ActiveNews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit. Dacă doriți să ne sprijiniți, orice donație este binevenită. Doamne, ajută!


Sărbătoarea Sfintei Parascheva - Sfânta Liturghie - Catedrala Mitropolitană din Iași. Transmisie ÎN DIRECT

Editorial de Elena Solunca Ailenei:

Sfânta Cuvioasă Maică Paraschiva

Viața ca pregătire pentru Înviere

De origine greacă, numele Paraschiva  desemnează ziua de vineri, cu sensul de pregătire pentru a ne învrednici să fim cetățeni ai împărăției cerurilor. La rându-i, cuviință semnifică tot ceea ce trebuie făcut într-o anume împrejurare și presupune respectarea unor valori și norme  într-o lume în care omul să se regăsească pe sine a fi alcătuit cu mâinile după chipul și asemănarea ”Celui ce pe toate cu înțelepciune le-a făcut”. Într-o zi ca aceasta, Mântuitorul a primit să fie răstignit pe cruce și, ca într-o îmbrățișare cosmică, s-a rugat: ”Părinte iartă-le lor că nu știu ce fac”. Iertarea avea să-i aducă acea liniște în care a putut rosti: ”Părinte în mâinile Tale îmi dau Duhul Meu” și a încheiat: ”Săvârșit-sa”.  Părintele Ziditor  mărturisea, la sfârșitul fiecărei zile cum ceea ce alcătuise era ”bun”. Cinstind-o astăzi pe Sf. Cuvioasă Paraschiva, o facem rememorând  cuvintele Sf. Grigorie de Nazianz: ”Să ne dobândim binecuvântarea, să încercăm a fi binevoitori. Nici măcar noaptea să nu se suspende datoriile tale de milostenie. Să nu zici: Mă voi întoarce și mâine o să te ajut. Să nu treacă timp între intenția ta și fapta de binefacere. Binefacerea, de fapt, nu permite amânare.” Așa făcând, putem cu inimă cinstitoare să înălțăm ruga: ”Slavă Ție Doamne, Slavă Ție”.

Ca o mângâiere abia presimțită și plină de recunoștință e cinstirea Cuvioasei Paraschiva care a primit să ne fie  ocrotitoare în ceasurile de încercare ale istoriei, mângâietoare în nenorociri, stăruitoare în rugăciuni, alinătoare în boli și tot felul de necazuri prin care a trecut poporul nostru așezat „în calea tuturor răutăților”.  În sine, numele  de Paraschiva,  sau Paraschevi, este o creație a creștinismului, cu originea  în limba greacă și desemnând  ziua dinaintea sabatului, a odihnei când se pregăteau cele de trebuință sărbătorii. Este, îndeosebi, ziua Răstignirii lui  Iisus Hristos, când moartea, punând capăt pentru totdeauna capăt răului, s-a făcut  punte spre înviere convertindu-se   într-o binecuvântată sărbătoare a biruinței asupra răului. În fiecare zi ni se oferă prilejul să constatăm adevărul  că: „în lume necazuri veți avea”. Sunt necazurile ce vin din neascultarea primilor oameni. Este, în consecință, cu atât mai necesar și important a urma pe Fiul lui Dumnezeu care asigură în veac - „Eu am biruit lumea”. Nichifor Crainic socotind sfințenia adevărata vocație a omului consemna că „în creștinism, răul nu se suprimă radical, ci în măsura în care omul, ca făptură liberă, se asociază la  lucrarea lui Dumnezeu în lume. Recunoașterea lumii în Iisus Hristos înseamnă recrearea ei prin har” .

