„Să te lași incinerat, când Biserica osândește acest lucru și când nu-ți acordă, prin preoții ei legiuiți, asistența și rugăciunile ei, echivalează cu o nesocotire a Bisericii și, deci, și a creștinismului.

Nici în Vechiul Testament, nici în cel Nou, nici în istoria creștinismului nu se practică și deci nu se aprobă incinerarea. Ea nu se conciliază cu considerația ce-o dă creștinismul trupului omenesc. Trupul este, în credința creștină, chipul sufletului și este creat de Dumnezeu printr-un act de atenție deosebită. El nu este o închisoare regretabilă a sufletului, ci organul prin care acesta se manifestă, imprimând asupra lui pecetea caracterului său. Trupul face atât de mult parte din ființa omului, încât viața veșnică, cea deplină, va fi tot în trupul pe care l-am avut. Trupul acesta omenesc se bucură de atâta cinstire în ochii lui Dumnezeu, încât Fiul Său Și l-a făcut trup propriu și stă cu el în vecii vecilor pe tronul dumnezeiesc.

În arderea trupului se manifestă pur și simplu instinctul păcătos și absurd de a destrăma credința creștină. Ea arată o totală necredință în Dumnezeu și în demnitatea omului, făcut după chipul lui Dumnezeu. Ea descoperă un suflet pustiu de orice credință, găsind în cenușă și în praf simbolul cel mai nimerit al pustiului din el. Căci actele noastre au și funcția de a simboliza credințele noastre. Cine respectă trupul, chiar mort, își simbolizează prin aceasta credința în veșnicia lui, iar cine lasă să i se ardă trupul arată că nu crede în nimic.

Încheind, ne exprimăm credința fermă că de aici înainte nu se vor mai întâmpla cazuri ca acestea. (...) Suntem siguri că într-o bună zi, nu prea depărtată, vom citi în Monitorul Oficial decretul de desființare a crematoriului, cuptor de trupuri omenești și loc de sfidare a credinței românești. Cine vrea să se ardă s-o facă acasă la el, cu ușile zăvorâte. Sufletul poporului nostru n-are nevoie de asemenea spectacole”.