Am ajuns la mănăstirea Petru-Vodă, tot datorită harului Părintelui Justin de a fi mângâietor, în urmă cu doi ani, când mama noastră bolnavă de cancer, cu metastaze, a dorit foarte mult să primească mângâiere sufletească din partea Părintelui. Nu am să uit niciodată blândețea și harul cu care Părintele Justin i-a citit rugăciunile, încât după câteva minute – că atât a durat pentru că era foarte multă lume la ușă – mama parcă a înflorit în sufletul ei. A plecat la Domnul împăcată sufletește că a ajuns la Părintele Justin și că Părintele a binecuvântat-o.

Noi ne-am întristat, am ajuns la Părintele, am plâns pe genunchii lui, a trecut necazul acesta. Șase ani mai târziu moare tata, iar venim și ne plângem, iar trecem peste… După aceea, alte probleme în viață: spitalul la care fusesem 21 de ani și îmi jertfisem toată tinerețea și toată familia care se desființează. Vin din nou la Părintele și plâng: ,,Ce mă fac?”. Părintele spune: ,,Stai liniștită, ne rugăm, o să fie foarte bine” și într-adevăr, a fost foarte bine. Am ajuns într-un spital privat, unde am fost ca în sânul lui Adam și a fost foarte bine.

Dar pleacă Părintele la ceruri. Părintele ne-a învățat multe, foarte multe, dar un singur lucru nu ne-a învățat: cum să trăim fără el. Și a fost foarte greu pentru toți, pentru obște, pentru noi, pentru toată lumea care l-am cunoscut, de aici și din lumea întreagă.

Încet-încet, am învățat să venim la mormântul Părintelui și să ne rugăm și să-i spunem necazurile și să treacă toate, și să trecem și noi pentru că ne ajută Părintele. Așa încât, aflu de o boală incurabilă a soțului meu, vin la Paltin, vin la maica Justina, vin la Părintele Justin, vin la mormânt mă rog, mă rog, și ne ajută Părintele să trecem peste acest hop, să se împace cu ideea și el, și noi toți că nu o să mai fie și că o să meargă la ceruri.

Și când spuneam că nu mai pot și nu mai pot și aceasta este cea mai mare suferință care mi se poate întâmpla, Dumnezeu îți dă atunci când spui că nu mai poți și nu mai poți, ca să vezi că poți să-ți duci crucea mai departe. Și copilul meu este diagnosticat cu o tumoră de canal medular cu prognosticul 10 din 10 de a rămâne în căruț. Știți, ne rugăm, ne rugăm foarte mult zicem noi, dar niciodată în viața mea nu m-am rugat ca pentru copilul meu.

Și mulțumesc Părintelui Justin, mulțumesc Maicii Domnului și celor care au fost alături de mine, că după 10 ore de operație, și mulțumesc din suflet dlui. doctor Ștefan Mindea, că după 10 de ore de operație, copilul meu dădea din mâini și din picioare. Deci, nu a rămas paralizat. Ne-a ascultat Dumnezeu ruga, ne-a ascultat Părintele ruga și așa am învățat să ne rugăm și să trăim și fără Părintele, doar ducându-ne la mormântul sfinției sale.

În ultimele zile, poate pentru că știam că vin aici, am avut o bucurie și l-am simțit pe Părintele alături de noi. Și mi-am adus aminte, și cu asta închei, o întâmplare care mă urmărește din 2013 de când Părintele a plecat la ceruri.

8 iunie, o sâmbătă, o zi foarte frumoasă, ca astăzi așa, cu soare, frumos. Veneam pentru ultima săptămână, pentru că atât mai puteam să vin să stau lângă Părinte, să ajut și eu și să-l îngrijesc. Ajung în jurul orei 11. Părintele era în chilia sa, arăta ca un sfânt, minunat. Nu am să uit niciodată imaginea aceea a sa.

Era cu Părintele Gurie, am bătut la ușă, am intrat în chilie și Părintele a zâmbit: ,,Uite cine a venit!”. Și eu îi spun: ,,Sărut mâna, Părinte, am venit să stau cu sfinția voastră, o săptămână”. La care Părintele a ridicat ochii aceia albaștri – eu îi asemănam albastrul acela cu cerul raiului, atât de frumoși erau – și mi-a spus: ,,Numai atât?”. ,,O, nu, Părinte, iertați-mă, cât o să fie nevoie!”. De fapt, atât a fost nevoie, o săptămână, pentru că în duminica următoare, Părintele la ora 21.00, a plecat la cer. Dar m-au obsedat tot timpul aceste cuvinte: ,,Numai atât?”.

Și în condițiile acestea, gândindu-mă la aceste cuvinte, am acceptat și crucea președinției Fundației Justin Pârvu , care nu este ușoară Dar și una și mai grea, aceea de a realiza un film cu Părintele Justin. Îmi doresc să nu închid ochii până nu văd acel film, rulând.

Sper ca Părintele să ne ajute, sper să fie alături de noi și să-l putem realiza cu toții, să punem umăr de la umăr. Nu pentru noi, nu pentru copiii noștri pe care i-am învățat să-l respecte pe Părintele Justin, să aibă credință, să creadă în mântuire. Ci pentru nepoții noștri, pentru cei care sunt mici, pentru cei care vin și care vor trebui și ei învățați pe drumul credinței, pentru că neamul românesc, așa cum a spus Părintele, este un neam al creștinilor, al credincioșilor. Și avem datoria noi, cei care am fost lângă Părintele Justin, să fim în continuare, neam creștinesc și să-l ducem până la capăt. Vă mulțumesc!