Recreerea lumii prin har

În această zare, aflăm încă un motiv pentru care  ne amintim nostalgic de „dulcele târg al Iașilor”, orașul cu blânde coline, vatră binecuvântată de istorie, știință și spiritualitate. Cine a petrecut  anii studenției în cetatea de scaun a   Moldovei, a avut privilegiul să simtă cum o liniște „dulce”  se revărsă  de la Mitropolie, unde Cuvioasa Maică Paraschiva a ales să vină și să rămână   spre  binecuvântarea zilelor ce nu mai sunt la fel.  Cuvioasa Paraschiva stă de veghe acolo la Catedrala mitropolitană ca o candelă mereu aprinsă și o neîncetată rugăciune  pentru toți oamenii de odinioară, de azi și de cei care veni-vor. Înainte de 1989, credincioși din întreaga Moldovă, și din alte părți veneau și privegheau la Biserică, așezându-se care  cum puteau numai de dragul de a-i fi aproape și aerul era înmiresmat de  smerenie, virtutea  cardinală a creștinismului.

La rându-i, numele de vineri – amintind de Sfânta Vineri din basmele noastre - caligrafiază înțelept destinul  de  pregătire, care inițial era considerată a fi spre moarte cum spuneau încă anticii.  Hristos a inițiat o eră nouă în care moartea este pregătire pentru Înviere. Spunem ”cuvioasă”, de la  se ”cuvine”, e în firea omului, făcut după chipul și asemănarea lui Dumnezeu și Fiul Său ”Unul născut”. Rămânem astfel  în starea de ”trezvie”, arătându-ne că viața  e timpul dăruit spre a sfinți numele lui Dumnezeu pe pământ cum îngerii o fac în ceruri. Cum anume o arată  Mântuitorul: „Cel ce vrea să vină după mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să vină după Mine.”

Semnificativ este și faptul că, până atunci, ziua de vineri era închinată lui  Venus, zeița  frumuseții și iubirii, asociate mai mult cu acele trupești pentru a fi convertite  într-o altă frumusețe a sufletului;  viața biologică se împlinește în aceea spirituală; Eva este împlinită în Maria; viața se desăvârșește puritatea Fecioarei și iubirea de Maică, puritate și bogată rodire în lucrarea de asemănare cu chipul lui Dumnezeu după care am fost făcuți.  

Îndeobște, asociem denumirea de cuvios – cuvioasă - unui credincios, cucernic, evlavios, cum de altfel  se adresează unii altora monahi și monahiile din mânăstiri. La rându-i, cuvântul evlavios  statuează o legătură cu cele sfinte în orizontul  îndatoririi, conștientizării omniprezenței  lui Dumnezeu căruia omul trebuie să-i fie bineplăcut întru toată vremea,în tot locul și în toate cele pe care le face. Reflex al îndatoririi, evlavia se îngemănează cu smerenia și se împlinește în ascultare – firește, o ascultare de Dumnezeu, nu de cine știe ce  mărire vremelnică cocoțată sus prin abile jocuri ale…întâmplării. Sf. Ioan Scărarul, scrie ca ascultarea face să se nască smerenia, apoi discernământul, din el străvederea și apoi înainte vederea. Mai mult, smerenia  este și un scut  împotriva diavolului și întâmpinare a harului. Așa înțelegem  cum se face că viața  Cuvioasei mai puțin cunoscută își dezvăluie  întreaga-i  bogăție  în interior, acolo unde Domnul singur îi poate pătrunde taina. Ea luminează  înțelesul potrivit căruia mărirea – cel mai ades deșartă  în conținut – nu poate genera nimic bun și dăinuitor, vanitatea sucombând sub propria sa nimicnicie ca odinioară faimosul turn Babel.  Apoi, să păstrăm viu în inimă și minte că  Fiul lui Dumnezeu Însuși s-a smerit pe Sine luând chip de rob ca pe om să-l libereze de jugul morții, făcându-se pildă vie ca să-L urmăm, asigurându-ne că va fi cu noi până la sfârșitul veacurilor. Cuvios mai trimite la un fel de cerință, chiar datorie, dar nici pe departe  în sens juridic, ci într-unul duhovnicesc, ce l-a determinat pe Sf. Efrem Sirul să ceară  lui Dumnezeu „duhul curăției, a gândului smerit, al răbdării și al dragostei., dăruiește-mi-l mie, slugii Tale”

”A fi în lume fără a fi din lume”

