Iubitului nostru cler, cinului monahal și dreptcredincioșilor creștini, har și pace de la Dumnezeu, iar de la Noi, arhierească binecuvântare!

„Cel ce șade pe heruvimi, Dumnezeu, vine azi pe pământ ca un prunc...” (Sfântul Grigorie Palama)

Preaiubiți părinți, slujitori ai sfintelor altare, cuvioși monahi, nevoitori în sfintele mănăstiri,

Iubiți credincioși,

Cu purtare de grijă și cu bucurie duhovnicească vă trimitem cuvântul Nostru, la ceasul marelui Praznic al Nașterii Domnului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Mai întâi, cu grijă,  pentru toți cei care nu mai deosebesc în sărbătoarea Crăciunului purtarea lumii acesteia de viețuirea creștină cea adevărată. Apoi, cu bucurie pentru toți cei care, deși copleșiți de griji, nu au uitat și nu au renunțat să prăznuiască în duh și adevăr Crăciunul ca pe Sărbătoarea începutului mântuirii noastre. Este nevoie astăzi, mai mult decât oricând, să înțelegem adevărata dimensiune a acestor sărbători, pentru a putea să deosebim ceea ce ne este de folos din noianul de oferte tot mai frumos ambalate în superficialitate; este nevoie să înțelegem că fără miezul teologic, duhovnicesc, toate aceste momente înălțătoare își pierd sensul și rostul, limitându-se la simpla dimensiune socială a evenimentului, fără vreo încărcătură spirituală. Mai putem vorbi însă despre învățătura de credință a Bisericii într-o societate care își declară tot mai ferm necredința? Își mai au rostul cuvintele noastre în condițiile în care cei dispuși să le asculte sunt tot mai puțini? Cu siguranță, da, pentru că aceasta este misiunea Bisericii. Mulți au auzit cuvântul Evangheliei, însă puțini l-au înțeles? Mulți au admirat învățătura creștină de credință, însă prea puțini au urmat-o cu adevărat. Datori suntem însă, dincolo de ospitalitatea sau vrăjmășia lumii, să-l propovăduim pe Hristos Domnul, Dumnezeu Cuvântul întrupat pentru noi oamenii și pentru a noastră mântuire.

Preacucernici și Preacuvioși părinți, drept-măritori creștini,

Cum ne este prezentat astăzi Crăciunul? Se vorbește despre „magia” acestuia, despre mese îmbelșugate dar și despre leacuri miraculoase împotriva îmbuibării sărbătorești, despre cadouri atent alese, care să corespundă celor mai ridicate exigențe, despre petreceri ample și despre acțiuni filantropice cu mare impact social, despre Moș Crăciun perfect adaptat nevoii de consum a copiilor, dar și ecologist convins. Ar fi însă greșit să respingem și să condamnăm aceasta imagine nouă a Crăciunului? Dincolo de superficialitatea insistent promovată, rămâne aceeași bucurie a copiilor care știu că sub brad vor găsi cadoul dorit, persistă aceeași veselie molcomă a familiei adunate în jurul mesei, glasul colindătorilor nu a amuțit, iar sunetul clopotelor de la bisericii răsună încă. Nu-i nimic ne la locul lui în toată această imagine, pentru că sărbătoarea, indiferent de timp sau de loc, înseamnă bucurie și liniște, pace și bună-rânduială.

Este adevărat că astăzi ne este oferită cu insistență „magia Sărbătorilor de iarnă”, însă în spatele acestei imagini avem taina Întrupării Cuvântului. Pentru creștini, Crăciunul nu este magic, pentru că magia presupune înșelare, ci taină ce se confirmă, dincolo de capacitatea noastră de înțelegere. Că Hristos se naște nu este o ipoteză, ci un fapt real, ce marchează până astăzi istoria. Dumnezeu Cuvântul, Cel prin care toate au luat ființă, se face om, pentru ca omul să-și regăsească strălucirea cea dintâi a chipului dumnezeiesc, pierdută prin neascultare și păcat. Dumnezeu se împărtășește, se face dar omului, pentru ca omul să lase în urmă tristețea părăsirii și să se bucure din nou, împreună cu Părintele său ceresc. Iată, dar, de unde vine tradiția darurilor pe care le facem în ziua aceasta minunată. Dăruim, pentru că Dumnezeu Însuși ni se dăruiește și ne bucurăm pentru că Hristos se bucură pentru tot ce-L primește în casa și inima sa.

