea Comana, m-au provocat de dimineață, m-au găsit nevorbit, și am discutat cu doamna profesoară Camelia, câteva lucruri despre ceea ce s-a întâmplat atunci și despre ceea ce se întâmplă astăzi pe scena politică.

Ideea de unitate și de suveranism, la vremea aceea, a fost una corectă, imperios necesară, ca românii să fie uniți sub Mihai Viteazul, nu la 1600, după lupta de la Călugăreni, încercări de unire a celor trei Principate: la vremea aceea, Țara Românească, Moldova și Transilvania. Dar acum, faptul că această unire – Unirea de bază, o numește Patriarhul Daniel – nu Unirea cea mică, pentru că unirile nu pot fi mici, mari, mijlocii. Unirile sunt uniri și rămân pentru totdeauna așa. Ar trebui să dea de gândit oamenilor politici de astăzi, care clamează și spun întotdeauna că merg pe ideea aceasta, din ce în ce mai acută, și nevoia de suveranism a României și a românilor este una parcă din ce în ce mai acută.

Oamenii vorbesc de suveranitate, despre suveranism, despre naționalism, văd că, în urmă cu câți ani și chiar decenii, chiar la nivel de Academie, s-a subliniat ideea aceasta a naționalismului, care de multe ori era văzută și percepută superficial ca fiind ceva negativ. Ori, academicieni mari de prestigiu – dacă ar fi să amintesc numai pe regretatul profesor Răzvan Teodorescu – spuneau că naționalismul este ceva la origine, ceva bun, ceva pozitiv, pentru că fiecare țară, țărișoară, fiecare land, fiecare popor, a luptat pentru integritatea lui, pentru autoritatea, autonomia sa, ca să fie așa cum ar trebui să fie astăzi și sperăm să fie în veci: și România, un stat național, suveran, independent, neatârnat.

Ori, vorbind adesea despre suveranitate și suveranism, fără să ai o percepere, aș spune eu, holistică sau integrală, sau o percepere adevărată, corectă, asupra acestui aspect al independenței unei țări, riști să duci în derizoriu această situație, pentru că astăzi ar trebui să se vorbească mai mult, dacă ar fi să plecăm de la ideea pașoptiștilor, a intelectualilor – care au studiat în străinătate, în universități mari și, văzând societățile de acolo – de acum, franțuzească, englezească și așa mai departe, austriacă – au venit și ei în țărișoară și au vrut unitatea celor două Principate. Astăzi ar trebui să se vorbească mai mult despre… în loc de suveranism, ar trebui să se vorbească despre unionism, aș spune eu. Astăzi nu îmi vine acum un cuvânt mai necesar. Și oamenii ar trebui să vorbească astăzi despre unitate.

Așa încât, atunci când vedem că ideea aceasta suveranistă a prins mult la români, din nevoia acută de a fi reprezentați, de a avea dascăli – și aș parafraza zisele mitropolitului Antonie Plămădeală, care vorbea despre dascăli de cuget, de simțire românească – aș spune că nevoia de politicieni de cuget și de simțire românească este necesară, este mai necesară astăzi ca oricând, pentru că am avut conducători care n-au făcut nimic pentru țară, n-au avut niciodată un proiect pentru nația românească, pentru poporul român, pentru educația copiilor, deși s-a vorbit despre o Românie educată…

Spiru Haret, care a fost un luminător și un reformator al învățământului românesc, spunea o vorbă, între multe alte vorbe înțelepte: „Cum arată educația de astăzi în școli, așa va arăta societatea de mâine.” Ori, educația în școlile românești arată cum arată. Educația este subfinanțată. Cei care conduc temporar ministerele și structurile educaționale sunt puși de multe ori nu pe criterii de profesionalism, ci mai degrabă de opțiuni politice, de parti-pris etc.