Sf. Cuvioasă Paraschiva a „văzut”  cu inima acest adevăr din fragedă copilărie și n-a pregetat să i se dedice cu întreaga-i făptură, ajutând pe toți cei ce cred și îi cer a-i fi alături. De aceea, darul cel mai de preț rămâne pentru mereu pilda propriei vieții, o pildă pentru ceea ce înseamnă creștin – adică  „a fi în lume fără a fi din lume”.  E ca un miracol aureolat de taina iubirii de Dumnezeu și de semeni  și pentru aceasta o percepem  mereu aproape, gata în orice moment să  ajute cu tot o ceea este trebuincios mântuirii.

Luminătoarea Moldovei

….Începutul a fost în anul 1641, când într-o asemenea zi.   moaștele Sf. Paraschiva, numită Luminătoarea Moldovei erau așezate în catedrala Mitropolitană. Este și rămâne o taină dumnezeiască faptul ca Sfânta Paraschiva a ales Moldova anume  ca loc pe care să-l sfințească prin prezența ei ocrotitoare. La acel timp,  Patriarhia Constantinopolului avea datorii ce-i depășeau cu mult posibilitățile de a le achita și atunci domnitorul moldav Vasile Lupu s-a oferit s-o facă el. În semn de mulțumire, Sinodul a hotărât să-i dăruiască moaștele Sfintei Cuvioase Parascheva, care și-a aflat aici locul potrivit să găzduiască  sfințenia sa. S-a spus că, de fapt, suma a fost cu mult mai mare pentru că distanța depășea distanța stabilită în documentele vremii. În memoria demnitarilor otomani, Vasile Lupu a rămas ca "principe de aur” și  Miron Costin consemna: "Fericită domnia lui Vasilie-vodă, în care, de au fostu cândva această țară în tot binele și bivșug și plină de avuție, cu mare fericire și trăgănată până la 19 ani, în zilele acești domni au fostu”. Prevăzător, Domnitorul a hotărât ca, pe vecie, nimeni să nu se apropie de moaștele Sfintei care să rămână neatinse, și numai   îmbrăcămintea să fie schimbată în fiecare an și dăruită Bisericilor.

Racla cu sfintele moaște a fost adusă pe Dunăre până la Galați, unde, după povestirile  localnicilor, ar fi fost așezată la Biserica Sfântul Nicolae. De aici cortegiul care o însoțea a luat drumul spre Iași. Se povestește că pe oriunde  trecea, oamenii o primeau cu pioasă bucurie, simțindu-i sfințenia ca un dar,  ca îndemn și sprijin pentru o viață bine plăcută lui Dumnezeu și folositoare celor din jur.

Cuvioasa Paraschiva a avut o viață scurtă pe care a petrecut-o în rugăciune și post, într-o împreună lucrare cu Dumnezeu, Cel de la care a primit „talanții” considerându-se datoare a-i înmulți cu credința „lucrătoare prin iubire”. Ajutor de neînlocuit i-a fost îndelunga rugăciune însoțită de post care alungă tot răul și e prielnică  făptuirii binelui  fără gând la răsplată imediată ca astfel să aducă pace  și bucurie sfântă în suflet.  Fapta bună în numele lui Dumnezeu, ca slavă adusă Celui de la care „vine toată darea cea bună și tot darul cel desăvârșit”  îi era  hrană și băutură iar  rugăciunea stăruitoare  îi dădea puterea de fi vrednică slujitoare a Domnului, întărind-o în lupta deloc ușoară cu vrăjmașul. Împotriva ispitelor,  Cuvioasa Parascheva a luat călăuză  pilda fecioarelor înțelepte care și-au luminat inima cu taina credinței jertfelnice, urmând îndemnul mântuitor: „Fiți desăvârșiți precum Tatăl vostru Cel ceresc, desăvârșit este.”    
                         
