ActiveNews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit. Dacă doriți să ne sprijiniți, orice DONAȚIE este binevenită. Doamne, ajută!


„Dar, decât să vă spuna ei, mai bine să vă spun eu cine sunt: sunt român, naționalist, creștin, ortodox și militarist.”  

Astăzi se împlinesc 29 ani de la plecarea lui Petre Țuțea la Ceruri. O stradă din București îi poartă numele în ciuda opoziției bolnave a unor bolșevici infiltrați în Guvernul României. Marele român a fost reabilitat de două ori de statul român de după 1990. Războiului pe față împotriva poporului român reprezentat de Petre Țuțea i se asociază și un alt război, mai perfid, la care face referire articolul de față. (AN)

Preambul: Experimentul NKVD întreprins la Pitești asupra deținuților români s-a realizat sub supravegherea Consilierilor sovietici și a cadrelor de securitate majoritar alogene aflate sub comanda directă a lui Gheorghe Pintilie, vechi agent NKVD  (n. Timofei Bodnarenko și cunoscut cu diminutivul-poreclă Pantiușa, 1902, Tiraspol - d. 11 august 1985, București, fiica emigrată după moartea acestuia în Israel). Potrivit Wikipedia, Bodnarenko a fost un activist comunist român de origine ucrainean din Transnistria, general de Securitate, care a condus Direcția Generală a Securității Poporului între anii 1948-1963. Pintilie a fost direct implicat în toate acțiunile securiste ordonate de PCR, inclusiv în realizarea experimentului Pitești.

Adjuncții săi au fost:

1. Alexandru Nicolschi (n. Boris Grünberg, prenume Nikolski sau Nicolski, Alexandr Sergeyevich Nikolsky, n. 2 iunie 1915, Tiraspol - d. 16 aprilie1992, București). Potrivit Wikipedia, Grünberg  a fost un activist comunist de origine evreiască și rusească, general, spion sovietic și șef al Securității regimului comunist din România. Alexandru Nicolschi a avut funcțiile de subdirector general al Direcției Generale a Securității Poporului (1948-1953) și secretar general al Ministerului Afacerilor Interne (1953-1961).  Este cunoscut ca torționar al Securității în special prin măsurile dure adoptate împotriva deținuților politici anticomuniști.

2. Vladimir Mazuru, născut în anul 1915, în orașul Chișinău, într-o familie de etnie ucraineană, primind la naștere numele de Vladimir Mazurov. A absolvit primele patru clase și o școală de meserii la Chișinău. În anul 1947 a fost infiltrat de către NKVD în Ministerul Afacerilor Interne la Bucuresti, ocupând funcția de director al Direcției cadrelor.
La data de 1 septembrie1948, a doua zi după înființarea Direcției Generale a Securității Poporului, Vladimir Mazuru a fost numit în gradul de general-maior de securitate, devenind subdirector general (locțiitor al directorului general) al Direcției Generale a Securității Poporului. Generalul Mazuru, raspundea, la nivelul conducerii Securitatii, de controlul asupra Directiei de anchete, raportând direct consilierului sovietic A.M. Saharovski, viitor șef al spionajului rusesc. A.M. Saharovski fusese delegat personal de Stalin în România împreună cu V.S. Patrikeev.prin decizia adoptate de către Biroul Executiv al PCUS în ședința din 9 noiembrie 1949. Misiunea declarată a acestora era de "a sprijini Securitatea în activitatea specifică".

Șeful consilierilor sovietici, Alexandr Mihailovici Saharovski, a rezultat că în perioada 1949-1953 a activat în calitate de reprezentant la București al MGB (Ministerul Sovietic al Securității Statului, creat în martie 1946) iar după retragerea sa de la post a fost numit sub-șef, apoi șef al PGU (Serviciul de Spionaj Sovietic), în perioada 1956-1971. Conform istoricilor Securității PGU contrala practic Direcția de Informații Externe (DIE) și prin numărul mare de agenți ruși infiltrați în DIE, rămași și după desovietizarea din 1964 și perpetuați incontrolabil.

