La 27 august 2023 s-au împlinit 24 de ani de la nașterea în ceruri a fostului deținut politic Petre Baicu, organizatorul rezistenței armate anticomuniste din Munții Brașovului după 23 august 1944, capturat și anchetat de NKVD (Securitatea sovietică) în toamna anului 1945.

A fost anchetat dur la Brașov de maiorul Orlov, sadicul anchetator care avea renumele că lichidase "banda” lui Bandera, și de Alexandru Nicolski (Boris Grunberg), fost spion sovietic, ajuns șef al Securității din România. Eliberat de Crăciunul anului 1945, Petre Baicu avea să-și continue în clandestinitate activitățile anticomuniste până în anul 1948, când a fost rearestat. A fost încarcerat de bolșevici timp de 16 ani, trecând prin închisorile Uranus, Brașov, Sibiu, Gherla, Aiud, coloniile Midia, Năvodari, Peninsula, Valea Neagră etc.

După eliberarea din închisoare a fost urmărit de Securitate până în decembrie 1989. Începând cu 1990, a fost unul dintre inițiatorii înființării filialei Asociației Foștilor Deținuți Politic din Brașov, alături de Nicolae Trâmbițaș, Nicu Păun, Nicolae Purcărea, Remus Cocoș, Alexandru Salcă și alții.

Petre Baicu a fost un om al dragostei. Se spune în Sfânta Scriptură că adevărata dragoste însemnă să trăiești viața aproapelui tău, fără a aștepta ceva în schimb. Un lucru extrem de greu. Dar dumnealui a trăit viața multor oameni, a fraților săi de luptă și suferință, a camarazilor din război, ale celor din închisorile comuniste etc. Și i-a pomenit și după moarte, convins fiind că luptătorii anticomuniști trebuie să rămână în istorie, în memoria neamului, ca pilde și modele pentru generațiile ce vor veni. Avea un sentiment al datoriei, cum rar mai întâlnești astăzi (față de familiilor celor cu care pătimise în închisori, față de oamenii din satul în care s-a născut, Pleșcoi, județul Buzău, pentru care a scris, după o muncă uriașă, o monografie). A scris permanent (memorii din război și închisoare, poezii, aforisme etc). O făcea din același sentiment al datoriei despre care vorbeam mai sus. Scria zi și noapte, nu voia să uite vreo persoană din cele implicate în rezistență, suferea teribil când nu-și aducea aminte vreun nume. I-au fost publicate lucrările „Ana, Jura și pisica oarbă", „Rezistența în munții Brașovului" și "Rezistența în munți și în orașul Brașov" (scrisă împreună cu Alexandru Salcă).

Anul acesta, la 24 de ani de la nașterea în Ceruri a mărturisitorului Petre Baicu, fiul său, dl Horia Baicu, a publicat o carte de aforisme și poeziile din temniță ale fostului deținut politic. Despre această recentă lucrare, "Poezii din temnițe”, publicăm o recenzie a profesoarei Crina Palas și două dintre poemele apărute în carte. (Florin Palas)

„Îndrăznit-am să cuget pentru Țară” 

Domnul Petre Baicu era un senior firav, smerit, frumos, de o gingășie cum rar mi-a fost dat să întâlnesc. Și totuși, furtunos în fața nedreptății și absolut vertical în crezul său.

Am intrat în casa familiei Baicu când încă nu aveam 18 ani. Parte din sufletul meu a rămas acolo, în demisolul din strada Colonel Buzoianu din Brașov, lângă farfurioara cu dulceață adusă de doamna Mioara - o femeie de o frumusețe rară, neștirbită de torturile închisorilor prin care și dumneaei a trecut - și lângă grădina cu flori din care întotdeauna câțiva trandafiri erau pentru mine.

Nu voi face o analiză literară a poeziilor lui Petre Baicu apărute în volumul „Poezii din temnițe”, îngrijit de fiul poetului, domnul Horia Baicu. Cel puțin nu acum. Vreau doar să vă provoc, sfidând timpul, să vă întâlniți cu omul acesta minunat, al cărui chip parcă e coborât din icoană și al cărui suflet ni se dezvăluie atât de curat, de sincer în aceste versuri.

Cum era Petre Baicu? Nu, aș spune: cum ESTE Petre Baicu? Este lumină și vis, e suferință și înviere, e durere și speranță. Este „un rapsod al propriei tristeți”, și totodată catarg. Este lacrimă împletită cu cântec. E credința nezdruncinată a lui Iov. Este totuna cu Țara. E nedumerirea lui Abel ucis de Cain, e îngemănare a luminii cu întunericul în înserări, dar mai ales în răsărituri. E jertfă și martiraj. E  tăcere. Este plopul care leagă pământul de cer și care „cădelnițează cu frunze”. Este cătușă și val călător. E umbră și OM.

Acestea nu sunt vorbe înșirate, ci sunt frânturi din versurile aparent puține ale acestei cărți. Sunt întrupări ale unui suflet frumos, căruia suferința din temnițele și lagărele comuniste i-a așezat pe frunte floare de mirt.

