Acum câțiva ani am transcris câteva conferințe ale Părintelui Teofil. Ele au văzut lumina tiparului, într-o carte îngrijită de Părintele Profesor Ovidiu Moceanu. Printre ele este o conferință din 29 octombrie (!) 1998, fix cu 11 ani înainte de plecarea la Domnul a Părintelui. Ea poartă titlul: Gânduri despre mântuire. (Florin Palas)

Gânduri despre mântuire - 29 octombrie 1998

Am ales pentru întâlnirea din seara aceasta tema: gânduri despre mântuire. E ceva familiar gândul la mântuire, pentru că, fiind student la Teologie, cu mulți ani înainte (în 1952 am terminat Teologia), am avut ca teză de licență învățătura despre mântuire a Noului Testament. M-am ocupat în mod special de Noul Testament, mi-a plăcut teologia Noului Testament, adică probleme de ansamblu înțelese în lumina Noului Testament, și am crezut ca fiind principală problema mântuirii. De aceea mi-am ales ca temă pentru teza de licență „Soteorologia Noului Testament”, învățătura despre mântuire. Au trecut de atunci ani și ani, zeci de ani, și iată că a venit vremea ca mai întâi aici și apoi și în alte părți să prezint unele gânduri în legătură cu mântuirea.

Înainte de a spune ceva despre mântuire în lumina Noului Testament, deși aceasta este baza în general când este vorba despre mântuire, voi începe cu niște considerații care privesc mântuirea în lumina Sfintelor Slujbe ale bisericii noastre. De ce așa? Deși s-ar părea că facem o lucrare pe invers începând cu Sfintele Slujbe și continuând cu Noul Testament, parcă ar fi firesc să ne gândim întâi la Noul Testament, care e baza Sfintelor Slujbe, și după aceea să vorbim despre mântuirea în perspectiva Sfintelor Slujbe. De fapt, Sfintele Slujbe nu ne dau o învățătură anume despre mântuire, ci fac să fie practic gândul la mântuire.

De ce începem cu Sfintele Slujbe? Pentru că Sfintele Slujbe sunt conținutul vieții ortodoxe. Ortodoxia trăiește prin Sfintele Slujbe ale Bisericii Ortodoxe. Noi ne întâlnim cu Mântuitorul nostru nu citind Noul Testament, deși e bine să citim Noul Testament, e bine să ne impropriem gândurile veșnice cuprinse în cuvântul din Noul Testament. Sfintele Slujbe fac lucrător gândul la mântuire. Adică poți să studiezi Noul Testament și să știi ce scrie acolo despre mântuire, și totuși să fii mai puțin preocupat de mântuire. Pe când, când e vorba despre Sfintele Slujbe, nu se poate să fii absent din preocuparea de a te mântui.

La Sfintele Slujbe ale bisericii noastre spunem adeseori: „apără, mântuiește, miluiește și ne păzește pe noi Dumnezeule, cu harul Tău”.

Sunt cuvinte cu care ne întâlnim foarte des la Sfintele Slujbe, numai că nu totdeauna le dăm viață. Zicem: „Doamne miluiește” fără să ne gândim ce anume cerem, în legătură cu mila lui Dumnezeu, când spunem „Doamne miluiește” după cuvintele „apără, mântuiește, miluiește și ne păzește pe noi Dumnezeule cu harul Tău”. Deci, cerem de la Dumnezeu mila Lui și pentru mântuirea noastră.

„Apără, mântuiește, miluiește și ne păzește pe noi Dumnezeule, cu harul Tău”.

Știm apoi că la sfârșitul Sfintelor Slujbe, de obicei, se spun cuvintele: „Hristos, adevăratul Dumnezeul nostru, pentru rugăciunile Prea Curatei Maicii Sale”, și se numesc anumite categorii de sfinți, la urmă se zice: „și pentru ale tuturor sfinților, să ne miluiască, să ne mântuiască pe noi, ca un bun și de oameni iubitor”. Iarăși este prezent gândul la mântuire, iarăși este prezentă ideea de mântuire.

Apoi la Sfânta Liturghie cunoaștem cuvintele de binecuvântare pe care le spune preotul cu Sfântul Potir în mână când zice: „mântuiește, Dumnezeule, poporul Tău și binecuvântează moștenirea Ta”.