Securitatea creată și instrumentată de NKVD/KGB a fost scoasă formal de sub controlul sovietic de abia la data de 21 octombrie 1964, când Ghe. Gheorghiu-Dej l-a convocat pe reprezentantul diplomatic al Uniunii Sovietice de la București și i-a comunicat hotărârea Biroului Politic al PMR de a scoate Securitatea de sub controlul KGB, precum și de a trece în rezervă toți ofițerii acoperiți sovietici existenți în Securitate, informează Historia.

Deși au apărut reacții violente din partea lui Vladimir Efimovici Semiceastnîi, șeful KGB, precum și a fostului consilier- șef, generalul Aleksandr Mihailovici Saharovski, ajuns șef al spionajului sovietic, hotărârea factorilor de decizie politici din România a rămas de neclintit, afirmă sursa citată. (Nota AN)

Ce ne spune angajatul lui Gabriel Liiceanu, Sorin Lavric, adulatorul lui Boia și Patapievici:

„Ce înseamnă atunci Piteștiul astăzi? Înseamnă partea sinistră a specificului nostru românesc șidovada sumbră a unicității noastre în lume. (...) În privința dorinței de afirmare în Europa, nu trebuie să ne mai batem capul pentru a ieși în evidență, ba dimpotrivă, putem fi definitiv liniștiți, în Cartea recordurilor va exista o rubrică de pe a cărei treaptă macabră nu va putea nimeni să ne detroneze. Piteștiul e unic prin rafinamentul drăcesc cu care fibra morală a oamenilor a putut fi mutilată”.

Războiul împotriva lui Țuțea

Filosoful Solon, unul dintre cei "Șapte Înțelepți” ai Greciei Antice, a fost solicitat de conducătorii vremii sale să-i învețe cum să stăpânească poporul. Acesta i-a dus într-un lan de grâu și cu o foarfecă a tăiat vârfurile cele mai înalte. Astfel poate fi dominat și supus orice popor, a fost concluzia lecției: prin exterminarea elitelor. Această strategie a fost adoptată împotriva românilor de multe ori, dar niciodată cu agresivitatea exercitată de regimul sovietic de ocupație după al doilea război mondial. Bolșevicii au ucis și întemnițat elitele naționale, fie ele politice, militare, religioase, economice sau țărănești. Violența aplicată în mod special tineretului studios arată cu prisosință că România a fost supusă unui fenomen etnocidar.

Petre Țuțea, un reprezentant de vârf al generației sale, nu putea scăpa de furia bolșevicilor care sugrumau țara. Agentul KGB Silviu Brucan, redactor-șef adjunct al revistei Scânteia, oficios al Partidului Comunist din România, cerea condamnarea la moarte a lui Țuțea, pe motiv că ar fi fost, chipurile, criminal de război. Vina marelui filosof creștin, ca și a lui Mircea Vulcănescu, ambii cu o temeinică pregătire economică, era aceea că, în calitate de creiere al Ministerului Eonomiei Naționale și al Ministerului Finanțelor, apăraseră securitatea economică a țării. Țuțea negociase strălucit tratatele economice cu Germania nazistă și cu Rusia bolșevică. Astfel, România a avut resurse economice și militare care i-au permis să recucerească Transilvania. Și asta nu convenea celor care voiau să extermine poporul român, așa cum ceruse unul dintre părinții comunismului, Engels. Acesta este motivul pentru care Țuțea spunea că a apărat România în mod eroic, și nu diplomatic. Despre cum negociase cu Germania cel acuzat că, prin prisma opțiunii sale politice legionare, s-a pus în slujba intereselor hitleriste, stă mărturie o notă aflată în dosarul de la CNSAS al lui Petre Țuțea, scrisă în urma unei discuții dintre doi negociatori economici, unul german și altul maghiar, care reflectă poziția lui Țuțea: "Să nu vă mirați. În actualul moment istoric Germania este o colonie a României. Ați început un război imprudent pe două fronturi. Ce v-ați face fără petrolul și grânele noastre? În calitatea mea de delegat patriot v-am prins la strâmtoare, am dreptul să vă impun condițiuni feniciene. Vă pun cizma mea pe masă. Plătiți, altfel nu dau”.

