VIDEO: Despre calendarul bisericesc: Elemente de calendar bisericesc. Echinocțiul, precesia, hotărârile de la Niceea. Soarele răsare la Constanța nu la Arad. Explicația științifică scrisă, sub cele două lecții video. Prezintă Pr. Dan Bădulescu:

Pr. Dan Bădulescu Elemente de calendar bisericesc:

Cercetarea noastră în domeniul calendarului se limitează la domeniul bisericesc: Scriptura și Părinții. În Vechiul Testament, despre calendar avem învățătura cuprinsă mai întâi în Cartea Facerii, apoi în legiuirile insuflate de Dumnezeu lui Moise, adică poporului ales. Pentru apariția calendarului, adică a măsurătorii timpului, să reținem că ea aparține mai întâi lui Dumnezeu Însuși, și mai târziu omului (Facere I, Cronograf)

În ziua întâi avem deja elementele calendaristice de bază: zi, noapte, seară dimineață.

Calendarul insuflat de Dumnezeu: o „icoană” a timpului

Lăsând la o parte înțelesurile profane ale cuvântului „calendar”, ca fiind un sistem omenesc de măsurare a timpului: astronomic, matematic, meteorologic, politic, economic, etc., să ne oprim asupra calendarului lui Dumnezeu. Căci, noi vom mărturisi că înaintea acestor sisteme omenești, primul calendar este creat nemijlocit de Dumnezeu pentru om și înainte de apariția acestuia. Iar dacă primim această afirmație, trebuie să dăm acestui calendar cinstea cuvenită, să-l numim „sfânt” fără nici o primejdie de exagerare sau fanatism. „Sfânt” vine din ebraicul kadoș ce a dat grecescul aghios, și înseamnă „deosebit”, „ales” „distins”. Sfânt este Dumnezeu și tot ce se leagă de El și chiar de lucrările Lui este sfânt și sfințit. Ca să fim ferm convinși că acestea nu sunt simple afirmații pătimașe „stiliste”, vom vedea că cele vorbite despre calendarul primelor zile ale Facerii au o însemnătate dogmatică fiind riguros legate de Paști și de iconomia mântuirii.

Întrebând pe credincioși (și cler deopotrivă), adică pe cei ce cred și mărturisesc că cele din ziua I-a s-au întâmplat întocmai cum sunt relatate de către Moise, ce părere au despre durata zilei (lumină) și nopții din acea zi, ei răspund în marea lor majoritate: „Erau egale!” Bineînțeles că așa și erau, și atunci iată un element calendaristic fundamental: în ziua I ne aflam în moment de echinocțiu.

Dar putem ști care era această zi? Iarăși, întrebând credincioșii care este ziua a 7-a, ei de obicei se împart în două tabere care răspund: 1. duminică (majoritatea); 2. sâmbătă (minoritatea). Confuzia de mai sus vine din faptul că în calendarul civil săptămâna începe cu luni, plus faptul că ziua sfântă a creștinilor este duminica. Așa și este desigur, numai că în săptămâna Facerii ordinea a fost pusă în felul următor: ziua întâi duminica, iar cea de-a 7-a este sâmbăta. Așa au stat lucrurile în tot Vechiul Testament la poporul ales, și chiar și la creștinii ce numeau duminica: „ziua întâi a săptămânii”.

Deci, răspunsul corect: ziua I: duminica, ziua VII: sâmbăta.

Revenind, iată un alt răspuns absolut sigur: Dumnezeu a făcut lumea într-o zi de duminică, în momentul astronomic echinocțiu. Creștinul adevărat trebuie să cunoască foarte bine acest lucru, să-l creadă și să-l mărturisească cu tărie oricui. Nu este nicidecum un amănunt neesențial mântuirii!

După o tradiție mai puțin cunoscută, consemnată printre alții de către Matei Vlastare în Sintagma: Litera P Despre Sfintele Paști, data acestei duminici echinocțiale, exprimată în termenii calendarului iulian folosit și astăzi este de: 18 martie (evident anul 1). Aici nu s-a întrunit un consens absolut sigur în Biserică și atunci nici noi nu vom insista, ci mărturisim doar luna: martie.

Întrebând mai departe pe credincioși: „Care echinocțiu era: de primăvară sau de toamnă?”, toți răspund fără șovăială: „De primăvară” Că așa stau lucrurile o mărturisește ziua a III-a (Facere I, 12). De atunci și până la sfârșitul lumii plantele răsar primăvara. Aici nu are importanță că primăvara este în emisfera nordică. Să reținem, iarăși, că perspectiva scripturistică și patristică este cea din această emisferă. După ce am pus aceste întrebări credincioșilor și am primit răspunsurile drepte, primim întărire pentru aceste intuiții sănătoase și în învățătura Părinților (Sfântul Ioan Damaschin Dogmatica).