Tot la Sfânta Liturghie vorbind cu Mântuitorul nostru Iisus Hristos, după ce îi îndemnăm pe credincioși să se închine și ei împreună cu noi și noi împreună cu ei, zicând: „Veniți să ne închinăm, să cădem la Hristos”, ne rugăm Mântuitorului să ne mântuiască și zicem: „Mântuiește-ne pe noi, Fiul lui Dumnezeu, Cel ce ai înviat din morți, pe noi cei ce îți cântăm Ție Aliluia”. Deci „mântuiește-ne pe noi Fiul lui Dumnezeu”, e Domnul nostru Iisus Hristos, e Fiul lui Dumnezeu. „Cel ce ai înviat din morți” spunem în zilele de duminică și în timp de 40 de zile de la Paști până la Înălțarea Mântuitorului, până la sărbătoarea Înălțării. În zilele obișnuite, la Sfânta Liturghie zicem: „Mântuiește-ne pe noi, Fiul lui Dumnezeu, cel ce ești minunat întru sfinți!”.

Apoi la diferite sărbători, în care se pomenesc evenimente în legătură cu mântuirea, cerem mântuire de la Fiul lui Dumnezeu. De exemplu, la Crăciun zicem: „Mântuiește-ne pe noi, Fiul lui Dumnezeu, Cela ce Te-ai născut din Fecioară!”.

La Botezul Mântuitorului spunem: „Mântuiește-ne pe noi, Fiul lui Dumnezeu, Cel ce Te-ai botezat în Iordan!”.

La intrarea în Ierusalim, în Duminica Floriilor sau Duminica Stâlpărilor, zicem: „Mântuiește-ne pe noi, Fiul lui Dumnezeu, Cela ce ai șezut pe mânzul asin!”.

La Înălțarea Domnului Hristos zicem: „Mântuiește-ne pe noi, Fiul lui Dumnezeu, cel ce te-ai Înălțat întru slavă!”.

La Schimbarea la Față zicem: „Mântuiește-ne pe noi, Fiul lui Dumnezeu, cel ce Te-ai schimbat la față în muntele Taborului!”.

La Ziua Crucii, în legătură cu pătimirile Mântuitorului nostru Iisus Hristos, zicem: „Mântuiește-ne pe noi, Fiul lui Dumnezeu, Cela ce cu trupul Te-ai răstignit pentru noi!”.

Apoi, la sărbătoarea Pogorârii Duhului Sfânt zicem: „Mântuiește-ne pe noi, Mântuitorule Bune, pe noi cei ce-Ți cântăm Ție Aliluia!”

Deci, preocuparea de mântuire e o preocupare statornică și cerem de la Dumnezeu mântuire și prin rugăciunile sfinților.

De exemplu, la Troparul Sfinților Mucenici zicem: „Mucenicii Tăi, Doamne, întru nevoințele lor, cununile nestricăciunii au luat de la Tine, Dumnezeul nostru. Ca având tăria Ta, pe chinuitori au surpat, zdrobit-au și ale dracilor neputincioase îndrăzniri. Pentru rugăciunile lor, Hristoase Dumnezeule, mântuiește sufletele noastre”.

Iarăși cerem mântuire prin mijlocirea sfinților mucenici.

În Crez, Simbolul Credinței, mărturisim că: „Fiul lui Dumnezeu, Cel de o ființă cu Tatăl, prin Care toate s-au făcut, S-a pogorât din ceruri, S-a întrupat de la Duhul Sfânt și din Maria Fecioară și S-a făcut om, pentru noi și pentru a noastră mântuire” și continuăm spunând, „și S-a răstignit pentru noi”, se înțelege pentru noi și pentru a noastră mântuire, „și S-a îngropat”, a fost înmormântat, pentru noi și pentru a noastră mântuire, se înțelege, „a Înviat a treia zi după Scripturi”, tot pentru noi și pentru a noastră mântuire, „S-a înălțat la ceruri și șade de-a dreapta Tatălui”, bineînțeles tot pentru noi și pentru a noastră mântuire. Pentru că cuvintele „pentru noi și pentru a noastră mântuire” se potrivesc cu toate celelalte care urmează în legătură cu Domnul Hristos.

Mai ales patru evenimente sunt esențiale, sunt principale în legătură cu mântuirea.