Suntem astăzi invitați la mese festive, atent organizate, bine chivernisite cu bucate dintre cele mai alese. Ne bucurăm de toată această bogăție și socotim că numai astfel putem simți cu adevărat „spiritul sărbătorilor”. În fapt, Nașterea Domnului este cea mai importantă invitație la praznic. Gazdă ne este Maica Domnului, oaspetele este Dumnezeu Însuși – Cuvântul ce se întrupează, Tatăl ce îngăduie pogorârea Fiului în mijlocul neamului omenesc și Duhul Sfânt ce sfințește și pecetluiește această unire tainică între Dumnezeu și om. Locul întâlnirii nu poate fi altul decât Betleemul – Casa pâinii, iar invitată este lumea întreagă: cerul și pământul, îngerii, păstorii ca urmași ai lui Avraam, păstorul cel dintâi și părintele celor credincioși, regii – magi din Răsărit, care aduc în dar nu doar aurul, smirna și tămâia, ci și propria cunoștință și dorință de cunoaștere. Priviți icoana Nașterii Domnului! Nu vedeți, oare, laolaltă adunate în jurul peșterii în care Maica Preacurată îl naște pe Hristos, pe cele cerești și pe cele pământești, simplitatea și bogăția, slava și smerenia? Iată dar, adevăratul sens al meselor sărbătorești de astăzi. Începutul mesei de praznic îl reprezintă împărtășirea cu trupul și sângele Domnului, la Sfânta Liturghie, după ce ne-am pregătit și ne-am curățit în răstimpul Postului Crăciunului. Bucatele sunt alese pentru că ele sunt însoțite de rugăciune, de binecuvântare și de adunarea familiei în jurul mesei, cu pace și cu bucurie.

Nu putem uita de cadouri, căci ce ar fi, oare, Crăciunul fără așteptarea înfrigurată a darurilor așezate sub brad? Ceea ce astăzi îmbrăcăm în poleială strălucitoare, cândva a fost îmbrăcat în slavă adevărată. Dumnezeu este cel ce ni se împărtășește, iar acesta este cel dintâi și mai de preț dar. Asemenea, aurul, smirna și tămâia nu au nevoie de învelișuri strălucitoare, ci strălucesc prin ele însele și prin înțelesul pe care îl au pentru noi cei ce credem. De fapt, frumusețea darului aceasta este: să transmitem nu doar un obiect, ci mai ales un mesaj, un sens care să împlinească și să bucure. În tradiția creștină, Cel ce împărtășește aceste daruri este Hristos, împreună cu Sfinții Săi. Moș Crăciun, din tradițiile populare, nu este altcineva decât dragostea dumnezeiască întrupată, ce nu contenește să se reverse peste lumea întreagă. Darul său cel mai de preț este bucuria, pe care o sădește în sufletul fiecărui om, copil sau adult, bucurie ce-l însoțește la această masă mare a sărbătorii.

Mai mult decât orice altă temă, acum, în pragul Sărbătorii Nașterii Domnului ni se vorbește despre speranță, oferindu-ni-se tot felul de soluții: speranța de a fi mai buni, mai inteligenți, mai responsabili, mai iubitori. Lista este atât de lungă, încât ne-ar fi cu neputință să o redăm în totalitate. De unde această dorință? De unde această năzuință de mai bine? Ea este sădită în noi dintru început. Suntem chipuri ale lui Dumnezeu chemate să ajungem la asemănarea cu El. Căzuți fiind, așteptăm momentul ridicării. În întuneric umblând întrevedem nădejdea răscumpărării. Împreună fiind cu Hristos în lumea aceasta, așteptăm viața veacului ce va să vină cu slavă. Sărbătoarea Crăciunului este, așadar, sărbătoarea speranței, icoană a realității duhovnicești sădite în noi, care răzbate încă în lumea de astăzi, prin toate aceste năzuințe de mai bine pe care le afirmăm în această perioadă.