Ajuns în închisoarea de la Ocnele Mari, avea să fie supus reeducării. A fost torturat înfiorător, dar n-a cedat. Ținut într-o celulă alături de "neagra”, camera de tortură, de unde auzea urletele de durere ale deținuților politic, a început să le vorbească acestora, ca să-i încurajeze. Le-a vorbit despre moartea lui Socrate. Întrebându-l pe un tânăr care-l ascultase și care urma să meargă la tortură: „Ei, acum ce-o să faci?”, acesta i-a răspuns: „La zenit!”. Și a rezistat. Transferat la închisoarea Aiud, Petre Țuțea a fost supus iarăși torturilor. Părintele Justin Pârvu mărturisea că nu a cunoscut în tot Aiudul un om mai chiunuit ca Țuțea.

În timpul grevei foamei de la Aiud, Țuțea le vorbește deținuților despre Hristos, întreținându-le moralul și rezistența. Iar atunci când a început reeducarea, într-o curte cu 600 de oameni, Țuțea avea să declare: "Fraților, dacă murim toți aici, în haine vărgate și în lanțuri, nu noi facem cinste poporului român că murim pentru el, ci el ne face onoarea să murim pentru el! Poporul român este una dintre minunile lui Dumnezeu în mersul Său prin Univers”. Această mărturisire nu îi este iertată nici până în ziua de azi. Andrei Pleșu avea să spună explicit că nu poți consemna declarațiile lui despre "românul absolut” și să treci sub tăcere o vorbă cum că ar fi suferit în temniță pentru un "popor de idioți”, spusă într-un moment emoțional, cauzat de marea supărare a lui Țuțea după victoria FSN-ului lui Iliescu, Roman și Brucan din 20 mai 1990, înțeleptul cunoscând bine direcția neokominternistă a puterii instalate atunci. Dincolo de faptul că, de la înălțimea patriarhală a suferinței și jertfei lui, Petre Țuțea era unul dintre cei care aveau voie să-și certe poporul său, nu a mai contat că, în cursul aceleiași discuții, marele filosof avea să facă o superbă mărturisire românească. Reprezentanți de seamă ai Grupului pentru Dialog Social (GDS) au început să ventileze afirmația cu pricina, numai pe aceasta, ca unii cărora le pute tot ce e românesc. Oricine se ridica împotriva corifeilor culturii române, a lui Eminescu în mod special, numit de Țuțea "românul absolut”, era promovat de GDS. Este, în fond, o perfidă acțiune a rețelei neokomiterniste, în mod special a intelectualilor reuniți în Grupul pentru Dialog Social, de re-condamnare a victimelor de către opresori, începută încă din închisoarea Pitești, care vrea să impună opiniei publice că românii s-au chinuit și omorât între ei. Unul dintre scriitori prizați de GDS, și din păcate și de unele medii de dreapta, a scris chiar că: „Ce înseamnă atunci Piteștiul astăzi? Înseamnă partea sinistră a specificului nostru românesc și dovada sumbră a unicității noastre în lume. (...) În privința dorinței de afirmare în Europa, nu trebuie să ne mai batem capul pentru a ieși în evidență, ba dimpotrivă, putem fi definitiv liniștiți, în Cartea recordurilor va exista o rubrică de pe a cărei treaptă macabră nu va putea nimeni să ne detroneze. Piteștiul e unic prin rafinamentul drăcesc cu care fibra morală a oamenilor a putut fi mutilată”. (Sorin Lavric, Glasuri din bolgie, Editura Ideea Europeană, pagina 305). Mentorul GDS, Silviu Brucan, care a supravegheat îndeaproape înființarea organizației, într-una din cărțile sale, Generația irosită, scria despre nedreptățile pe care le-au făcut bolșevicii filosofului Petre Țuțea, dar trecea sub tăcere rolul său, pe care acum îl preluaseră ucenicii săi.

O altă direcție a atacului împotriva lui Țuțea a fost ignorarea operei sale. Editura Humanitas a publicat acum câțiva ani o broșură intitulată „321 de vorbe memorabile ale lui Petre Țuțea”. Broșura avea o scurtă prefață, purtând un titlu pompos: „O posteritate în 50 de pagini”. Editorul Gabriel Liiceanu credea că a surprins profilul spiritual al marelui gânditor creștin în „haina atât de subțire a 50 de pagini dactilografiate”. Petre Țuțea era acuzat că nu a avut responsabilitate în ceea ce a scris, elaborând „câteva mii de pagini indigeste și inutile”, care „nu vor constitui niciodată o operă”. Concluzia era că din Petre Țuțea rămân doar câteva sute de vorbe memorabile.

