ActiveNews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit. Dacă doriți să ne sprijiniți, orice DONAȚIE este binevenită. Doamne, ajută!


Biserica Ortodoxă a rânduit pomenirea celor adormiți în fiecare sâmbătă și în special în prima sâmbătă a lunii noiembrie, în sâmbăta dinaintea Înfricoșătoarei Judecăți și în sâmbăta Rusaliilor. Aceste zile speciale de pomenire sunt denumite în tradiția românească moșii de toamnă, moșii de iarnă și moșii de vară.

Obiceiul de a face rugăciuni de mijlocire pentru cei adormiți este menționat la Sfinții Părinți și scriitorii bisericești din secolul al II-lea, la Sfântul Ignatie al Antiohiei, la Tertulian, Sfântul Ciprian al Cartaginei. Începând cu secolul al IV-lea, menționările devin tot mai numeroase, iar printre cei mai importanți Sfinți Părinți din acea vreme care vorbesc despre pomenirea morților este Sfântul Ioan Gură de Aur, potrivit basilica.ro.

„Să le dăm lor ajutorul ce li se cuvine, adică milostenii și prinoase, căci aceasta le aduce ușurare, mare câștig și folos. Într-adevăr, nu s-au legiuit acestea în zadar și la întâmplare și nici n-au fost predate Bisericii lui Dumnezeu fără rost de preaînțelepții ucenici ai Domnului, ca preotul să facă pomenire la înfricoșătoarele Taine de cei în credință adormiți”, îndeamnă Sfântul Ioan Gură de Aur.

Semnificația colivei – nădejdea Învierii

Potrivit Sfântului Simeon al Tesalonicului, pentru cinstirea înaintașilor trecuți la Domnul, „se face colivă din semințe de grâu și din alte roade de multe feluri ce sunt aduse ca prinos lui Dumnezeu”, care „arată că și omul este o sămânță, un rod al pământului care, semănându-se acum în pământ precum grâul, iarăși va învia cu puterea lui Dumnezeu, răsărind în viața ce va să fie și aducându-se viu și desăvârșit lui Hristos. Căci precum această sămânță se îngroapă în pământ, iar după aceea răsare și aduce mult rod, tot astfel și omul fiind dat acum pământului prin moarte, iarăși va învia. Același lucru îl spune și Sfântul Apostol Pavel, arătând învierea prin pilda semănăturilor”.

Prin urmare, cultul morților este fundamentat pe Învierea lui Hristos care s-a făcut, după cum ne spune Sfântul Apostol Pavel, „începătură (a învierii) celor adormiți. Că de vreme ce printr-un om a venit moartea, tot printr-un om și învierea morților (I Cor. 15) și tot el ne îndeamnă „despre cei ce au adormit, nu voim să fiți în neștiință, ca să nu vă întristați, ca ceilalți, care nu au nădejde, pentru că de credem că Iisus a murit și a înviat, tot așa (credem) că Dumnezeu, pe cei adormiți întru Iisus, îi va aduce împreună cu El.” (I Tes. cap. IV).

Efrem Filotheitul: „Cei adormiți tânjesc să fie pomeniți de cineva”

„Dacă ați ști cât de mult cer ajutor cei adormiți! Fiindcă după moarte nu există pocăință și ca oameni au plecat și ei cu pete și prihane și, văzând că ajutorul celor vii împreună-lucrează și ajută mult la a se desăvârși și liniști, ei își doresc mult, cer și tânjesc să fie pomeniți de cineva. Cu dor așteaptă că să se ridice vreun preot sau vreun creștin virtuos din neamul lor care să-i pomenească și pe ei” - povățuiește Arhim. Efrem Filotheitul („Povețe părintești”, Editura Evanghelismos, 2015). 

„Parastasele sunt cel mai bun avocat pentru sufletele celor adormiți”

Sfântul Paisie Aghioritul subliniază de ce suntem datori să îi pomenim pe strămoșii noștri adormiți și să îi ajutăm prin rugăciunea noastră, dar și prin curățirea de patimile sufletești și trăirea unei vieți plăcute lui Dumnezeu:

„Toți cei care se află în iad numai un singur lucru și-ar dori de la Hristos: să trăiască cinci minute pentru a se pocăi. Noi, cei care trăim, avem posibilități de pocăință, în timp ce sărmanii răposați nu-și mai pot îmbunătăți ei singuri starea lor, ci așteaptă ajutor de la noi. De aceea suntem datori să-i ajutăm cu rugăciunea noastră.
…
Rugăciunile credincioșilor pentru cei adormiți și parastasele sunt ultima posibilitate pe care le-o dă Dumnezeu celor răposați pentru a fi ajutați înainte de a se face Judecata de Apoi. După ea nu vor mai putea fi ajutați cu nimic. Dumnezeu vrea să-i ajute pe cei adormiți, deoarece suferă pentru pierzania lor, dar nu o face pentru că are noblețe. Nu vrea să-i dea diavolului dreptul să-I spună: "Cum îl mântuiești pe acesta de vreme ce nu s-a ostenit?” Însă atunci când noi ne rugăm pentru cei adormiți, îi dăm dreptul lui Dumnezeu să intervină. El se înduioșează mai mult atunci când facem rugăciune pentru cei răposați decât pentru cei vii. De aceea și Biserica noastră are rânduiala parastaselor. 