„Crucea ne învață să fim milostivi”
          
Oameni evlavioși, cu frica lui Dumnezeu, părinții copilei s-au arătat, totuși, amărâți  când vedeau cum,de fiecare dată, la ieșirea din Biserică, Paraschiva se dezbrăca de hăinuțele ei frumoase spre a le dărui copiilor sărmani. La un moment dat chiar s-au supărat și  au mustrat-o, dar   răspunsul copilei i-a lăsat  fără replică: „Crucea ne învață să fim milostivi”. Învață Sf. Isac Sirul că „nimic nu ne apropie de Dumnezeu mai mult ca milostenia” și așa, în taină, copila s-a apropiat de Dumnezeu până când a simțit imperios dorința să-și dăruiască întreaga viață Mântuitorului. A făcut-o în credința iubitoare care i-a modelat inima cu o sfioșenie care îndreptățește  afirmația că la noi a existat o cultură a tainei  omului de a sfinți pământul din care e făcut, pe care trăiește și unde se întoarce. Să ne întrebăm fiecare  și să răspundem sincer  câți dintre noi, chiar dacă ne însemnăm cu Sfânta Cruce când trecem pe lângă o biserică, o facem cu o credință autentică  și  nestrămutată și nu din reflex? Iertată  a ne fi întrebarea, dar este inspirată de această  derutantă bulversare a valorilor care se adâncește îngrijorător deși ne numim, nu odată,  creștini. Sf. Ignatie făcea distincția netă între a fi creștin și a te numi creștin. Am dobândit obișnuința să trecem unul pe lângă altul, abia îngânând un salut, grăbiți spre treburi „importante”, care – paradoxal – au devenit mai demne de atenția noastră decât oamenii  spre care nu luăm seama când trecem. Să recunoaștem că un aport important îl are și tehnologia care modifică dramatic percepția timpului. Am deprins prea ușor obișnuința ca totul să se rezolve cu un simplu „click” și am uitat de virtutea răbdării care este „o roadă a Duhului Sfânt”. Răbdarea este puterea sufletului de a suporta suferințele fără să te  plângi, nici să te mânii, știind că toate vin de la Dumnezeu. Într-o rugăciune cerem: „În toate întâmplările neașteptate, nu mă lăsa să uit că sunt de la Tine. Dă-mi puterea să port  oboseala zilei ce vine cu tot ce aduce ea. Călăuzește-mi voința și mă învață să mă rog, să cred, să sper, să am răbdare, să iert și să iubesc.”

Binecuvântatele roade  ale postului și rugăciunii
    
Cuvioasa Maică Paraschiva se aseamănă  fecioarelor înțelepte care veghează cu lumina nestinsă a candelei venirea Mirelui Împărătesc. Așa a sporit în virtute, care, după spusa Sfântului Vasile cel Mare, „ este a spori în smerenie.  Născută în satul Epivata, fosta capitală a crailor bulgari pe atunci în Tracia, a fost impresionată de chemarea lui Hristos și i-a dat ascultare înțelegând că acesta este rostul vieții. Pe ascuns, când nu a mai putut suporta ocara și apoi bătaia pentru că-și dăruia hăinuțele, copila a fugit de acasă îndreptându-se ună nimănui spre Constantinopol. Aici, în „orașul de pe două continente” și-a petrecut zilele prin Biserici,  hrănindu-se cu rugăciunile înălțate în fața sfintelor icoane. Cucernicia comportării ei avea să-i impresioneze pe preoții de acolo, care i-au dat binecuvântarea  de a porni într-o călătorie mai întâi spre Calcedon și apoi spre Iraclia.