Interesant este că Radu Preda publică în 1992, la vârsta de 20 de ani, tot la Editura Humanitas, un jurnal în care personalitatea exemplară a lui Petre Țuțea era minimalizată și în care, din îndelungata sa experiență juvenilă și cunoaștere filozofică și teologică, avea „presimțirea că nu opera va face din Țuțea un model, ci mai degrabă, dacă nu chiar exclusiv oralitatea”. Bineînțeles, atât Liiceanu, cât și Preda, sunt acompaniați de Horia Roman Patapievici, care descrie ca fiind foarte plicticoase cărțile lui Țuțea, de Lucian Boia, care consideră că filosoful a exacerbat mitul lui Eminescu. Și, bineînțeles, de Alexandru Florian, directorul Institutului "Elie Wiesel” din România și urmaș al odiosului ideolog stalinist Radu Florian, care afirmă că Țuțea nu este un model și că "nu a făcut ceva bun pentru țară”.În acest context, credem că este importantă mărturia lui Noica din care aflăm că, în timpul unei anchete la Securitate, ofițerul care îl maltrata i-a spus la un moment dat: „Bă, cu mine nu-ți merge, eu l-am anchetat și pe Țuțea!”. Se pare că acel securist, în nemernica lui mândrie, înțelesese mai mult decât cei mai sus pomeniți. Intelectualii de la revista "22", oficiosul GDS, nu puteau percepe lucrarea pe care o săvârșea Țuțea. Sau, poate, nu voiau s-o înțeleagă! Ori nu aveau voie! Și confirmau în timp temerea magistrului că „ăștia vor să facă din mine un bătrân sclerozat, reacționar și vorbăreț”.

Florin Palas

Nota Red.: La șase ani de la moartea lui, statul român a realizat o primă măsură reparatorie față de memoria marelui gânditor, achitându-l, alături de alte trei persoane condamnate în 1957, prin Decizia nr. 55 din 20 octombrie 1997 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. De asemenea, la 19 ianuarie 1998, Curtea Supremă de Justiție a dat și a doua decizie de achitare privindu-l pe Petre Țuțea, admițând recursul în anulare împotriva deciziei penale nr. 540 din 21 noiembrie 1959 a tribunalului suprem – Colegiul Militar, prin care Țuțea fusese condamnat la 18 ani muncă silnică și 8 ani degradare civică. (Rador)

Addend

Testament aghiologic

Cu adevărat bogat ești numai când ai ceea ce nu se poate fura”.
Pr. Gheorghe Calciu

Cu doar o generație în urmă, peisajul românesc era o pădure de lozinci în care nu credea nimeni și o identitate națională scârbită de valori uzurpate. Persoanele se „făureau” schizoid, jumătatea creștină pe ascuns, în societatea încă tradițională, și jumătatea anticreștină la vedere, în coșmarul comunist. Rezulta o ipostază sortită angoasei istorice și metaistorice: copiii, cu simțul libertății încă neadormit, nu puteau pricepe, nici accepta nuanța resemnării adulților, soluția supraviețuirii prin abstragere din real; nici adulții nu puteau pricepe drama bătrânilor, smulși deodată dintr-o existență sacră milenară și cuceriți de păgâni.

Aceste trei feluri de strigăt lăuntric care sunt cum nu se poate mai reale – și pe cât s-a putut de realizabile prin dizidențe de o mare noblețe – sunt complet ignorate de noua breaslă de istorici aghiografi caricaturiști ai Sfinților Români, care omit, printr-un malpraxis de maieutică, cel mai important aspect hermeneutic: lumina. Lumina taborică din sufletele Sfinților și lumina sufletească din realitatea unui popor. Subliniind exclusiv ororile temnițelor, dar bagatelizând isihasmul lor, ei insinuează o prihănire asupra Sfinților. În timp ce-și clădesc cariera pe cel mai sensibil tabu (lor accesibil!), lasă asupra generațiilor ce vin sămânța perfidei lor contra-mistificări, cu care se ajunge la aceeași concluzie cu cea dorită de mistificatori.