Dar nu numai soarele are un rol însemnat în calendar, ci, imediat după el vine luna. Cunoaștem desigur cele patru faze ale ei, și am văzut cauza producerii lor. Dar, întrebând iarăși pe credincioși: „În ce fază era oare luna în momentul apariției ei pentru prima dată (ziua a IV-a)?” căpătăm iarăși în marea majoritate răspunsul corect: „lună plină” Desigur, se știe și că momentul inițial al lunii astronomice este cel numit „lună nouă”, în care luna nu se vede. Dar, nu ne încurcă acest lucru, deoarece Dumnezeu pe toate le face depline și luna nu putea face excepție de la aceasta (Sfântul Ioan Damaschin Dogmatica).

Deci: lumea este făcută într-o zi de duminică, echinocțiu de primăvară cu lună plină. Sunt deja clare și prezente elementele pascale cunoscute astăzi, care, se vede limpede acum de către oricine, se leagă strâns de acestea la Facerea lumii. Mai lipsesc de aici cele legate de crearea omului și căderea în păcat. Putem ști oare cu precizie ceva în acest sens? Răspunsul este: Da! Sfânta Tradiție ne spune că omul a fost făcut în ziua a șasea (vineri) la ceasul șase (12 amiază, meridian). Iarăși, credincioșii intuiesc de obicei acest moment, deoarece atunci erau toate elementele cosmice depline și egale: echinocțiu, lună plină și amiază. Acum legătura cu Paștele este deplină: Mântuitorul S-a răstignit într-o vineri la ceasul șase. Vom reveni asupra acestor lucruri când vom vorbi de calendarul bisericesc creștin.

Odată fixate clar aceste elemente calendaristice „fundamentale” (și nicidecum „fundamentaliste” penticostale sau altceva de acest gen), să trecem mai departe în Vechiul Testament, în credința poporului ales. Vom vedea că, chiar și din punctul de vedere al revelației, credinței și cultului, calendarul joacă un rol esențial.

Am văzut în secțiunile anterioare că întemeietorul calendarului ceresc este Însuși Dumnezeu. El a revelat acest calendar lui Set, și de aici aceste învățături au fost predate și transmise aleșilor Domnului. Un exemplu de datare calendaristică avem în legătură cu Noe (Facere VII, 11-13; VIII, 3-4).

Ajungând la urmașii lui Avraam, poporul ales, vom întâlni elemente calendaristice în Cartea Ieșirea. Odată ieșiți din robia egipteană, evreii primesc tablele Legii de la Dumnezeu prin Moise, dar nu numai acestea, ci și indicații cultice calendaristice privitoare la rânduiala praznicelor importante, între care la loc de frunte este Paștele. Elementul astronomic specific, luna cu ciclurile ei, se află în strânsă legătură cu cele relatate în secțiunea cosmologică privitoare la ziua a patra și apariția luminătorilor (Ieșirea XIX, 1).

Urmează ceea ce am putea pe drept cuvânt numi un „tipic” liturgic, predat de Însuși Dumnezeu (Ieșirea XII, 3-20; Numeri XXVII, 16-25; Levitic XXXIII, 2-8) Nu vom insista mai mult cu amănunte legate de rânduiala Paștelui Legii. Vom reține importanța majoră avută în acest calendar de fazele lunii, luna nouă fiind considerată totdeauna un început (Numeri I, 18; X, 10; XXIX, 6) Socotim citatele de mai sus ca suficiente, în Vechiul Testament există cu mult mai multe, dar vom reține elementele acestui calendar religios insuflat de Dumnezeu.

Și dacă așa stau lucrurile, precum și stau, se mai poate îndoi cineva că acest calendar, spre deosebire de alte calendare care existau în același timp la alte popoare, chiar dacă și ele tot religioase, era un calendar sfânt? Asta nu însemna desigur că cineva s-ar fi închinat la el ca la un idol, ci sfințenia sa îl deosebea de celelalte sisteme de măsurare a timpului, calendarele. În studiul nostru am lăsat dinadins la o parte expunerea celorlalte calendare cum ar fi fost cel roman, grecesc, aztec, persan, etc. Ele pot constitui un subiect de cercetare doar dintr-un punct de vedere cultural-științific, care nu este cel al prezentei lucrări. Desigur că admitem diferența dintre un calendar civil și unul religios, diferență ce pleacă nu atât de la metoda de calculare, cât de la scopul alcătuirii. Dar nu vom primi ideea după care calendarul Vechiului Testament poate fi tratat în aceeași categorie cu celelalte calendare religioase contemporane lui. Cine ar putea susține, de exemplu, caracterul revelat al calendarului maiaș? Calendarul religios este un fel de „schelet” al cultului religiei respective, de care este strâns legat. Oricine își poate da seama cu ușurință de faptul că aspectul cultic depinde drastic de acest calendar, până într-acolo încât se poate afirma că un cult liturgic fără calendar este un non-sens. Vom vedea mai departe consecințele foarte importante ale acestui fapt când vom vorbi despre calendarul bisericesc creștin.