Și anume: întruparea Fiului lui Dumnezeu (Fiul lui Dumnezeu s-a făcut om pentru noi și pentru a noastră mântuire), Jertfa Mântuitorului nostru Iisus Hristos de pe cruce (care s-a realizat pentru noi și pentru a noastră mântuire), Învierea Mântuitorului nostru Iisus Hristos (care a fost pentru noi și pentru a noastră mântuire) și Înălțarea la cer a Mântuitorului nostru Iisus Hristos (care este tot pentru noi și pentru a noastră mântuire).

Toate acestea le cuprindem teoretic în Simbolul Credinței, în Crez, iar practic în Sfânta Liturghie.

Eu v-am mai spus și altă dată, când am vorbit aici despre Sfânta Liturghie ca o sărbătorire cuprinzătoare, că Sfânta Liturghie cuprinde toate sărbătorile de peste an, toate evenimentele de mântuire pe care le sărbătorim la anumite date în timpul anului bisericesc, le cuprindem în Sfânta Liturghie pe toate în rezumat.

Avem în Sfânta Liturghie și Întruparea Fiului lui Dumnezeu prin cinstitele daruri ce se prefac în trupul și sângele Mântuitorului nostru Iisus Hristos, prin Pogorârea Duhului Sfânt, spre împărtășirea credincioșilor.

Avem la Sfânta Liturghie jertfa Mântuitorului nostru Iisus Hristos precedată de Cina cea de Taină la care s-au spus cuvintele: „luați, mâncați, acesta este Trupul Meu care se frânge pentru voi spre iertarea păcatelor”.

Avem la Sfânta Liturghie Învierea Mântuitorului nostru Iisus Hristos, care nu e numai Învierea Domnului Hristos, ci și Învierea noastră, a credincioșilor, fiind noi în legătură cu Domnul Hristos.

Avem Înălțarea la cer a Domnului nostru Iisus Hristos, pentru că zicem la un moment dat, aducându-ne aminte de această poruncă mântuitoare și de toate cele ce s-au făcut pentru noi, de cruce, de groapă, de Învierea cea de a treia zi, de suirea la cer, și de șederea de-a dreapta Tatălui.

Și mai adăugăm la Sfânta Liturghie și o sărbătorire cu anticipare, o sărbătorire cu înainte prăznuire, sărbătorim ceva ce va să vie, și anume a doua venire a Domnului nostru Iisus Hristos.

De aceea, în biserica noastră nu se face caz atâta de a doua venire a Domnului Iisus Hristos, deși noi mărturisim despre Domnul Iisus Hristos că „iarăși va să vină cu mărire, să judece vii și morții, a Cărui împărăție nu va avea sfârșit”.

Deci, avem în vedere a doua venire a Domnului nostru Iisus Hristos, dar nu cu apostul pe care îl pun alte grupări creștine. Noi nu punem apostul acesta, nu punem accent pe a doua venire a Domnului nostru Iisus Hristos atât de mare, pentru că noi o prăznuim cu înainte prăznuire, o avem cumva realizată între noi, prin Sfânta Liturghie, care este un fel de anticipare a venirii Domnului nostru Iisus Hristos la Învierea cea de obște, pentru Judecata de Apoi și pentru Împărăția cea veșnică.

Din toate acestea privite în ansamblul lor, ajungem la concluzia că mântuirea se realizează printr-un Mântuitor.

Mai întâi de toate, ce este mântuirea?

Noi am vorbit de mântuire, am vorbit de faptul că ne rugăm Mântuitorului să ne mântuiască.

Ne-am întemeiat în gândul că pentru mântuire avem trebuință de un Mântuitor și încă nu am spus ce este mântuirea, ce înțelegem noi prin Mântuire.

Prin mântuire înțelegem eliberare, înțelegem dezrobire, înțelegem o situație nouă în care omul nu mai este asuprit, a ieșit de sub poverile pe care le purta în sufletul său.

În Sfânta Evanghelie de la Matei de pildă, în capitolul I, între altele citim și aceea că Prea Sfânta Fecioară Maria a avut în pântece pe Domnul nostru Iisus Hristos, care s-a conceput de la Duhul Sfânt. Dreptul Iosif, care era un om drept, nevrând să vădească pe Prea Sfânta Fecioară Maria, pe care el o considera o fecioară de rând, și considerând că ea în chip firesc a ajuns să poarte în pântecele ei un copil, și-a pus în gând s-o lase pe ascuns. Și atunci Îngerul binevestitor i-a atras atenția că ceea ce s-a conceput în Sfânta Fecioară Maria este de fapt de la Duhul Sfânt. Și a fost îndemnat să o ia pe Prea Sfânta Fecioară în casa lui și Îngerul binevestitor i-a spus: „Îi vei pune numele celui care se va naște Iisus, pentru că El va mântui pe poporul Său de păcate”. Deci avem aici în considerație faptul că mântuirea este eliberare, este scăpare, este dezrobire de sub puterea păcatului.