Parastasele sunt cel mai bun avocat pentru sufletele celor adormiți. Au puterea să scoată un suflet chiar și din iad. Și voi să faceți la fiecare Sfântă Liturghie colivă pentru cei adormiți. Grâul are semnificația lui, căci spune Scriptura: "Se seamănă întru stricăciune, înviază întru nestricăciune”. În lume sunt unii care se îngreuiază să fiarbă puțin grâu și duc la biserică stafide, covrigi, colaci, ca să facă preoții parastas. Dar în Sfântul Munte vezi niște bătrânei, sărmanii, care la fiecare Sfântă Liturghie fac colivă pentru morți și pentru Sfântul pe care îl prăznuiesc pentru a primi binecuvântarea lui.
...
Parastasul cel mai bun dintre toate pe care îl putem face pentru cei morți este viața noastră petrecută cu luare aminte, nevoința pe care o facem pentru a ne tăia neputințele și a ne curăța sufletul. Pentru că dezlipirea noastră de lucrurile materiale și de patimile sufletești, pe lângă faptul că ne pricinuiește nouă ușurare, are ca rezultat și ușurarea sufletelor celor adormiți din tot neamul nostru. 

Cei adormiți se bucură atunci când un urmaș de-al lor se află lângă Dumnezeu. Dacă noi nu suntem într-o stare duhovnicească bună, atunci suferă părinții noștri adormiți, moșii și strămoșii și tot neamul nostru. "Uită-te ce nepot am făcut!” spun ei și se mâhnesc. Dacă însă suntem într-o stare duhovnicească bună, se bucură pentru că și ei au contribuit la nașterea noastră, iar Dumnezeu într-un anumit fel este obligat să-i ajute. Adică ceea ce va da bucurie celor adormiți este străduința noastră de a bineplăcea lui Dumnezeu, astfel încât să-i întâlnim în Rai și astfel să trăim cu toții împreună în viața cea veșnică.

Prin urmare merită osteneala să lovim în omul nostru cel vechi ca să se facă nou, astfel încât să nu se vatăme nici pe sine, nici pe ceilalți oameni, ci să se ajute atât pe sine însuși, cât și pe ceilalți, fie ei vii sau morți.”
(Cuviosul Paisie Aghioritul, Viața de familie, Editura Evanghelismos, Bucuresti, 2003)

„Rugăciunea pentru cei morți este expresia fundamentală a Bisericii ca iubire”

Oferim și aceste cuvinte înțelepte și profunde din Părintele Alexander Schmemann, care spune că dragostea noastră pentru Hristos este ceea ce îi ține vii pe cei adormiți, precum și cea care ne menține în unitate și comuniune:

„Iubirea este deci fundamentul, adevărată viață a Bisericii, care este, în cuvintele Sfanțului Ignatie al Antiohiei, «unitate de credință și iubire». Păcatul este întotdeauna lipsa dragostei și deci separarea, izolarea, războiul tuturor împotrivă tuturor. Noua viață dăruită prin Hristos și transmisă nouă de către Biserica este, mai întăi de toate, o viață a împăcării, a «adunării în unitate a celor care sunt împrăștiați», restaurarea iubirii distruse prin păcat. (...)

Rugăciunea pentru cei morți este expresia fundamentală a Bisericii ca iubire. Ne rugam lui Dumnezeu să-i pomenească pe cei pe care noi îi pomenim și facem aceasta tocmai pentru că îi iubim. Rugandu-ne pentru ei, ne întâlnim cu ei în Hristos, Care este dragoste, înfrânge moartea, care este ultima biruință asupra înstrăinării și lipsei de dragoste. În Hristos nu este diferență între cei vii și cei morți. El este Viață și aceasta Viață este lumina omului. 

Iubindu-L pe Hristos, îi iubim pe cei ce sunt în El; iubind pe cei ce sunt în El, îl iubim pe Hristos: aceasta este legea Bisericii și motivația pentru care se săvârșesc rugăciuni pentru cei adormiți. Ceea ce îi ține vii pe cei adormiți este dragostea noastră adevărată pentru Hristos, pentru că aceasta, Dragostea, îi tine „în Hristos"; și cât de mult greșesc acei creștini apuseni care ori reduc rugăciunea pentru cei morți la o doctrină juridica a "meritelor” și a "compensațiilor”, ori pur și simplu o resping, considerand-o nefolositoare.”
(Părintele Alexander Schmemann, „Postul cel Mare", Editura Doris, Bucuresti, 1998)