În acest moment al discuției, odată lămurit caracterul de sfințenie al calendarului revelat de Dumnezeu, să vedem dacă se cuvine a numi acest calendar o „icoană a timpului.” Cuvântul „icoană” poate avea mai multe înțelesuri: chip, tip, prototip, imagine, închipuire, simbol, etc. Cel mai cunoscut înțeles este desigur cel al „chipului”, sfintele icoane fiind reprezentări „după asemănarea” prototipurilor sfinte: Domnul Iisus Hristos, Maica Domnului, Sfinții Îngeri, Sfinții, Drepții, Proorocii, Sfânta Cruce. Sinodul VII Ecumenic a stabilit odată pentru totdeauna importanța dogmatică a cinstirii sfintelor icoane de către creștinii ortodocși. Cei care le defaimă, le desființează, le deformează sau le disprețuiesc sunt dați anatemei și își pierd mântuirea. Atitudinile de mai sus se pot numi cu un cuvânt „iconoclasm”. Dacă în privința aceasta, și a rolului imaginilor sfinte în cult (dimensiunea spațială) lucrurile sunt suficient și limpede lămurite de peste 1000 de ani, nu tot așa stau lucrurile în ceea ce privește dimensiunea „timp”. În ciuda faptului că întregul cult religios, în cazul nostru bisericesc, este organizat riguros în timp, că există timp sfânt (sacru) și profan, praznice, posturi, etc., că această organizare care este calendarul liturgic bisericesc este pur și simplu șira spinării a acestui cult, fără de care el s-ar dizolva într-o pâclă de practici mai mult sau mai puțin magice, din conștiința creștinilor moderni și contemporani a dispărut aproape cu desăvârșire faptul că acest calendar bisericesc este o „icoană” a timpului. La aceasta deja se ridică obiecții din partea unora ce refuză să accepte această mărturisire, ba chiar întreaga problemă a cronologiei și calendarului, socotind-o ca nefiind în nici un caz „dogmatică” ci întrucâtva secundară, opțională, interpretabilă, negociabilă și supusă reformelor și adaptărilor de felul, în funcție de nevoile – ca să nu spunem interesele – de moment.

Ne propunem să atragem atenția asupra unor aspecte de maximă importanță, a căror neglijare prelungită va avea consecințe catastrofale în viața Bisericii Ortodoxe. Din tot felul de pricini, Ortodoxia a părăsit studiul și cercetarea acestor probleme de cosmologie, cronologie și calendar, considerând, cumva cu dreptate, că Sfinții, de la Sfântul Vasile cel Mare (sec. IV) până la Sfântul Atanasie de Paros (sec. XVIII) au spus și lămurit tot ce era de trebuință, fără să mai fie nevoie de cercetări în plus. Așa și este desigur, numai că între timp în ogor au apărut „zizaniile” adică neghina învățăturilor savanților eretici și atei, și se impune o nouă plivire a ogorului. Aceasta nu înseamnă câtuși de puțin noi cercetări astronomice pe baza metodologiei și instrumentelor avansate, sau a teoriilor de ultimă oră, așa cum vedem că propun unii moderniști.
      
Suntem cu totul pentru recuperarea duhului patristic tradițional și al studiilor legate de aceasta, și încercăm și noi, cu slabele noastre puteri și cu destule balasturi umaniste să facem acest lucru. Avem și în Sfânta Scriptură un avertisment înfricoșat al Domnului (Matei V, 13-15). 

DESPRE CALENDARUL BISERICESC

Scurt istoric 

Am văzut până acum importanța covârșitoare ce o are calendarul în viața oamenilor. Această orânduire a timpului are mai multe planuri: religios (duhovnicesc, teologic), politic (social și economic), științific (astronomic, matematic, geografic, meteorologic). Fiind o lucrare de obște el este predat și impus de către conducerile respective ale statului și religiei dominante din cadrul acestuia. Deci putem vorbi de două calendare: cel religios și cel politic (civil). În trecut însă, statul și religia formau o unitate atât de strânsă, încât calendarul religios și cel civil pur și simplu se confundau. Diferența era minimală, cel civil adăugând sărbători ale conducătorilor, etc.