Ce este păcatul?

Noi nu putem înțelege mântuirea de păcat fără să știm ce este păcatul, ce învață biserica noastră despre păcat, ce gândeau oamenii din vremea Mântuitorului nostru Iisus Hristos despre mântuire și despre eliberarea de păcat, despre mântuirea ca eliberare de păcat.

Deci, ce este păcatul?

O definiție a păcatului o avem în Noul Testament, în Epistola I a Sfântului Ioan Evanghelistul, întâia epistolă sobornicească, unde se spune că păcatul este călcarea legii, este o fărădelege, este o desconsiderare a legii, este o faptă care se opune legii. A legii pe care o aveau oamenii deja de la Dumnezeu prin Legea Vechiul Testament și pe care Domnul Hristos a completat-o și care există în lucrare, în învățătura creștină și în viața creștină.

Deci, Sfântul Evanghelist Ioan spune: „păcatul este călcarea legii”. Definiția păcatului este continuată prin aceea că se precizează despre ce lege este vorba. Și se spune așa: „păcatul este călcarea legii lui Dumnezeu”.

Deci, e vorba nu despre o lege oarecare, făcută de oameni, ci despre legea lui Dumnezeu.

Este o împotrivire față de legea lui Dumnezeu, și această călcare este păcat atunci când se face cu deplină voință și știință.

Adică, atunci când omul știe că Dumnezeu a dat porunca „să nu furi!” și el totuși fură, cu deplină voință și știință calcă legea lui Dumnezeu și își înmulțește păcatele. Și așa este cu oricare călcare de lege. Păcatul este o noțiune a religiei, numai în religie se poate vorbi de păcat. De ce? Pentru că păcatul, privit în raport cu cel care păcătuiește, este în legătură cu omul și în legătură cu Dumnezeu.

Omul calcă legea lui Dumnezeu, deci este o chestiune care ține și de om, care face răul, și ține și de Dumnezeu, față de care se raportează omul care face rău.

Deci, când e vorba de păcat, se pune problema aceasta în legătură cu Dumnezeu, mântuirea fiind o eliberare de păcat, cu un aspect juridic, în înțelesul că cineva care păcătuiește, ca să se mântuiască, trebuie să fie iertat de Dumnezeu.

Domnul Hristos a avut în vedere iertarea păcatelor când la Cina cea de Taină le-a spus ucenicilor Săi, prezentându-le trupul și sângele Său: „Luați, mâncați, acesta este trupul Meu care se frânge pentru voi spre iertarea păcatelor. Beți dintru acesta toți, acesta este sângele Meu, al Legii celei noi, care pentru voi și pentru mulți se varsă spre iertarea păcatelor”.

Deci mântuirea din acest punct de vedere este în primul rând iertarea păcatelor. Dumnezeu nu-i mai consideră omului păcatele pe care le-a făcut, ci îl iartă de păcate, îl face ca și când nu a păcătuit.

Aceasta este o parte a mântuirii. În acest înțeles Domnul Hristos le-a dat oamenilor puterea iertării păcatelor. Ucenicilor Săi le-a spus, după Sfânta Sa Înviere, suflând peste ei: „Luați Duh Sfânt, cărora le veți ierta păcatele vor fi iertate și cărora le veți ține vor fi ținute”.

Prin urmare, e o intervenție a omului în iertarea păcatelor spre iertarea păcatelor din partea lui Dumnezeu prin mijlocirea omului, prin mijlocirea celor așezați de Dumnezeu spre iertarea păcatelor.

Dar păcatul nu are numai un aspect juridic, adică stricând cumva raportul între om și Dumnezeu făcându-l vinovat pe om față de Dumnezeu, ca să fie necesară numai iertarea păcatelor în înțeles de restabilire a raportului între Dumnezeu și om. Ci păcatul are și un aspect ontologic, un aspect ființial.

Ce înseamnă asta? Înseamnă că păcatul în raport cu omul este un fel de asuprire a omului, este un fel de boală a sufletului și atunci trebuie intervenit în privința mântuirii și în ce privește refacerea firii omenești, care a scăzut, care a fost atinsă negativ de prezența păcatului.