Acesta este, în fapt, modul în care învățătura Bisericii lucrează în sufletele oamenilor, total diferit de orice sistem filozofic sau etic. Izvorul său este descoperirea dumnezeiască, iar chipul în care se face cunoscută este acela al înțelepciunii omenești luminate de harul Duhului Sfânt. De aceea, Sfinții Părinți învață că nu este cu putință a teologhisi fără lucrarea Duhului și simțirea prezenței harului dumnezeiesc1. În ceea ce privește taina Nașterii Domnului, aceasta trebuie înțeleasă nu doar cu puterea minții, ci mai ales cu simțirea cea dumnezeiască a inimii încălzite de focul dumnezeiesc. Întruparea Cuvântului vădește dragostea de necuprins a lui Dumnezeu pentru noi (cf. In. 3: 16), dar și icoana omenității desăvârșite în persoana Maicii Domnului. Sfântul Grigorie Palama spune că „ea n-a mijlocit doar între două neamuri alese – seminția evreilor și aceea a creștinilor – ci, stând între Dumnezeu și neamul omenesc, pe Dumnezeu l-a făcut fiu al omului, iar pe oameni i-a făcut fii ai lui Dumnezeu”2. Tot el adaugă, mai apoi, că prin nașterea minunată a Cuvântului, Maica Domnului devine împărătească a lumii, ca una ce împărtășește deplin firea omenească Celui prin care toate s-au făcut (Ioan 1: 3)3. Astfel putem înțelege chipul de lumină pe care praznicul Nașterii Domnului îl așterne asupra întregii lumi. Pe de o parte ni se descoperă deplin lumina dragostei dumnezeiești, iar pe de altă parte primim dragostea Mamei, a Maicii Preacurate, prin care neamul omenesc întreg răspunde cu dragoste și ascultare desăvârșită la chemarea iubirii dumnezeiești. În cugetarea Dumnezeieștii Scripturi și a Sfinților Părinți, Hristos este Adam cel Nou, după cum Maria este noua Eva. Sfântul Simeon Noul Teolog ne învață că „precum la plăsmuirea de odinioară a strămoașei noastre Eva, Dumnezeu a luat coasta însuflețită a lui Adam și a zidit-o pe aceasta în femeie, în același mod luând și din sfânta Născătoare de Dumnezeu și Pururea-Fecioara Maria un trup însuflețit în chip de dospitură și de mică pârgă a frământăturii firii noastre, adică suflet și trup, Plăsmuitorul și Ziditorul Dumnezeu a unit-o cu dumnezeirea Sa cea necuprinsă și neapropiată”4. Acesta este chipul iubirii adevărate, iubire ce se unește cu înțelepciunea și cu purtarea de grijă. Iubirea dumnezeiască a cărei icoană este chiar Praznicul Nașterii Domnului ne învață și pe noi calea iubirii responsabile, în care toate se păstrează în bună rânduială, fără ca cineva să se înalțe peste măsură și fără ca altul să sufere renunțarea fără de voie.

Mulți vor spune că toate acestea sunt înțelesuri ce țin de un trecut care astăzi nu ne mai reprezintă, însă nu este așa. Să nu vă lăsați amăgiți de poleiala sărbătorii lumești, ci să priviți dincolo de ea, la taina cea mare a întrupării Cuvântului și la masa cea adevărată la care sunt poftiți omul și lumea toată. Asta nu înseamnă să dăm la o parte invitația acestui veac, ci să o primim și să o împlinim în duh creștinesc: să primim mai întâi dumnezeieștile taine și apoi să gustăm din bucatele praznicului, pentru ca bucuria să ne fie deplină, să împletim veselia cu vorba cea bună, petrecerea împreună cu pacea și buna așezare, darurile materiale cu urarea duhovnicească și binecuvântarea. Pe toate acestea, astfel împlinindu-le, ne vom putea bucura cu adevărat de Sărbătoarea cea mare a Nașterii Domnului.

Iubiți fii duhovnicești în Hristos Domnul,

Să nu socotiți că învățătura despre adevărata dimensiune a Praznicului este fără însemnătate pentru lumea vremurile acestea tulburi pe care le trăim. După lunga perioadă de pandemie, cu toate schimbările majore pe care le-a provocat în lumea întreagă, acum ne confruntăm cu perspectiva înfricoșătoare a războiului ce se desfășoară în apropierea hotarelor țării. Este un război între frați, un război fără altă miză decât aceea a afirmării puterii și influenței, indiferent de costuri și mijloace. Niciun război nu poate fi justificat religios! Nu poți spune că ridici armele împotriva propriului frate pentru a-l elibera cu forța de niște vrăjmași închipuiți. Nu poți rosti rugăciuni asupra rachetelor, tancurilor sau avioanelor de luptă și să pretinzi că astfel împlinește voia lui Dumnezeu. Nu poți chema pe nimeni la Liturghie în condițiile în care mii de oameni, chiar proprii tăi credincioși sunt nevoiți să ia drumul pribegiilor pentru a se salva din calea bombardamentelor.