Un timp, îngrijorați, părinții au căutat-o dar când și-au dat seama cât de zadarnică le era încercarea, au renunțat.  Peste tot pe unde o purtau pașii. Paraschiva se însoțea cu postul și rugăciunea care au dat roadă bogată în „inima înfrântă și smerită”.  Domnul i-a răsplătit prisositor osteneala și i-a purtat pașii pe drumul Ierusalimul cel sfințit de urmele  lui Hristos. Un răstimp a rămas la o mănăstire de călugărițe ce-și duceau zilele nevoindu-se, adică renunțând la voia lor spre a face voia Domnului. Aici  a cunoscut lupta pe care vrăjmașul o întețește când vede că omul, părăsind viața de răsfăț dusă la casa părinților ei, primește să doarmă pe o rogojină, îmbrăcată sărăcăcios, postind. Toate le făcea din credință în Dumnezeu, constatând cum, paradoxal, se simțea fericită. Era fericirea împreună grăirii și trăirii cu Dumnezeu, cu Maica Sa Preacurată, cu sfinții ce din veac se nevoiseră pe aceste ținuturi. Mulți dintre noi, traversând ritmul alert al clipelor iute trecătoare, nu prea avem cum înțelege fericirea unei asemenea viețuiri, neavând ochi care să vadă splendoarea ascunsă în spatele celor văzute și auzite. Robi ai efemerului, obișnuiți cu „realitatea virtuală”, am dat uitării  adevărul pe care Micul Prinț l-a amintit pe la mijlocul secolului trecut: „Limpede nu vezi decât cu inima. Ochii nu pot pătrunde în miezul lucrurilor.” Obsedați de „nou”, de rapiditate, eficiență și, evident…rentabilitate ne trezim buimaci cum rămânem osândiți la superficialitate. Precaritatea  unei asemenea vieți  se vede limpede în drama atât de numeroaselor afecțiuni de natură psihică.

A trecut vremea și, când a împlinit vârsta de 25 de ani, Cuvioasa Parascheva și-a îndreptat pașii spre Constantinopol, unde întârzia îndelung în fața icoanelor rugându-se neîncetat. Căutările străduitoare a unei vieții sfințitoare, dorul de locurile unde a văzut lumina zilei i-au condus pașii  spre Iope, unde era casa părinților. La început, a poposi în satul Calicratia unde s-a nevoit la Biserica Sfinților Apostoli și de-a lungul a  doi ani, s-a nevoit în zbaterile „gâlcevii” sufletului cu trupul pe care a reușit să-l supună sufletului iubitor de Hristos.

Împlinise  abia 27 de ani când a plecat la Domnul iar pământul i-a primit trupul ca binecuvântare, sfințit în taina în care deslușim cum anume virtutea răbdării trece dincolo de moarte. Culme între „răbdarea învăluită” și „nesimțirea împietrită” răbdarea este o virtute, „mijlocul” care este totodată și vârf. Ea ține dreapta cumpănă între trecător și netrecător, efemer și dăinuire, clipă și înveșnicire și se arată un aliat de neînlocuit în lupta cu ispitele vieții.  Să amintim că și ispitele își au rolul lor, că fără ele, încredințează Părinții Sfinți  nu ar fi cu putință raiul. Și Hristos a fot ispitit de trei ori pentru a ne arăta cum ”Domnului Dumnezeului tău să i Te închini și numai Lui Unuia să-I slujești.”  Și mereu cuvintele rostite  de Părintele Cleopa: „Iată ultimul meu cuvânt: răbdare, răbdare, răbdare. Și când ți se pare matale că ai gătit, ia-o de la capăt: răbdare, răbdare, răbdare.”

Când virtutea răbdării trece dincolo de moarte

Cum totul are o limită, răbdarea nu face excepție și Cuvioasa Paraschiva ne-o arată a fi la hotarul cu răul păcatului, pe care îl înfruntă până și după moarte. A fost așa că, la un timp, lângă trupul Cuvioasei a fost îngropat cel al unui păcătos din cale afară. Cum, la un moment dat răul a devenit de nesuportat, Cuvioasa s-a arătat în vis unui călugăr rostind: „Ridică trupul  acesta și du-l mai departe căci, roabă a lui Dumnezeu fiind nu pot suferi întunericul și necurăția.” Crezând ca „arătarea”  ar fi putut fi o nălucă a nopții spre sminteală, cucernicul călugăr nu  a luat-o la început în seamă. A doua noapte, Cuvioasa i s-a aidoma  și apoi  cea de a treia, când călugărul a decis a-i da ascultare, dezvăluind tuturor motivul pentru care o face. Auzindu-l, oamenii au dat repede  s-o afle  crezând că ar fi vorba de o comoară de  preț. Deîndată  au început săpăturile și pe măsură ce înaintau, aerul se umplea de un miros bineplăcut încât impresionați, credincioșii înălțau rugăciuni și imnuri de slavă. De atunci a început șirul vindecărilor miraculoase doar la simpla atingere de racla cu  sfintele moaște; tot de atunci minunile nu contenesc căci prin ele se revarsă harul lui Hristos prin care răsplătește sfințenia unei vieți pilduitoare. După o bucată de vreme mărturiile pământești al Cuvioasei au fost strămutate  la Belgrad, apoi la Constantinopol.