Nu vom face în cadrul acestei lucrări un istoric amplu al diferitelor calendare, ci ne vom concentra asupra calendarelor la care a contribuit și Duhul Sfânt. Am văzut această conlucrare în Vechiul Testament, și vom continua cu ceea ce ne interesează în modul cel mai înalt: calendarul bisericesc. Desigur că și acest calendar cuprinde aspectele menționate mai sus. Duhovnicește, el este insuflat celor ce-l alcătuiesc – Sfinților Părinți – de către Duhul Sfânt.

În ceea ce privește aspectul politic, aici lucrurile se complică, deoarece puterea temporală se implică intensiv, calendarul fiind un instrument de normare a societății, de omogenizare religioasă, culturală, economică, deosebit de important, ceea ce face ca statul – în orice formă de organizare și conducere, să stabilească și să impună calendarul respectiv cu hotărâri de lege. Primii creștini proveneau dintre iudei și trăiau în cadrul Imperiului roman. Au urmat apoi convertiri ce depășeau granițele etnice iudaice și cele politice ale Imperiului. Din punctul de vedere care ne interesează aici, cel al calendarului, desigur că iudeii, având religia lor proprie, cultul, sinagoga, păstrau și calendarul lor religios.

În această privință trebuie menționat faptul că, în perioada Vechiului Testament, începând cu Proorocul Moise – cel ce a revelat calendarul liturgic evreiesc -, continuând cu judecătorii și apoi cu regii, calendarul religios era același cu cel politic (civil). Preluând aceste învățături, Biserica creștină a luat în calcul modalitate de calculare a paștelui legii, pentru care s-au elaborat mai multe metode și tabele. Vom vedea mai târziu ce importanță prezintă pentru cei aflați în legea harului această determinare și ce legătură au paștile legii cu cele creștine. Același lucru se poate spune în aceeași perioadă și despre celelalte calendare, dintre care ne interesează aici calendarele grecilor și mai ales al romanilor.

Calendarul iulian

Cel din urmă este important în special în momentul în care apare Imperiul și reforma foarte importantă efectuată de către Iuliu Cezar și astronomul Sosigene, în urma căreia a apărut așa numitul „calendar iulian”. Acest calendar este, la rândul lui, un calendar unic politico-religios, și era cel oficial în Imperiul roman, din Britania și până Siria, fiind cel oficial și totodată ecumenic. Trebuie totuși menționat că acest calendar regla și unifica doar viața civilă (politică) și economică a imperiului. Pe teritoriul întins al acestuia se găseau o mulțime de popoare cu credințele lor respective, cultul și calendarele lor. Deci din punct de vedere religios, calendarul iulian nu conta desigur decât pentru religia romană.

Calendarul bisericesc propriu-zis 

Așa cum am menționat mai sus, marea majoritate a creștinilor primelor trei secole după Hristos viețuia în cadrul imperiului roman. Cu timpul, începând din sec. al II-lea, numărul creștinilor proveniți din „neamuri” a covârșit numărul creștinilor iudei, ce vor rămâne o minoritate în cadrul Bisericii. Cultul primelor veacuri a preluat desigur mult din cultul sinagogii, dar, treptat, s-au cristalizat forme tipice al Bisericii creștine ce s-au distins și depărtat tot mai mult de cele iudaice. Pe lângă acest element, s-au mai preluat ici-acolo influențe din spațiul păgân. Desigur, nu trebuie să dăm acestora o importanță prea mare, așa cum fac analizele culturale umaniste, ci să nu uităm că în Biserica creștină nu numai dogmele, dar și canoanele și cultul au tot un caracter revelat, fiind lucrarea lui Dumnezeu prin mijlocirea Sfinților Apostoli și apoi a Sfinților Părinți.

În ceea ce privește cultul, am arătat limpede că „scheletul” lui, dacă putem spune așa, în sensul unui cadru, dar viu și nu mort cum este acela, este calendarul liturgic ce ritmează și normează timpul slujbelor dumnezeiești: sfânta liturghie, laudele, praznicele, posturile. Datorită unor circumstanțe istorice și politice obiective, primii creștini nu au putut avea un calendar liturgic închegat și unitar ecumenic de tipul celui iulian. Ei s-au orientat ca datare după acesta, sau după calendarele grecești, egiptene, siriene, macedonene, cu datele și denumirile respective.