Războiul în numele credinței este o anomalie, iar istoria demonstrează cu prisosință acest lucru. Indiferent de rațiunile pentru care este pornit, el aduce cu sine distrugere și moarte, durere și lipsuri iar, mai presus de toate, multă ură. În astfel de momente, noi românii am răspuns cu solidaritate necondiționată, fără a ține seamă de neînțelegerile existente între noi și poporul ucrainean. Aceasta este, de altfel, atitudinea creștinească pe care fiecare dintre noi se cuvine să o arătăm în asemenea situații. Dincolo de acest sprijin pe care l-am oferit și continuăm să-l oferim, este dificil să umplem golul din sufletele celor pribegi, ce au lăsat în urmă soți și tați care să lupte, cămine și gospodării, prieteni și o viață pe care nicicând nu o vedeau tulburată de astfel de primejdii.

Nu doar războiul văzut a umbrit cursul acestui an ce se pregătește să se încheie. Imaginea Bisericii a fost tot mai insistent umbrită, lucrarea slujitorilor săi pusă sub semnul întrebării, marile evenimente bisericești judecate cu măsura consumismului și a ignoranței. A devenit o veritabilă modă în a critica mai mult sau mai puțin cu rost tot ceea ce înseamnă viață și sentiment religios, totul în numele unei așa zise libertăți de exprimare și al unei pretinse eliberări de sub jugul „mentalității medievale”. Din păcate, vremuri noi însă obiceiuri vechi!

Iubiții mei,

În fața unor asemenea provocări nu răspunsul cu aceeași măsură este soluția. Niciodată, în asemenea dispute, nu s-a obținut ceva prin ceartă și dialog acid. Sigur că nu putem tăcea și nu putem îngădui ca tot ceea ce reprezintă esența noastră creștină să fie batjocorit. De vom răspunde pe același ton, vom fi tratați ca unii ce am intrat în hora aceasta a urii. Dimpotrivă, de vom tăcea, atitudinea noastră va fi înțeleasă ca un semn de slăbiciune și vom fi tot mai mult ponegriți și înjosiți, mizându-se pe lipsa noastră de reacție. Ce este, atunci, de făcut? Mai întâi primenirea noastră, ca mărturisitori și trăitori ai credinței creștine. Acest prin pas presupune mai întâi cunoașterea învățăturii de credință și înțelegerea ei, apoi organizarea vieții urmând poruncile Evangheliei. Este nevoie de preoți de foc și de credincioși, care să le fie alături, deopotrivă mărturisitori și bine ancorați în realitățile vieții cotidiene. Compromisul, lașitatea, lipsa de reacție, ignoranța trebuie să dispară, pentru a putea supraviețui într-o societate tot mai puțin dispusă să accepte și să asume valorile creștine autentice.

Să nu cădem însă în ispita măririi de sine. Lupta aceasta este una grea și de durată, iar noi suntem încă la început. Mijloacele de comunicare ne sunt la îndemână, însă nu de sprijinul lor avem nevoie. Biserica nu se poate muta pe platformele de socializare, iar mărturisirea autentică nu se face printr-un like neutru. Predica este predică doar înaintea comunității vii, nu virtuale, iar povățuirea duhovnicească nu poate fi măsurată cu niciuna dintre măsurile rating-ului modern. Roadele slujirii se văd în timp, lucrează tainic, nu ies ostentativ în față, nu-și strigă cu stridență prezența, ci răsar la bună vreme în sufletul credinciosului și în sufletul comunității Bisericii, nu suferă de uscăciune, pentru că sunt udate de roua Duhului și nu sunt înăbușite de neghină, pentru că Semănătorul își împlinește cu desăvârșire lucrarea Sa.