Diferența este că aceștia din urmă, prin vehemența negației lor, confirmă sfințenia, pe când ceilalți, prin varietatea erorii, o stabilesc sub semnul îndoielii, exact cum strășnicia cu care iudaismul neagă Întruparea lui Hristos nu poate clătina convingerea creștinilor, dar amploarea propagandei catolice a ateizat până astăzi multe popoare creștinate. Propovăduitorii care nu văd decât delațiuni, torturi, disperare, abjecție și interminabile convoluții ale suspiciunii nu pot gândi altfel decât în parametrii prin care fără să vrea fac dovada cea mai clară a filiației, formării și rostului lor, cu totul altul decât cel evanghelic.

L-am întrebat de mai multe ori pe Părintele Justin dacă e de datoria Bisericii să recenzeze necruțător asemenea false aghiografii și „activități martirologice”. Prima dată a răspuns: „nu e nevoie de pierdere de energie; cărțile lor vor arde cândva la fel cum au ars cărțile lui Ceaușescu, în piața publică”. Iar altă dată a răspuns: „poate se va găsi din când în când cineva să-i smerească…”. Și ultima dată a zis: „cum se odihnește conștiința, așa trebuie făcut”.

De bună seamă, cuceritorii scriu istoriile oficiale, iar istoriile adevărate se păstrează în folclor. Din ce în ce mai mult după 1989, desprinși cu migală din însemnările lor pe cătușe, adevărații viteji soleau o tihnă luptătoare, o rezonanță definitoriu românească. Așa se ajunge la a înțelege cu inima „starea de religie”, prin oameni care o întruchipează, nu prin oameni care și-o închipuie.

Clericii colaboraționiști de atunci și de acum, cu sufocanta lor prezență în prim-plan în timp ce-i ostracizează pe veritabili, erau și sunt neînstare să predea, nici să realizeze vreo religie, alta decât cea dictată lor de la Partid. (Partid = unitate de gândire, limbaj, simțire, voință și acțiune între persoane posedate de același duh, unitate observabilă în orice domeniu social din secolul XXI). Refuzând Ideea devin înșiși refuzați de ea; având singura reușită că creează atei militanți prevăzuți cu pedanterii scolastice și limbă de lemn. Se așteptase toată lumea ca după Revoluție iudele să se retragă din impostura Spiritului și din activitatea de năpârci de profesie. Însă, profitând de faptul că singurul liant al românimii e credința, și deci atacul la slujitorii credinței, indiferent că sunt autentici sau mimi, siluiește cumva și integritatea națională, au rămas așadar ca mai nainte, ba s-au mai înmulțit cu tehnici noi, subiect care continuă a fi tabu (nu de pătruns, ci de articulat) pentru oricine are perspectivă. (Sigur, pe câte un zelot locvace și vituperant mai călărește travestit vreun arhicon; dar cine mai ia seama, în vacarmul alienării?…) Delicatețea cu care la noi trebuie să se amâne momentul unei penitențe publice ca-n soborul elen e speculată cu abitir de grobianismul caracteristic lingăilor de Partid, care caută și Sfinților bube-n cap, mai ales când acestea izvorăsc mir.

Oricum, în general de lucrurile esențiale nu se face tapaj, cum explica și părintele Steinhardt despre diferența între credință autentică și exaltare, sau între bunul simț patriotic și șovinismul paranoic ușor de remarcat (sau de stârnit) la cei care n-au încă trăiri identitare – fiindcă autenticul, atât în raport cu Divinul (credința), cât și în raport cu Societatea (identitatea națională) vine dintr-un firesc în care sublinierile sunt de prisos.

În zorii unei ere masonice în care dreptul de moștenire asupra Patriei și Patrimoniului e din ce în ce mai disputat, zestrea pe care ne-au lăsat-o Sfinții închisorilor, în calitatea lor de deținuți aruncați iar și iar la groapa comună a revizionismelor, este inexpugnabilă: libertatea de conștiință, cuvintele lui Dumnezeu și oasele lor sfinte.

Felul în care ei iubesc ne revelează stringența ascendentă a sensului de a fi român. O iubire care desfide lipsa de sens impusă ca dogmă modernă e o moștenire care ne salvează de sinucidere. Când obosim murind, ei pun înaintea minții noastre strălucirile smereniei lor, acuratețea discernământului lor. Ei dau setei noastre cea mai temeinică alinare: nu modelul (peri)patetic al supraviețuirii, ci modelul de a exista creator prin categoriile Binelui. Precauți și discreți, ni s-au arătat cu toată neputința lor omenească, făcând imposibilă idolatrizarea, pentru ca atunci când se vor arăta (și s-au arătat deja!) în mesianica lor putere să zdrobească orice îndoială asupra sfințeniei lor.

Deci ce poate să facă un cetățean „de bine”, rațional și cumpătat, asaltat și în Stat, și în Biserică, de imposturi și ateo-uzurpisme?

Poate să înceapă prin a respinge în imanent și în absolut factorul ce animă și unește ambele tipuri de extremism manifest (nu cel acum pretextat de alogeni), și anume materialismul dialectic de tip marxist, acest pseudo-filosofic sistem de anti-gândire care neagă existența gândirii, în timp ce o folosește diabolic pentru a o destructura. Se extaziază de forța materiei, dar neagă puterea sufletească de a se extazia. O ideologie care urâțește, abrutizează și întunecă tot ce atinge, lăsând pe omul care i se supune într-o stare de maximă trufie. Dacă e inteligent, urăște calm, total, cu o cruzime atât de glacială că nu-și permite savurarea nici față de sine; dacă e tâmp, urăște maniacal, pe îndelete, tensionat. Apologetica modernă ar avea datoria unei analize lingvistice despre atare categorii, dacă n-ar fi rămasă atât de în urmă la capitolul eresuri noi, sau „derapaje” (ca să cităm trademarkul de condei al dlui Pleșu). Materialistul marxist, cel mai înverșunat dogmatist ateu, vrea ca toți să-l slujească pe el sau să dispară, să moară, să agonizeze. Dovada – Statul Universal: o devălmășie de noțiuni și elemente (culturi, națiuni, persoane, organe, toate devenite din „întreguri”, „părți”) și un șir de plăpânzi ciberantropi a-culturați și a-cosmologizați. În medicină, anarhia și nediferențierea celulară sunt cele două clase de maladii tumorale.

Din nefericire, mai precis din lene, această „religie” le-a părut multora mai interesantă și mai demnă de urmat decît religia pocăinței și jertfei de sine, propovăduită de Moisi și de Iisus Hristos, Mesia și Domnul. Nu e cazul românului (dacul hristic), altfel n-ar fi putut striga ca dintr-un singur piept: „Vom muri și vom fi liberi!” Cu toate pârghiile spirituale, informaționale și tehnologice care se folosesc împotriva lui, el stăruie în nemurire.

Cum reușește? Prin axiomaticul său anti-materialism: conștiința este liberă și nu poate fi determinată de materie. Nu e o teorie. E o experiență pe care Sfinții Români din temnițe au demonstrat-o faptic, dar au și explicat-o: chiar dacă se sting puterile sufletești și puterile minții, chiar dacă se stinge puterea voinței, credința este o putere a conștiinței care leagă existența umană de Creatorul ei cu o legătură indestructibilă.

Spun Noii Mărturisitori (pr. Felea, pr. Calciu, m. Marcu, Trifan, Ianolide, Bordeianu, B. Stănescu, ș.a.) că spre deosebire de credința imaginată, care se surpă și la nivel de discurs, puterea reală de a crede nu este nici a voinței, nici a rațiunii, nici a părerii sau a afectului; e o lucrare a energiei dumnezeiești. Faptul că este dăruită dinafara Lumii, de la Dumnezeu, o ocrotește de a putea fi stinsă dinăuntrul Lumii, oricâte presiuni informaționale, spirituale sau fizice s-ar încerca asupra ei, inclusiv moartea. Impulsul cel mai lăuntric al ființei umane, din partea cea mai inviolabilă a inimii spirituale, cognoscibilă numai de către Dumnezeu, și nici măcar de către om însuși, face ca simpla năzuință de a crede Lui să fie imediat și pentru totdeauna, dincolo de orice accidente existențiale, adumbrit de o Putere de neînfrânt. Acesta e testamentul antropologic, gnoseologic și soteriologic al Sfinților Români din secolul al XX-lea. El confirmă prin trăirea unor zeci de mii de oameni cea mai tainică învățătură scripturistică, printr-o experiența prorocită pentru vremurile dinaintea sfârșitului lumii.