Despre toate acestea aflăm  în mărturiile Părinților  Eftimie și Rafael, Meletie al Atenei și Dositei, patriarhul Ierusalimului, cum tot de la ei cunoaștem și povestea strămutării lor la Iași.  Mărturia este înscrisă  pe marmura  cuvucliului: „Cu voia Tatălui, cu bine plăcerea Fiului și conlucrarea Sfântului și de viață făcătorului Duh…bine-cinstitorul și de Hristos iubitorul Ioan Vasile Voievod, fiind râvnitor și apărător al sfintei credințe a strămutat din Constantinopol cu multă osârdie și prea multă dorință aceste cinstite moaște ale Cuvioasei Maicii noastre Parascheva  din Târnovo.” Cronica a reținut că însuși domnitorul Vasile Lupu a întâmpinat alaiul însoțitor al moaștelor Sfintei Cuvioase Parascheva, care au fost așezate cu cinstea cuvenită în Biserica Sfinții Trei Ierarhi: Vasile cel Mare, Grigorie de Dumnezeu Cuvântătorul și Ioan Gură de Aur. De atunci au început, ca dintr-un izvor nesecat, minunile făcute de Cuvioasa Maică  Parascheva.

Despre minunile făcute de Cuvioasa dau mărturie nenumărați credincioși, cele mai multe dintre ele fiind vindecările, îndeosebi cele despre care specialiști de prestigiu spuneau că sunt imposibile. Omenește, au dreptate, doar, că tot ceea ce la om e cu neputință, la Cel „care a făcut cerul și pământul cu toată splendoarea lor” este cu posibil.  Doar El face tot ceea ce voiește iar voia lui este bună fiindcă „Dumnezeu este Iubire”. Și azi, ca odinioară, rugăciunile Cuvioasei  vindecă bolile, alină durerile, dezleagă neputințele, împlinește cererile cele bune. Până și simpla ridicare a gândului și inimii spre Cuvioșia Sa aduce în sufletul credincios prinos de pace, blândă mângâiere și înseninează mintea trudită de neliniști, griji sau suferințe. Toate cele știute și povestite, ca și cele mai multe neștiute  au făcut ca poporul nostru, în mod anume, Moldova, să o considere ocrotitoare. Să adăugăm că nu doar românii au o evlavie deosebită pentru Cuvioasa Paraschiva ci și alte popoare ortodoxe din Balcani. Mai mult se spune, că până și turcii erau impresionați de minunile ei încât unii se și rugau Cuvioasei, cum se zice că  ar face-o și astăzi.

În noaptea de 26 spre 27 decembrie 1888, când la paraclisul Bisericii Trei Ierarhi, a izbucnit  un foc pustiitor  care a topit până și argintul din care era făcută racla Cuvioasa a făcut atunci o nouă minune:   lemnul și sfintele moaște, deși înconjurate de jăratic, au rămas neatinse. Imposibil de prețuit raclă a fost strămutată  în noua Catedrală Mitropolitană din apropiere. De atunci, în sfințenia sa îndelung-răbdătoare, Cuvioasa Maică Parascheva e la fel de neobosită să împlinească rugile celor bolnavi, neputincioși pradă necazurilor de tot felul. Și nu numai atât. De mare ajutor le este și studenților pe care îi ajută să se concentreze mai ușor, să asimileze mai bine cunoștințele, să-și rânduiască folositor gândurile și să-și concentreze atenția, condiții obligatorii pentru cei care vor  să treacă cu bine prin examene. Se rotunjește   un cerc al virtuții, al puterii celei bune adică și al rugăciunii care sporește  virtutea credinței și răspândește în juru-i inefabilul har al iubirii de Dumnezeu și de semeni. La rându-i, întărirea credinței și deplinătatea iubirii fac rugăciunea să ajungă la Dumnezeu spre împlinire.