Anul acesta, în cuprinsul întregii Patriarhii, s-a făcut aducere aminte despre părinții isihaști și despre rugăciunea lor neîncetată. Isihast este cel ce dorește să viețuiască în liniște, închinându-și viața rugăciunii, însă această stare nu este una de izolare, ci una de maximă deschidere. Astfel, cel ce dorește să viețuiască în liniște și singurătate, altfel spus, monahul, se deschide către lumea întreagă, rugându-se pentru ea. Călugărul nu respinge lumea, ci lucrurile nefolositoare ale acesteia. Nu este cel ce se rupe de societate, ci acela care înțelege societatea la adevărata ei dimensiune, de comuniune a persoanelor care, rămânând fiecare dintre ele distincte, se unesc în duhul aceleiași credințe și al aceleiași viețuiri. Monahul este cel ce înfățișează lumea ca icoană a Bisericii, ca loc, ca spațiu în care nu stăpânește duhul vrăjmașului, ci duhul rugăciunii și al bunei-rânduieli. Rolul lor, în lucrarea mărturisitoare de astăzi, este esențial în condițiile în care nu le vom tulbura nici rugăciunea, ci petrecerea vieții cu răutățile, risipirile și interesele noastre mărunte.

Pe mulți dintre dascălii rugăciunii îi cunoaștem doar după nume, fără a ști însă prea multe despre viața și petrecerea lor. Sfinți precum Grigorie Palama, Grigorie Sinaitul, Simeon Noul Teolog ne rămân încă necunoscuți, astfel că hotărârea Sfântului Sinod al Bisericii Române de a le închina acest an este cât se poate de bine venită. Nu putem înainta fără modele autentice, iar sfinții isihaști ne sunt dascălii cei mai iscusiți pe calea rugăciunii. Ei nu aparțin unor veacuri demult apuse, ci reprezintă o adevărată familie duhovnicească, ce continuă să dăinuie până astăzi. Sfinții Paisie de la Neamț, Calinic de la Cernica, Vasile de la Poiana Mărului sunt cuvioși părinți apropiați de noi, prin neam și limbă, ce au fost mari rugători și mărturisitori. Nu cu multă vreme în urmă, au fost dezgropate osemintele Cuviosului Dionisie Ignat, părinte român, viețuitor la Sfântul Munte Athos, duhovnic încercat și om al rugăciunii, pe care am avut duhovnicească bucurie de a-l cunoaște și de a primi povățuire de la preacuvioșia Sa. Toți acești cuvioși părinți ne sunt asemeni unor faruri călăuzitoare în furtună. Ei ne pot arăta nu doar direcția ce trebuie urmată, ci ne pot oferi și toiagul îndrumării duhovnicești, pentru ca drumul să ne fie cu folos.

Iubiți credincioși,

Vom încheia cuvântul nostru, aducându-vă aminte, de cuvântul Sfântului Apostol Pavel: dacă Hristos este pentru noi, cine ne va sta împotrivă (). Îndrăzniți, fraților și nu vă pierdeți nădejdea în dumnezeiască purtare de grijă. Sigur că noi, oamenii suntem sub vremuri, însă tot noi avem putința de a le depăși. Creștini fiind, mărturisim viața cea veșnică, împreună cu Dumnezeu și cu Sfinții Săi. În Biserică aflându-ne, cunoaștem roada deplină a Duhului și nu roadele mărunte ale veacului. La rugăciune stând, vom simți preaplinul iubirii dumnezeiești și nu dragostea părelnică a înșelătorului. Rugăți-vă pentru noi, fraților, încredințați fiind că și Noi, pe când ne va îngădui Dumnezeu – Părintele cel Milostiv, vă vom purta în gândul și rugăciunea noastră!

Aceste gânduri și îndemnuri punându-vi-le la inimă, cu părintească dragoste Vă doresc să prăznuiți plini de har Sfintele Sărbători ale Nașterii Domnului, Anului Nou și Bobotezei cu pace, sănătate și alese bucurii, potrivit datinii străbune.

Împărtășindu-Vă părintească binecuvântare, rog pe Mântuitorul nostru Iisus Hristos, Domnul vieții și al păcii, să Vă dăruiască toate cele de folos, bucurându‑Vă de aceste sărbători întru mulți ani!

Al Vostru părinte duhovnicesc,  de tot binele voitor și pururea către Domnul fierbinte rugător,

†AMBROZIE

EPISCOPUL GIURGIULUI

Pastorala în format PDF la Episcopia Giurgiului

Ascultați și Concertul de Colinde „Deschide Ușa Creștine”, desfășurat la Centrul Cultural Gavril Drugănescu: