E și mai limpede acum, când timpul și evenimentele din urmă ne-au confirmat, că pentru unii dintre noi, Părintele Justin († 16 iunie 2013) rămâne un model de rezistență în vremuri de încercare. Ne-a iubit într-atât, încât ne-a învățat ceea ce nu se mai învață la școală.

În toți acești ani ai tulburării, ne-a spus care este, încă dintru început, sensul adevărat al istoriei noastre. „Am dăinuit în istorie cu demnitate până astăzi datorită binecredincioșilor noștri voievozi și tuturor mărturisitorilor și rugătorilor acestei țări, care au preferat mai bine să moară decât să vândă țara predată nouă de Sfântul Apostol Andrei, și au fost totdeauna conștienți că aceasta este cinstea și puterea neamului, și nu altceva. Datorită faptului că am păzit credința nevătămată mai rezistă acest neam în istorie acum”.

După ’90, modelul duhovnicesc statornicit a fost cel al monahului care, în liniștea sihăstriei, muncește și se roagă. Nu intervine în treburile cetății. Nu exprimă o atitudine în mod public. Și, sub nici un chip, nu critică pozițiile Statului, chiar dacă acestea sunt greșite. Monahul își vede de treaba lui. Ora et labora. Ei bine, Părintele Justin nu a fost un astfel de monah. El iese din acest tipar și spune, fără ocolișuri, că suntem și vom fi mereu puși în situația de a ne vinde țara și credința, dar să ne ținem demni și chiar să murim pentru valorile încredințate de Dumnezeu. „Vor veni vremuri și mai grele. Prigoanele, pușcăriile, schingiuirile și tot calvarul îndurat de noi în timpul comunismului au fost ușoare pe lângă ce va urma. Și va fi foarte greu să-ți menții credința și s-o treci generațiilor următoare, aproape la fel de greu ca acum 2000 de ani”.

Părintele Justin a lovit puternic în chipul idolesc al acelui creștinism corect-politic care tinde să ne cuprindă cu totul. Dar sunt probleme dureroase ale viețuirii noastre în acest veac, pe care noi, creștinii, noi, neamul românesc, vrem să le lămurim și ni se impune să le ținem sub obroc, ca să nu deranjăm autoritățile. Părintele ne-a avertizat că este periculos să ne acomodăm cu astfel de atitudini cuminți, căci în sfânta cruce pe care ne-o facem zilnic este cuprinsă răstignirea Mântuitorului și durerea mucenicilor, a cuvioșilor și a drepților, care n-au cedat în fața tiranilor. 

Pentru că au simțit dârzenia lui, mulți s-au strâns în jurul acelui monah hotărât, care spunea: „Cel care luptă, chiar singur, pentru Dumnezeu și neamul său, nu va fi învins niciodată!”.  Libertatea acestui Părinte a fost o pildă pentru noi toți, care, moleșiți de duhul lumii, am fost și suntem în pericol să ne adaptăm la cutumele unei societăți nepăsătoare față de valorile Bisericii și ale neamului. Dar creștinismul nu înseamnă a trăi, ci a te jertfi. „Unde s-a mai pomenit creștinism fără jertfă, fără prigonire? Acela nu e creștinism”.

Și el ne-a îndemnat să nu ne descurajăm atunci când vedem mulțimea luând-o într-o direcție greșită. Ci să fim fermi și să ne păstrăm chipul duhovnicesc și românesc. „Aici nu contează majoritatea, fie ea și de 99%, cu părerile ei. Nu părerile majorității determină această linie de viață a neamului”.  Căci, uneori în istorie, românul curajos, mărturisitorul, este părăsit de generația sa, iar el, cu demnitate, reprezintă neamul și menirea lui.

Au fost momente istorice în care Părintele Justin Pârvu a reprezentat neamul românesc. Așa a fost în 1951, în mină la Baia Sprie, când a ținut tot postul mare și a prăznuit Învierea sub pământ, în pofida restricțiilor. Așa a fost la 30 ianuarie 1962, când, pe ger cumplit, a intrat în apă să taie stuf, sub amenințarea gardienilor înarmați. Așa a fost la Gherla, unde, pe trupul unui muribund, a slujit Sfânta Liturghie. „N-am săvârșit niciodată o Liturghie, o rugăciune mai fierbinte, în toate veșmintele, cu toate regulile liturgice, cum am săvârșit-o acolo, pe acest muribund”.  În toate aceste momente, precum și în multe neamintite aici, Părintele Justin ne-a învățat dârzenia și jertfa, așa cum numai un mărturisitor cu viețuire sfântă o poate face. 

Marii Părinți ai Bisericii s-au exprimat fără teamă. Nici o amenințare nu i-a putut opri să spună tare Adevărul. În duhul lor, Părintele Justin ne-a învățat să nu tăcem. Și să nu ne fie frică. Fiindcă noi, chiar dacă am întâmpinat de-a lungul istoriei atâtea prigoane, nu suntem neam de robi. Noi suntem neam liber și nu am primit niciodată jugul stăpâniilor străine, ci am trăit „prin Horia, prin Avram Iancu, prin Tudor, prin Iancu Jianu, prin toți haiducii care, în fața jugului străin, nu s-au supus, ci și-au pus ființa și s-au ridicat pe potecile munților, ducând cu ei onoarea și scânteia libertății”. Ei s-au luptat pentru libertate, iar noi, de la o vreme încoace, n-am mai înțeles revolta lor și cum este să fii liber. Fiindcă atât de viclean s-a redefinit libertatea, încât mulți cred astăzi că supușenia, cumințenia, lașitatea, supraviețuirea cu orice preț sunt trăsături ale unui neam liber. A fost nevoie de Părintele Justin, de Dumnezeu trimis, să ne vestească din nou cât de necesare ne sunt lupta, împotrivirea, bărbăția, demnitatea și moartea. Căci a muri pentru Biserică și neam chiar este o soluție.

Și dacă n-am înțeles la timpul de atunci, când Părintele spunea că „Lumea întreagă e un Pitești uriaș” , astăzi vedem cum suntem aruncați în vâltoarea acestui experiment al reeducării. În ultimii ani, când tulburarea a cuprins întreaga lume și când chiar semenii și frații lângă care viețuiam au devenit torționarii noștri, am văzut mai bine acel „Pitești” de care pomenea Părintele Justin. Mai mult decât atât, am simțit nevoia să ne întoarcem la el, la cuvintele lui, să le citim și să le punem în suflet ca să rodească acea hotărâre pe care Părintele o avea: „Eu nu pot să gândesc altfel. Cum am spus adineauri: gândești creștinește, gândești patriotic! Jertfa pentru națiune, jertfă pentru aproapele tău, jertfă pentru Biserică...!”.  Dacă am putut și putem să ne împotrivim, cu mijloacele evaghelice, celor care atacă înverșunat Biserica, familia, libertatea, demnitatea și chiar ființa neamului românesc, această putere lăuntrică s-a datorat și Părintelui Justin. Cu pilda viețuirii lui, ne-a dat îndemn spre a vedea tot timpul lupta, ca nu cumva, din cedare în cedare, să ajungem cândva să nu mai vedem pericolul și să ne pierdem chiar și mântuirea.