Fără tăgadă însă că darul cel mai valoros este însăși pilda vieții ei, pe care, dacă am încerca numai s-o urmăm  ne-ar face viața bogată în împliniri demne de un creștin adevărat care se roagă zicând „Slavă întru cei de sus, pe pământ pace, întru oameni bunăvoire.” Vorbind până dincolo de sațietate despre criza contemporană, uităm că . Am uitat că e necesar  ca  rugile noastre e să fie mereu împreună  lucrarea Cuvântului dătător de viață și că, abia apoi, „toate celelalte se vor adăuga nouă”.

Se cunoaște mai puțin că, în anul 1944, din aprilie și până în octombrie, sfintele moaște ale Cuvioasei au fost așezate  la Mănăstirea Samurcășești - Ciorogârla de lângă București, unde i s-a închinat unul dintre cele trei altare. Se spune că aceasta s-a petrecut din dorința Cuvioasei. S-a întâmplat așa ca, în timpul celui de al doilea război mondial, să fie nevoie ca racla să trebuiască a fi pusă la adăpost. După datină au fost  pomenite numele mai multor biserici și mânăstiri, însă racla continua să fie imposibil de urnit din loc. Atunci, un credincios și-a amintit de această mănăstire, i-a rostit numele iar racla, pe dată, s-a făcut ușoară de a fost ridicată și purtată fără greutate de patru bărbați.

Trecut-au anii ca ”norii lungi pe șesuri”cum spune Românul absolut și buna mireasma a Cuvioasei Paraschiva își dăruiește virtuțile tămăduitoare pentru numeroase boli și neputințe de tot felul. Închinându-ne ei, s-o rugăm stăruitor  să ne vindece mai cu seamă de egoism, de minciună, de ură și de toate cele  ”șapte  „maladii” la care s-a adăugat ”derizoriul” ca un blestem de nedezlegat. În acest context, viața Cuvioasei  este o pildă pentru felul în care să căutăm „mai întâi împărăția cerurilor” și apoi toate se vor adăuga nouă. Adesea numai gândul înălțat către la Dumnezeu cu ajutorul Sfinției ei ne umple inima de buna mireasmă a liniștii și păcii ce dau spor în făptuirea oricărui lucru bine plăcut lui Dumnezeu și de folos tuturor celor care simt povara vremilor sub  care ne ducem viața.

În cele mai multe dintre icoane, Cuvioasa Parascheva este înfățișată purtând Sfânta Cruce ca „armă împotriva diavolului” în fața căreia el „se cutremură că se îngrozește și se cutremură, nesuferind a căuta spre puterea ei; ca morții i-ai sculat și moartea o ai surpat”. Pentru toate, mai cu seamă în ziua cinstirii Cuvioasei Maici Parascheva să o rugăm ca, mai presus de toate, să ne ajute, a fi vrednici de darul sfințeniei sale. Anume, să o rugăm fierbinte să ne ajute să dobândim înțelepciunea și puterea de a căuta mai întâi împărăția lui Dumnezeu fără a ne îndoi o clipă că  „toate celelalte se vor adăuga”. Îngenunchind în fața icoanei Sfintei Parascheva să ne rugăm că cum o făcea, la vremea lui, David:

”Doamne, bunătatea Ta ține în veci:
Nu părăsi lucrările mâinilor Tale”

Pentru că suntem cenzurați pe Facebook ne puteți găsi și pe Telegram și GoogleNews