ELEMENTUL CENTRAL (PIVOTUL) CALENDARULUI
BISERICESC: SFINTELE PAȘTI 

Pentru a înțelege problema esențială, dar și complicată a calendarului bisericesc, trebuie să începem prin a ne opri asupra a ceea ce constituie axa de referință a acestuia: Sfintele Paști, evenimentul calendaristic cel mai înalt în iconomia mântuirii lumii. Înțelegerea duhovnicească ortodoxă a acestui moment este cea mai importantă, dar nu este cu putință dacă el nu este așezat pe temeliile de nezdruncinat ale adevăratei așezări spațiale și temporale, așa cum a fost ea descoperită și predată în Biserică. Lucrul acesta este pe deplin adeverit de modul în care, așa cum vom vedea, au tratat Sfinții Apostoli și Sfinții Părinți problemele respective.

Vom arăta pe scurt ce greu a fost ca să se ajungă la o unitate cultică și dogmatică în privința stabilirii momentului Sfintelor Paști, adică a pascaliei. Și aceasta, rețineți, în cadrul unei comunități ce avea cel puțin reprezentarea cosmologică și cronologică dreaptă în esență. Dar, se știe că nu este suficientă esența, ci trebuie mers și în detalii și manifestări, și tocmai aici au avut loc în Biserica primelor trei veacuri creștine o serie întreagă de tulburări și neînțelegeri, care în anumite momente au ajuns pe marginea anatemelor și schismei.

Înainte de a intra în detaliile acestor controverse să reamintim elementele cosmologice și cronologice de bază: Dumnezeu a creat lumea în șase zile de 24 de ore cu toate elementele lor: seara, noaptea, miazănoaptea, dimineața, ziua, miazăziua, după-amiaza, ceasurile. Anul avea patru anotimpuri și începea cu primăvara, și anume în momentul echinocțiului. Soarele, luna și stelele (zodiile) au fost făcute în ziua a patra, când era deja echinocțiul de primăvară, și se învârteau cu toatele în jurul pământului fix aflat în centrul universului. Vitezele de rotație ale cerurilor respective fiind diferite, s-au introdus niște elemente de calcul, numite cicluri, epacte, temelii. Ciclurile mărturisesc și ele despre o mișcare circulară și regulată în jurul pământului.

Iconomia mântuirii noastre a fost, este și rămâne Taina tainelor. Dar, să ne amintim că în teologia noastră, taină nu înseamnă și secret, ci doar ceva mai presus de firea și înțelegerea creaturilor, fie ei și îngeri. Cu toate acestea, Dumnezeu a binevoit să descopere aceste taine creaturilor Sale, desigur atât cât este acestora cu putință a primi, iar iconomia mântuirii face parte din aceste descoperiri. Dumnezeu a făcut aceste descoperiri încă de la început, mai întâi protopărinților noștri Adam și Eva, apoi bineplăcuților Săi, drepții și Proorocii Vechiului Testament, continuând cu însăși cea mai presus de fire și înțelegere întruparea Sa. De atunci înfricoșătoarele taine au fost iconomisite și descoperite de către Însuși Dumnezeu Fiul și Cuvântul, acum Iisus din Nazaret. Cei care se făceau părtași acestor taine erau în primul rând cei mai apropiați: Maica Sa, și Ucenicii.
           
Întrucât Dumnezeu este unul și același și în Vechiul și în Noul Testament, era absolut necesar ca să descopere oamenilor legătura dintre cele două. Hristos spune: „Eu sunt Alfa și Omega, Începutul și Sfârșitul”, iar între aceste momente trebuie să existe o legătură și coerență. Nu vom vorbi în studiul nostru de momentul Omega, Sfârșitul, Înfricoșata Judecată, ci ne concentrăm în continuare pe Alfa – Început și legat de acesta pe evenimentele Răstigniri și Învierii, adică Sfintele Paști creștine. Legătura a fost făcută în planul văzut prin corelarea evenimentelor astrale și cronologice legate, așa cum am arătat în secțiunile anterioare, de prima săptămână a creației.Deci, reluând (iarăși și iarăși…): echinocțiu de primăvară zilele 1-6, luna plină zilele 4-6, crearea omului în ziua a 6-a (vineri) la ceasul 6 (12, amiaza). Căderea în păcatul originar are loc tot într-o vineri la ceasul 6.

Echinocțiul de primăvară

Importanța echinocțiului este de acum evidentă. Odată cu implicațiile ei duhovnicești și morale nu trebuie uitat faptul că el are și un aspect cosmic, real, văzut (simțit).   

