Vreți să vă arăt eu dezvoltare personală?

O ceată de oameni, paradoxal de diferiți. Și bătrâni, și tineri, și copilandri. Unii căsătoriți, alții nu. Cei mai mulți nu știau să scrie și să citească. Umblau prin praful gros al Galileii, dormeau sub cerul liber la poalele zidurilor groase ale Ierusalimului. Erau pescari, zarafi, vameși, țărani. Umblau după Iisus. Ascultau cuvintele Lui. Se minunau cum orbii începeau să vadă, la streașina mâinii blândului Iisus. Ajutau la căratul unor paralizați, închirciți de durere, și îi vedeau atinși de mâna Lui, sărind în sus de bucurie și luând-o la fugă ca niște căprioare scăpate din cușcă.

Se fereau de nemernicii leproși, care se apropiau de Învățător. Și vedeau cum cad solzii de carne putredă de pe ei și devin curați ca niște prunci scoși din sânul maicii lor. Aveau ambiții de șef de clan, mici viclenii, frică de romani.

Când Iisus e dus la moarte, plâng, se ascund, se eschivează, își pierd credința, se blesteamă și se jură că nu-L cunosc. Stau ca niște șobolani îngroziți în casă, ascultând tunetele de după Golgota. Tremură de frică noaptea. Iau în râs femeile mironosițe care bântuie în zori prin morminte.

Și apoi schimbarea. Suflarea lină de crin a lui Iisus cel înviat suflă peste ei. Ochii lor se deschid. Inimile lor devin potire de lacrimi. Își dau seama că l-au trădat pe Dumnezeu. Că au fugit de lângă Cruce. Strâng din pumni să vadă dacă e aievea și ating Coasta din care a curs Sângele care adapă universul. Și Îl văd, Îl aud, Îl pipăie pe Cel înviat, mai real decât toată viața lor de aproximări.

Și apoi Vântul de la Cincizecime. Ochii lor se deschid, ideile din Evanghelia vieții fulgeră în mințile lor ca niște constelații. Vorbesc în limbi care nici nu știau că există.

Pleacă cu o traistă și o botă în mâini în toate colțurile pământului. Nu au bani, nu au cazare, nu au mâncare, nu au transport. Au doar cuvintele la ei. Au Cuvântul.

Și schimbă pământul. Vorbesc și oamenii trăsniți de lumină izbucnesc în plâns. Deschid ochii la popoare întregi. Botează mii de oameni. Tălmăcesc adâncul de taină al tuturor. Sapă izvoare de lacrimi în inimă. Curăță tonele de murdărie de pe sufletele păgâne. Se iau la trântă cu imperiul roman și cu toți idolii lui blestemați, îndărătul cărora stau bolgiile de draci. Sunt bătuți, biciuiți, trași de păr, închiși în obezi, condamnați. Repetă mereu: Iisus Hristos.

În pușcărie aduc la credință pe temniceri. Sunt omorâți, răstigniți, tăiați, aruncați în praful drumurilor ca niște nimicuri. Unde zac trupurile lor, se cutremură pământul și răsar florile credinței. Și oamenii afundați în fântânile plăcerii, averii și puterii, se smulg din moarte și din întuneric și cad la Hristos, cum cădem noi la Liturghie la picioarele lui Dumnezeu.

Auziți ce spune marele Pavel: „Căci sunt încredințat că nici moartea, nici viața, nici îngerii, nici stăpânirile, nici cele de acum, nici cele ce vor fi, nici puterile, nici înălțimea, nici adâncul și nici o altă făptură nu va putea să ne despartă pe noi de dragostea lui Dumnezeu, cea întru Hristos Iisus, Domnul nostru.” (Romani).

Amin.