În urmă cu aproape un veac, o generație întreagă avea un crez. România era, în sfârșit, mare, dar trecuse prin război și trebuia întărită. Trebuia așezată pe făgașul firesc. Conștiința aceasta nu venea din cărți (sau nu numai din cărți), ci curgea prin venele tinerilor români. Dragostea de Țară (scris cu majusculă în versurile lui Petre Baicu) călăuzea orice suflet curat și era o datorie nu doar față de strămoși, ci mai ales față de Dumnezeu, care ne-a dăruit aici, pe pământ, un colț de Rai. Țara și Dumnezeu sunt cele două stele stele călăuzitoare ale generației  de după Unire. Cum ar fi putut îngădui nenumitul așa ceva? Pătimirile la care „fiara din răsărituri”, „odiosul ateu”, cum numește poetul hidra bolșevică, a supus această generație frumoasă în temnițele și lagărele comuniste tocmai asta urmăreau: distrugerea credinței în Dumnezeu și a dragostei de Țară. Adică crearea omului fără rădăcini.

În temnițe și lagăre au fost închise milioane de români. Mulți, foarte mulți și-au dobândit Veșnicia acolo, primind cununa martirajului. Supraviețuitorii iadului comunist și-au desăvârșit rostul, mare parte din ei intrând în rândul mărturisitorilor. Din această a doua categorie de sfinți ai închisorilor fac parte Mioara și Petre Baicu. Sunt mărturie vie, palpabilă, a ridicărilor de după căderi, a învierilor din moarte, a rolului mântuitor al cuvântului.

Tocmai de aceea în aceste versuri găsim lumină, foarte multă multă lumină. Și vis, denumit vrere, sau fire, sau dor. Găsim libertate, jertfă, sfințenie șlefuite în chinuri necuprinse de cuvânt, din care doar somnul-moarte poate fi evadare. Ideea rostului suferinței apare aici într-o înălțătoare comparație cu jertfa christică: „Coroana de spini n-ai vrut/Lumii să-i fie nici simbolul, nici scutul./Ci floare de mirt ai vrut/ Fiecăruia pe frunte.”

În acest context suferința sfințește, decantează „lumină din nelumină”. Hristos, Cel care aievea coborâse în celula lui Radu Gyr în toiul unei atemporale nopți interioare, Se dovedește a-i suferi alături și acestui poet întemnițat, care I se adresează ca unui prieten. Familiaritatea aceasta firească, naturală, sinceră va dezvălui încarceratului viziunea liturghiei cosmice, în care plopii cădelnițează, păsările și spațiile plâng morții, bobul de grâu se oglindește în cer, „reflex în senin”, devenind pâinea cu care Însuși Iisus iese în întâmpinarea celor sfințiți prin moarte. Iar „pământul, și piatra, și pomul sunt rană și ele”, în timp ce pe cer sunt „nărazme coapte”.

„Îndrăznit-am să cuget pentru Țară”, spune poetul Petre Baicu, motivându-și îndrăzneala prin faptul că atunci „când ne-ntreabă Țara ce vârstă avem/Cei ce o iubim răspundem:/Suntem de-o vârstă cu Tine!”. Iar o altă motivația apare astfel: „În ochiul deschis Țara-i pe retină./Peste grele răni s-a aprins lumină/visul ne-mplinit. Din celulă, bezna/se transformă-n Mir și îmi unge glezna”.

Din trupul strivit de lovituri și umilințe, doar ochiul – simbol al conștiinței, rostitorul de suflet – rămâne deschis. Și în el se oglindește Țara, ca ideal pământesc, ca „vis neîmplinit”, căci Țara se afla sub ocupație și era sfârtecată. Dar visul acesta este lumină ce alină rănile, le rostuiește. Acest gând transformă bezna celulei în Mir, care „unge glezna” pusă în lanțuri. Mir care sfințește.

Închei cu un vers-testament al lui Petre Baicu, ce ar trebui să ne fie călăuză spre împlinirea rostului nostru pe pământ: „Gândul meu din urmă Țării mele-l las”. Dacă acest crez de nezdruncinat a umplut cerul cu sfinți în secolul trecut (nădăjduim să umple și calendarul creștin, căci de mare trebuință ne-ar fi!), înseamnă că este cale dreaptă și spre mântuirea noastră.

Prof. dr. Crina Palas

NOAPTE DE ANCHETĂ

Pândar caraliul, azi noapte m-a-nchis.
Îmi rănește trupul, visu-mi nu-i ucis!
Repetat, în rugii, Domnului I-am zis:
Ocrotește-mi, Doamne, dorul meu deschis.

Curg, ca din durere, lacrimi din pereți,
Securiștii-n vorbe sunt numai săgeți.
Ar ucide Țara... Îngâmfați, semeți,
Nu sțiu ce e OMUL. Scotocesc în vieți.

Tot întreabă tâmpul: „La ce te gândești?”
El trădării Țării ar vrea să-i slujești,
Când în tine viața-i doar cât mai clipești...
… Ce destine, Doamne, în vieți omenești!

Are securistul de-mplinit un „STAS”,
Leapădă vestonul, trupu-i-e prea gras...
Cazna-i ucigașă a durat un ceas.
Din loviri cu ranga, striviri au rămas...

Gândul meu din urmă Țării mele-l las.

CHEMARE
- în prima celulă -

Vino și-aidoma vezi-mă, CHRIST...
Mi-e cugetul amar, mi-e cugetul trist.
Mângâie-mi trupul cu mâna Ta blândă
Și fă-mi mai ușoară nedreapta osândă...

Și mâna-Ți, „Sfânt Aer”, s-o pui și pe ea
Pe rănile crunte din inima mea,
De ușa cu grele zăvoare de fier
Lipitu-și-a fața un crud temnicer.

De ochiul cel negru-al vizetei mă tem
Și nu-ndrăznesc, Doamne, să-ngân vreun blestem.
La Tine mi-e ruga și nu mă gândesc
În gheața celulei din trup să-ți opresc.

Petre Baicu