Astăzi, noi, Biserica, chemăm pe politicienii care sunt astăzi și în care noi nu mai avem încredere – și pe bună dreptate –, pentru că vedem, atunci când în presă se scurg informații, despre oameni care sunt ariviști, oportuniști și care nu au gândit politici sociale, liberale și așa mai departe... Astăzi, dacă ar fi să vorbim despre doctrine – pentru că eu mai vorbesc cu oameni învățați –, nimeni nu mai știe ce înseamnă o doctrină: că este liberală, că este conservatoare, că este socială, că este de stânga, de dreapta, de centru, din toate părțile. Nu se mai vorbește despre ideile pe care Brătienii le-au avut, pe care Carp le-a avut, pe care cei care au condus țara și Țările Române – fie că vorbim de Principatul Moldovei, al Valahiei și al Principatului Transilvaniei, oamenii de astăzi vorbesc doar de interese.

Dureros să vezi că astăzi se vorbește despre regionalizare.

Să vezi că ceea ce a reprezentat altădată județele – fiecare cu istoria ei, cu devenirea ei, cu luptele ei, cu ceea ce este reprezentativ în județul Vlașca, bunăoară. Județul Vlașca este unul dintre cele mai vechi – sau era unul dintre cele mai vechi – ale țării. Zilele trecute, la Episcopie, am chemat elevi de la Seminarul Teologic din Giurgiu, care au avut manifestări legate de Ziua Unirii, și, pe o hartă din 1971, i-am rugat să-mi arate, să identifice județul Giurgiu. Le-am spus: „Atenție, nu la orașul Giurgiu. Arătați-mi județul Giurgiu.” S-au uitat, nu-l găseau. Zic: „Județul Giurgiu”, pentru că județul Giurgiu a fost făcut nou, împărțit mai târziu, în 1981. Regionalizarea aceasta va fi o catastrofă pentru România. Dacă ar fi să importăm modelul landurilor – și până astăzi se vorbește în spațiul acesta austro-ungar, de landul Bavaria, landul și așa mai departe –, fiecare dintre aceste țări, unele au propriul președinte, propriul guvern și așa mai departe. Dar țara noastră a fost unită în 1859 și în 1918, ca să rămână unită, să nu fie dezbinată, așa cum fac oamenii de astăzi care, temporar, conduc destinele țării, dar care au o educație precară, uită de repere și de valori, uită de jertfa înaintașilor și de ceea ce ei au construit.

Așa încât, cred că Biserica și astăzi trebuie să-i tragă de ureche pe cei care rătăcesc calea.

Era un îndemn al unui politician mare în perioada interbelică, care îi spunea: „Du-te unde merge turma, că dacă nu vei merge unde merge turma – adică poporul lui Dumnezeu – vei rătăci calea.” Noi nu putem să mergem acolo unde ne dictează interesele economice, politice, suprastatale, globale, ca românii să fie sărăciți, să fie dezbinați în propria țară și să stea la mila guvernului, ca să le mai plătească o pensie, să mai plătească o alocație la copii și așa mai departe. De aici, lipsa de încredere a poporului în politicieni, pentru faptul că ei nu au probat, nu au arătat lucrul acesta: că ajung la unison asupra unor proiecte naționale, asupra unui proiect de țară. Să construiască învățământul românesc pe ideile lui Spiru Haret, ale lui Iorga și așa mai departe. Să facă pentru medicina românească, așa cum au făcut cei care au descoperit insulina, așa cum Ana Aslan a făcut pentru geriatrie și așa mai departe. Poporul acesta, poporul român, care a avut atâtea comități, nu merită să fie pus pe coji de nucă de către niște oameni care nu au educație și care nu au simțire românească.

Astăzi, trebuie să vorbim mai mult despre unionism, în sensul de unire.