Redăm în continuare mecanismul celest al producerii echinocțiului de primăvară. În mișcarea sa zilnică de rotație în jurul pământului, soarele răsare dintr-un punct R (răsărit) și apune în punctul A (apus). În afară de această mișcare de rotație de 24 de ore, cerul solar are și o mișcare ondulatorie de sus în jos ce se produce pe parcursul unui an solar. În timpul acestei mișcări, soarele traversează toate cele 12 zodii aflate în sectorul zodiacal, 6 în emisfera nordică, 6 în emisfera sudică.           

Începutul anului solar este momentul echinocțiului de primăvară, ziua egală cu noaptea, iar locația este în dreptul ecuatorului – pământesc, dar și ceresc, întrucât pământul nu are nici o înclinație! – și în dreptul zodiei Berbec. Vom vedea că problema echinocțiului a fost deosebit de importantă și dificilă, atât în vechime cât și în perioada modernă și contemporană. Diferitele concepții și calcule astronomice au cauzat rupturi calendaristice bisericești iremediabile.

În ce constă de fapt această problemă? Vom da o lămurire mai simplă, pentru a înlesni cititorilor noștri înțelegerea acestei probleme. Căci, trebuie să recunoaștem că, în materie de astronomie cunoștințele zdrobitoarei majorități a oamenilor de azi sunt cu totul insuficiente și nesigure.
Vom explica acum procesul fenomenului de precesie a echinocțiului. Echinocțiul are loc în acel moment și loc în care ecliptica se intersectează cu ecuatorul (evident și cu un anume meridian). Prin iconomia lui Dumnezeu acest loc/moment se schimbă în fiecare an și anume spre răsărit. Acest fenomen face ca în decursul timpului soarele să parcurgă întreg cercul ecuatorial, care și el poate fi împărțit în cele 12 zodii.

Cerul înstelat (al 8-lea), cu zodiile respective, se învârtește și el în jurul pământului, dar numai cu o rotație circulară zilnică, fără să aibă o mișcare ondulatorie, și astfel stelele și zodiile își păstrează locul lor fix pe verticală. Dar întrucât acest cer are o viteză mai mare decât cerul solar, ziua și anul sideral sunt mai scurte decât cele solare. Prin urmare nu se poate face abstracție de cele douăceruri cu mișcările lor. Diferența de viteză și durată dintre anul solar și cel sideral este de 1/300 zi adică de 4 m 48 s. Deci vom avea de scăzut această sumă din 6 h și obținem 5 h 55 m 12 s. În continuare vom adăuga această sumă în fiecare an, deoarece echinocțiul se va petrece cu această întârziere anuală. Să luăm o aplicație concretă:

Echinocțiul de primăvară 21 martie ora 6 dimineața, gradul întâi Berbec.
Situația, datorită mișcărilor respective va arăta în felul următor:

Anul 1 21 martie ora 6 00 00 (ore, min. sec.)
Anul 2 21 martie ora 11 55 12
Anul 3 21 martie ora 17 50 24
Anul 4 21 martie ora 23 45 36
Anul 5 20 martie ora 5 40 48, etc  

Observăm acum mai limpede fenomenul precesiei echinocțiului: în al cincilea an el se produce deja cu o zi mai târziu. Exact acest lucru este corectat de către anul bisect în care se adaugă o zi, deci în anul 5 echinocțiul va cădea tot în 21 martie la ora  5 40m  48s.
Precesia continuă în acest fel timp de 300 de ani după care, cu tot adaosul anilor bisecți, echinocțiul va cădea pe data de 20 martie, ș.a.m.d. În acest timp are loc și o deplasare în cadrul zodiei Berbec înspre apus, deci în sens retrograd, în zodia Peștilor.

În ceea ce privește legătura echinocțiului trebuie făcută următoarea observație importantă, la care ne trimite și tâlcuirea Canonului 7 Apostolic aflată în Pidalion. Vom reveni asupra ei. Iată și aici un moment important: se întâlnește uneori afirmația potrivit căreia: „Sfinții Părinți de la Niceea au fixat echinocțiul pe 21 martie”.