În acest înțeles mântuirea este și o însănătoșire a sufletului, o înzdrăvenire a ființei omenești, a firii omenești afectată de păcat, care aduce o scădere, care aduce o împuținare a puterilor sufletești.

În concepția creștină, păcatul este o slăbiciune a firii și mântuirea înseamnă deci și o însănătoșire a firii. Lucrarea aceasta o face Dumnezeu. Adică omul nu poate face ceea ce trebuie să facă Dumnezeu, de aceea omul nu se poate mântui prin puterile lui.

Adam în raportul Scripturii s-a făcut vinovat de faptul că a vrut să fie la fel cu Dumnezeu, să ajungă Dumnezeu, însă fără Dumnezeu.

Noi credem că Fiul lui Dumnezeu s-a făcut om pentru noi și pentru a noastră mântuire și în înțelesul acesta de a-l ajuta pe om să înainteze până unde poate înainta omul, să se unească cu Dumnezeu și să devină cumva Dumnezeu în Dumnezeu prin Dumnezeu.

Ori cineva care vrea să se mântuiască fără mântuitor, vrea să se mântuiască prin sine însuși, nu poate ajunge niciodată să se mântuiască pentru că nu poate să-i aducă lui Dumnezeu nimic din partea lui, ca Dumnezeu să îl primească și să intre în legătură cu el.

Însă pe noi ne mântuiește Mântuitorul, ne ajută Mântuitorul să ne mântuim. În vremea când a propovăduit Domnul Hristos, s-a insistat pentru mântuire, oamenii erau preocupați de mântuire, adică mântuirea nu era un lucru secundar, ci era un lucru principal. Oamenii așteptau Mântuitorul. Așteptau Mântuitorul nu numai care mântuiește de păcate, ci care mântuiește și de rele sociale. De exemplu, îi face independenți pe cei asupriți de popoare străine. Ori poporul evreu pe vremea aceea era asuprit de romani. Și atunci mântuirea se înțelegea ca un lucru și de felul acesta, care îl face pe om liber, alungă puterea stăpânirii străine de deasupra poporului evreu.

Când s-a născut Domnul nostru Iisus Hristos, deci Fiul lui Dumnezeu întrupat, Domnul Hristos fiind Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat și om adevărat născut din Prea Sfânta Fecioară, când s-a născut Mântuitorul nostru Iisus Hristos în Bethleem, îngerul binevestitor le-a spus unor ciobani care stăteau de strajă lângă turme, în preajma staulului în care S-a născut Mântuitorul, le-a spus: „iată vă binevestesc vouă bucurie mare, care va fi pentru tot poporul că vi s-a născut vouă un Mântuitor care este Hristos Domnul”.

Nu li se spune ce anume va aduce, ce fel de Mântuire va aduce acest Mântuitor, doar că vi s-a născut un Mântuitor.

Magii de la răsărit, care au ajuns în fața pruncului de curând născut din Prea Sfânta Fecioară Maria, au considerat că se întâlnesc cu un mare împărat, dar cu un împărat căruia i se cuvine și închinare, deci cu un împărat mântuitor.

Domnul Hristos s-a prezentat pe sine în timpul propovăduirii sale ca un mântuitor. Să ne gândim de exemplu la cuvintele pe care le-a spus Domnul Hristos în casa lui Zaheu, când Zaheu a zis: „Doamne, iată, jumătate din averea mea o dau săracilor și de am năpăstuit pe cineva cu ceva întorc împătrit”. Atunci Domnul Hristos a zis: „Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia, căci și acesta este fiul lui Avraam. Căci Fiul Omului a venit să caute și să mântuiască pe cel pierdut”.

Deci Domnul Hristos s-a prezentat pe sine ca mântuitor, ca mântuitor de ceea ce este împotriva legăturii omului cu Dumnezeu. Zaheu, care odinioară era asuprit de iubirea de avere, a ajuns să renunțe la avere și să-i mulțumească pe cei pe care i-a nedreptățit vreodată. Schimbarea aceasta de fapt este mântuirea. Mântuirea este schimbarea de la rău la bine.

Domnul Hristos le-a spus oamenilor: „Dacă nu veți crede Cine sunt, în păcatele voastre veți muri”.