Să lăsăm la o parte orgoliile, și românii să fie reprezentați. Românii și cetățenii care votează și care plătesc taxe și impozite să tragă de mână politicienii și să-i mai aducă la cale, să nu rătăcească. Să facă lucruri pentru bătrânii care sunt singuri și care au jucat – metaforic vorbind –, care n-au trișat și care și-au plătit CAS-urile la vremea aceea, ca să se bucure de o bătrânețe cinstită, respectabilă, în demnitate. Nici nu știi unde să te duci și de unde să-ți mai iei pensia, ca mâine-poimâine să beneficiezi de o pensie după ani și zeci de ani de muncă într-un sistem comunist care era construit într-un alt fel, iar astăzi, când toate, potrivit democrațiilor, sunt altfel și se învârt într-un iureș amețitor, oamenii se tem că mâine-poimâine nu vor mai avea pensii, decât dacă merg la fondurile private.

Trăim vremuri grele, și politica lumii – părinților, și pentru dumneavoastră vorbesc – se schimbă.

După cum și cei care au hegemonia sau conducerea lumii, și ei schimbă politicile după propriile interese. Așa încât, dacă românii nu vor fi uniți și nu vor avea lideri cu adevărat, va fi greu pentru țărișoara noastră. Nevoia aceasta de lider este una ființială, extraordinară. Zilele trecute, am cumpărat o tapiserie cu Războiul de la 1877, când Marele Duce al Rusiei, Nicolae, îi cerea prințului Carol – venit în România – să nu fie din vecini, așa cum se dorea, să treacă la Rusciuk și să-l ajute împotriva turcilor otomani. Ei au trecut pe aici, pe la Giurgiu, pe la Vedea, și au făcut lucruri extraordinare, de care românii de astăzi trebuie să-și aducă aminte.

Noi, la noul centru achiziționat de Episcopie – printr-un credit financiar –, avem acolo colecții de hărți militare austriece, vechi, de hărți mai vechi sau mai noi, de documente legate de istoria adevărată, pe care vrem să o prezentăm copiilor care vin din urmă, copiilor dumneavoastră, generațiilor care vor veni după noi negreșit, când noi nu vom mai fi, să nu fie așa ca o trestie bătută de vânt și să fie mândri de ce au construit strămoșii lor, să-și iubească poporul, să nu defăimeze. E dureros să vezi că, după ce au făcut școală bună și carte bună și s-au format în țară, pleacă în străinătate pentru o pâine mai dulce, mai rotundă și mai „bio”. Pentru că vedeți, în țară, oamenii ăștia, atât de slabi, lipsiți de compasiune, de dragoste pentru neam…

Am văzut niște oameni – nu să-i amintesc acum, pentru că o să cădem sub incidența legii –, când mergeau la moarte, mergeau cu demnitate și erau executați, și unul, și altul, da, și aveau curaj în fața morții, pentru că au fost animați de idealuri. Bine, mă opresc aici, să nu fiu patetic.

Este Ziua Unirii. Vă spunem „La mulți ani!” tuturor.

Să vă prindeți în horă aicea, așa cum făceau un banat la hora bănățeană, prindeau o horă, și preoții, când ieșeau în Duminica Domnului, învârteau o horă mare. Ce frumoasă și ce simbolistică avea hora sau horele care se făceau în jurul bisericii. Și acolo, la horă, se mai pețeau copiii: fata unuia era pețită de băiatul altora și așa mai departe. Uneori, suntem nostalgici după viața de altădată, dar lumea se schimbă. Nici nu știi astăzi – pentru că suntem în biserică –, de vârste diferite, de educație diferită, unor generații de seniori pot să le vorbesc într-un fel, despre repere și așa mai departe. În zona asta, unde sunt foarte tineri, elevii de la seminar… Despre ce idoli să le vorbesc? Elon? Sau celălalt, Mark? Sau în ce idoli au ei? Vedeți că lumea evoluează, dar important este ca tinerii să nu piardă repere.

La mulți ani tuturor! Să fiți sănătoși și „Doamne ajută!”. Trăiască România dodoloață! Sus cu nația și dumneavoastră, toți să trăiți! La mulți ani! Să fiți sănătoși!”

Parteneriat Adevărul Bisericii