Sensul în care este lansată această sintagmă (dar nu cea a lui Matei Vlastare!), este acela că în anul 325 s-a operat o reformare/schimbare a calendarului iulian de către Sfinții Părinți, prin modificarea și fixarea datei calendaristice a echinocțiului astronomic de primăvară! Și prin urmare, de atunci încoace se pot opera, la nevoie fel de fel de ajustări prin modificarea datei, suprimându-se zilele necesare, exact așa cum au făcut gregorienii în sec. al XVI-lea și unii ortodocși în sec. al XX-lea. Dar aici este vorba de o eroare: Sfinții de la Niceea nu au modificat și nu au fixat data calendaristică (21 martie) a echinocțiului de primăvară, ci aceasta ar rezulta doar din intervalul de prăznuire a Paștelui: 22 martie – 25 aprilie. Echinocțiul „fixat” de Părinți în pascalie este așadar – ca și luna plină pascală de după el – diferit de cel astronomic „simțit” și schimbător conform fenomenului de precesie descris, deci este unul „gândit” și neschimbător!

Potrivit învățăturii creștine ortodoxe, Dumnezeu este întâi Atotțiitor (Pantocrator), proniator permanent ce susține existența și mecanismele mișcărilor cerești și terestre fără nici un moment de întrerupere. Universul și ființele create nu au nici un moment autonomie existențială și de mișcare, de energie. Ei toți sunt purtați și mișcați de către energiile necreate ale lui Dumnezeu. Dacă universul este un „ceasornic” – de ce nu? se poate accepta până la un punct ca imagine – atunci el merge perfect deoarece Ceasornicarul, spre deosebire de cel uman, nu intervine din când în când pentru a-l regla, ci îl susține și menține necontenit și regulat. Acum, se știe că acest calendar, cel iulian, a intrat în funcție după anul 44 î.Hr., și în el nu au operat datele de mai sus de la începutul lumii. În funcție de acest calendar, în vremea Părinților de la Niceea echinocțiul cădea după cât se pare, la 21 martie și tabelele pascale au ținut cont de acest reper cronologic, și de datarea echinocțială respectivă.

În legătură cu aceste diagrame, ca și cu celelalte de acest fel, trebuie să amintim că perspectiva din care sunt alcătuite acestea este una de sus în jos, o perspectivă pur gândită, deoarece nimeni nu va putea să observe aceste traiectorii și mișcări din acel punct de observație, nici-o platformă spațială cât de avansată. Singurul care a avut o perspectivă spațială întrucâtva de acest calibru a fost așa cum am văzut Set, dar și el a fost asistat de către Înger (Arhanghelul Gavriil), care îi descria ceea ce vedea, nelăsându-l pradă simțurilor și minții sale omenești neputincioase (Cronograf).
În alte diagrame, perspectiva este una laterală, la fel de imposibil de obținut în realitate ca și cea de dinainte.

 MOMENTUL PRONIATOR AL STABILIRII PRĂZNUIRII SOBORNICEȘTI ȘI VEȘNICE BISERICEȘTI A SFINTELOR PAȘTI

Controverse pascale

La început, în primele trei secole creștine controversele s-au legat de modul diferit de prăznuire a Sfintelor Paști, data acestora, postul, etc. Situația s-a agravat cu timpul și Biserica a ajuns în pragul schismei și excomunicării celor ce nu acceptau rânduiala prăznuirii Paștelor într-o zi de duminică după echinocțiul de primăvară, și în special după paștele iudaic. Încercările de unificare a pascaliei, și de aici a calendarului liturgic în esența lui – Paști comun, și tot ce se leagă de aceasta: post, Rusalii, Înălțare, etc. au dat greș, din mai multe cauze dintre care cele mai importante credem că au fost imposibilitatea obiectivă de a întrunire a unui Sinod Ecumenic, unica instanță ce ar fi putut emite o hotărâre normativă și obligatorie pentru întreaga Biserică, întrucât hotărârile și canoanele Sinoadele locale sau unor Sfinți Părinți au nevoie de validarea lor în cadru ecumenic pentru a dobândi aplicare sobornicească și ecumenică.În al doilea rând, hotărârea legată de un calendar de obște, fie el și bisericesc trebuie sancționată cumva și pusă în aplicare și la nivelul autorității statale, care poate emite hotărâri obligatorii în acest sens fie de aprobare, fie de interzicere a respectivului calendar. Ori, se știe bine ce calendar avea în vedere autoritatea acelor timpuri: cel iulian, care era atunci desigur păgân și nu avea nici cea mai mică legătură cu criteriul pascal al celui bisericesc.