Sau, după Învierea Sa din morți, potrivit mărturiei Sfântului Evanghelist Marcu, Domnul Hristos a zis către ucenicii Săi, trimițându-i la propovăduire: „propovăduiți Evanghelia la toată făptura. Cel ce va crede și se va boteza, se va mântui, iar cel ce nu va crede, se va osândi”, credința fiind mijlocul de a intra cineva în legătură cu Mântuitorul, cu Cel ce mântuiește.

Că e vorba în special de mântuirea de păcate am înțeles din faptul că a zis îngerul binevestitor către dreptul Iosif că El, adică Iisus, va mântui pe poporul său de păcate. Piedica cea mai mare în fața binelui, în fața liniștii sufletești este păcatul, și atunci Mântuitorul mântuiește de păcate.

Domnul Hristos a oferit oamenilor iertarea păcatelor și mijlocul de a fi iertat de păcate prin faptul că a lăsat puterea iertării păcatelor, el însuși dând iertarea păcatelor în condițiile iertării păcatelor. Deci când e vorba de mântuire, e vorba și de o participare a omului la mântuirea sa.

Noi spunem, potrivit învățăturii Sfântului Apostol Pavel, că mântuirea ni se dă în dar. Într-adevăr ni se dă în dar în înțelesul că omul niciodată n-ar putea să se mântuiască prin propriile sale puteri. De aceea, pe vremea când Sfântul Apostol Pavel propovăduia și se punea problema mântuirii prin faptele legii, împlinind faptele legii, zice undeva în Scriptură că cel ce va stărui în acestea și va împlini faptele legii, se va mântui. Ori posibilitatea aceasta nu există, pentru că Sfântul Apostol Pavel spune lămurit că noi nu ne mântuim împlinind faptele legii ci ne mântuim prin credința în Hristos, adică nu ne mântuim noi, ci ne mântuiește Hristos. Noi facem și noi din partea noastră ceea ce ni se cere nouă, adică împlinim poruncile lui Dumnezeu după puterea noastră, însă în esență mântuirea atârnă de credința noastră în Hristos.

 

Aveam un profesor, când eram la teologie, ne cam mânca pauzele și apoi ziceam că-i mâncător de pauze. Ei acuma eu cred că totuși într-o oră am grămădit destule și putem rămâne la atâta. Important e să avem niște orientări. Și anume să știm: că Mântuirea ne-o dă Dumnezeu, că Dumnezeu de fapt vrea să ne mântuiască, că fiul lui Dumnezeu s-a făcut om pentru noi și pentru a noastră mântuire și să ne ajute Dumnezeu cu darul Lui să ne silim pentru cele bune ca să fim printre cei mântuiți și să avem încredere în bunătatea lui Dumnezeu mai ales că știm că avem în ajutor și rugăciunile Maicii Prea Curate, care ca o mamă ne ocrotește.

Să ne gândim și la mijlocirile sfinților, să ne gândim la mijloacele de îmbunătățire pe care ni le pune la îndemână Sfânta Biserică, să ne gândim la Sfintele Taine ale bisericii noastre, să ne gândim la faptul că ceea ce e cu neputință la oameni e cu putință la Dumnezeu.

Știți că a zis Domnul Hristos în legătură cu piedicile pe care le au bogații de a intra în împărăția lui Dumnezeu când au zis apostolii: „atunci cine poate să se mântuiască”, Domnul Iisus a zis: „ceea ce e cu neputință la oameni, cu putință este la Dumnezeu”.

Eu cred că Dumnezeu a mântuit mult mai mulți oameni decât credem noi că se mântuiesc.

Am încredințarea aceasta și mă întemeiez și pe cuvântul acesta al Domnului Hristos: „că ceea ce e cu neputință la oameni, e cu putință la Dumnezeu”, că la Dumnezeu toate lucrurile sunt cu putință.

Dar să ne facem și noi partea noastră, să luăm parte la sfintele slujbe, să ne folosim de darurile bisericii, și atunci cu darurile lui Dumnezeu vom simți bucuria mântuirii. Pe care o și cerem că zicem: „dă-mi iarăși bucuria mântuitoare și cu duh sfătuitor mă întărește”.

Dumnezeu să ne ajute, vă mulțumesc că mi-ați dat posibilitatea aceasta să-mi revărs sufletul prin ceea ce v-am spus. Dumnezeu să ne ajute la toți. Să vă fie de folos.”

Amin.

 

Pentru că suntem cenzurați pe Facebook ne puteți găsi și pe Telegram și GoogleNews