Corolar 1: Taina Persoanei este simbolizată prin nume. De aceea este de importanță esențială dedicarea (afierosirea, închinarea) identității personale prin nume. Numele creștin asigură legătura de Har (descrisă mai sus) și prin urmare, mântuirea. Numele „fiarei” (omul văzut ca obiect/animal), adică identitatea numerică taie legătura de Har – fiindcă este o dedicare a persoanei către non-persoană (prin urmare e o asumare liber aleasă, peste care Dumnezeu nu trece). De acolo începe imovabilitatea voinței inimii, care face imposibilă mântuirea. De aceea Sfinții închisorilor au subliniat monstruozitatea identității numerice și faptul că acceptarea ei este ireversibilă, fiindcă implică participarea la toate anti-tainele. Dimpotrivă, oamenii care vor fi ales harul, nu-l vor mai pierde. Rugăciunea lucrează simțul harului, simț fără de care rațiunea nu poate pricepe spectrul sau efectul nici unei decizii sub auspiciile absolutului.

Corolar 2: Taina Persoanei este scrisă în Apocalipsă, și se desfășoară pe mai multe planuri, simultan, dar cu intensități diferite, până ce planul duhovnicesc cu cel istoric se aliniază într-un paradox parabolic perfect: materialismul cu spiritualismul, adevărul cu neadevărul, sfințenia cu drăcovenia, toate la apexul realizării lor. Aprinderea totală a ipostasului omenesc cu lumina Duhului Sfânt nu se cuvine să aștepte, lax, clipa în care e inevitabil, ba și teribil, ci este datoria epectazei. Nu e o abstracțiune plenitudinea Crucii și a Învierii în Clipa care s-a oprit ca să poată fi.

Corolar 3: Când înțelegerile se inversează, martiriul nu mai e la vedere; când se adâncește suferința nevăzută, în duh, materia nu o mai poate reflecta. Teorema e valabilă și reciproc. Lucrul metafizic, confirmat și în fizică (homo faber dei la Geneva, „Trinity” a la Los Alamos, sau principiul bombei cu neutron) arată, prin perihoreză, o perpetuă translație a creației umane din alteritară în identitară. Astfel creațiile omenești se esențializează, se contrag luând realitate din ce în ce mai în miezul ființei, acolo unde se asamblează conștiința și întipărește Fapta în viața inimii. De aceea eshatonul e „ca prin foc”. De aceea și Legea Divină, în istoria ei, odată adusă în ochiul omenesc, trece din afară tot mai în lăuntru. De aceea Primul Mucenic – Hristos – suferă întreaga suferință posibilă, iar urmând Suișul Lui (planul mântuirii), Mucenicii au suferit în primele veacuri mai întâi cu trupul (prigoanele romane), apoi și cu sufletul-afectul (monahismul), apoi și cu mintea (confruntarea cu eresurile), apoi și cu voința (prigoana comunistă), apoi și cu duhul (acum) – bineînțeles e vorba de accentul suferinței, iar nu de un aspect singular al ei! – prin urmare în acele zile Crucea, ca semn al martiriului lăuntric și al biruinței spirituale, nu va fi văzută lumii care-și închide ochii dinspre ea, ci lumii nevăzute, a cărei prezență „tot trupul” va ști. Tot palimpsestul simbolistic al lumii moderne nu face decât să contrasteze, prin complexitatea sa aiuristă, evidența unei axiome pe care Eliade n-a dus-o până la capăt: homo religiosus este doar reflecția exoterică a peceții hristice la temelia omului.

Prin mărturiile lor teologice, filocalice, isihaste și mistagogice, Sfinții Români din temnițele comuniste se constituie într-un Sobor unit în cugetare ortodoxă și trăire ortodoxă; cunoașterea lor de Dumnezeu, unirea lor cu El, unitatea lor cu pleroma Bisericii Triumfătoare, superbia fineții lor sufletești în cele mai crunte și îndelungate suplicii îi arată purtători de Dumnezeu într-o măsură până la care semiotica universală n-a suit s-o poată descrie.

la pomenirea Prorocului Ilie, 20 Iulie 2015
maica Neonila

Mănăstirea Petru Vodă