Sfântul Sinod I Ecumenic de la Niceea și contribuția Sfântului Constantin cel Mare

Momentul proniator de rezolvare a acestor conflicte a fost hotărât de Dumnezeu să vină după aproape 300 de ani, în vremea Sfântului Împărat cel întocmai cu Apostolii Constantin cel Mare. Împrejurările exterioare (văzute) au fost legate de către unificarea și omogenizarea situației polico-administrative a imperiului roman, și ajungerea în fruntea lui a unui Împărat păgân, ce mai întâi s-a arătat favorabil creștinilor, lucru la care au contribuit rugăciunile Sfintei maicii sale Elena, și arătarea semnului Sfintei Cruci cu ajutorul căreia a biruit minunat în lupta cu rivalul său Maxențiu. A urmat creșterea în credință și apropierea de Hristos și Biserică a însuși Împăratului, convertirea sa deplină și implicarea totală în viața Bisericii, mai întâi prin edictul de toleranță de la Milan (311), și apoi prin convocarea primului Sinod Ecumenic de la Niceea (325), în care s-au dezbătut două probleme grave și importante: erezia lui Arie și data Sfintelor Paști.

Așa cum am mai spus, insuflat de către Dumnezeu în lucrarea sa apostolică (misionară) Sfântul Împărat a sesizat profund importanța ajungerii la o practică unitară a prăznuirii Sfintelor Paști, ceea ce va constitui de acum înainte pivotul calendarului liturgic propriu-zis ce începe a se alcătui acum în sec. al IV-lea de către Sfinții și de Dumnezeu purtătorii Părinți, în forma și structura pe care o cunoaștem cu perioadele ce se vor numi Octoih, Triod și Penticostar, cu ciclul praznicelor fixe (sinaxarul, Sfinții) și cele mobile derivate din momentul prăznuirii Sfintelor Paști.

Acest moment prezintă o importanță covârșitoare pentru problema de care ne ocupăm. Aici, atât în privința Sfântului Constantin cel Mare, cât și al Sfinților Părinți de la Niceea, socotim și credem că cel care a insuflat rezolvarea pascaliei odată pentru totdeauna și pentru toți, a fost însuși Duhul Sfânt. Și dacă așa stau lucrurile, precum și stau, vedem cât de grav ar fi păcatul încălcării acestei hotărâri, adică a nu respecta cele 4 hotărâri de care vom vorbi mai departe, precum și a sparge unitatea prin folosirea unor diferite pascalii și calendare liturgice.   Oare astăzi s-ar putea accepta o nouă diversitate calendaristică, diferite pascalii, etc. în cadrul acestei Una Sfântă Sobornicească și Apostolească, Ortodoxă și Ecumenică Biserică? Și ce motive puternice și întemeiate ar putea determina această diversitate? Ni se pare că răspunsul la aceste întrebări pare a fi: nici unul, nu diversității calendaristice, un singur Paște pentru toți ortodocșii!
           
Cele 4 hotărâri pascale 

Aceste hotărâri au fost luate la Niceea, dar ele nu trebuie în nici un caz ca fiind o premieră nemaiîntâlnită, ca o inovație a Sfinților Părinți de atunci. Rădăcinile acestor hotărâri se regăsesc în tradiția și practica Apostolică din primele veacuri creștine. Ca și în cazul dogmelor – aici de-o-ființimea Sfintei Treimi, egalitatea Fiului cu Tatăl, și nașterea Acestuia din vecie – care nici ele nu constituie câtuși de puțin o noutate revelată în sec. al IV-lea, ci doar o formulare închegată a ceea ce s-a crezut tot timpul în Biserică de la bun început, așa și temeiurile pascale sunt vechi și tradiționale. Aceste hotărâri insuflate de Duhul Sfânt, au fost socotite uneori de către unii ca fiind relative și supuse retușărilor. Dar, pentru dreptslăvitorii creștini ele au o tărie de nezdruncinat, și nu există temeiuri de a le modifica în esența lor.

Conform acestor hotărâri, Paștele se vor serba:

            1. Într-o zi de duminică;
            2. După echinocțiul de primăvară (desigur din emisfera nordică!);
            3. În perioada de lună plină pascală;
            4. După paștele evreiesc

APLICAȚII CANONICE ALE ACESTOR HOTĂRÂRI 

Odată stabilite criteriile și hotărârile pascale cu valabilitate veșnică și universală, a urmat rândul palierului canonic al legislației bisericești să traseze liniile unei discipline liturgice și tipiconale ce nu putea fi încălcată fără primejdia unor sancțiuni severe, menite să păstreze această unitate cultică și dogmatică dobândită cu atâta osteneală și jertfe. Următoarele canoane tratează problema pascală:

Canoane legate de prăznuirea Sfintelor Paști:
- Canon 7 Apostolic;
- Canon 66 VI Ec.;
- Canon 89 VI. Ec.;
- Canon 1 Sfântul Dionisie al Alexandriei;
- Canon 81, 77 Cartagina;
- Canon 14 Laodiceea

Hexaimeron