ActiveNews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit. Dacă doriți să ne sprijiniți, orice DONAȚIE este binevenită. Doamne, ajută!


Traian Popescu a făcut parte din Mișcarea Națională de Rezistență, fiind arestat la vârsta de 25 de ani. În noaptea de 14-15 mai 1948, în România s-a declanșat teroarea împotriva tineretului anticomunist, fidel idealului național-creștin. Au fost arestați atunci aproximativ 15.000 de studenți și elevi. Redăm în finalul acestui material și câteva selecții din cantata "Mântuire" pentru cor și orchestră, de Traian Popescu (1923-2010), compusă în închisoarea Aiud, între 1957-1962. Secvențele sînt din concertul desfășurat la Sala Palatului în București, în 1993.

Traian Popescu - „Macă” a fost condamnat la 20 de ani de muncă silnică. A trecut prin închisorile: Jilava, Văcărești, Gherla, Aiud și Pitești, unde a fost supus reeducării de însuși Eugen Țurcanu, șeful torționarilor. Gelu Gheorghiu, mult pătimitor al iadului de la Pitești, descria astfel chinurile prin care a trecut Traian Popescu: "Într-o zi, Traian nu poate înghiți rapid conținutul gamelei și coada de mătură ce l-a lovit peste ceafă i-a spart o venă, sângele a țâșnit ca din fântână arteziană. E chemat de urgență doctorul deținut Turcu care îi coase vena. Văzându-l urinând sânge, șeful de cameră, Livinschi, îi dă, seara, câteva gamele de apă. Traian se decide, îi spune lui Țurcanu că-și va face demascarea, c-a terminat cu trecutul. Peste câteva zile, Țurcanu vine la el cu o coadă de mătură. "Să-l bați pe Avrămuț, prietenul tău, până spune că termină și el cu trecutul”. Traian: "Asta n-o pot face”. Țurcanu, către sclavi: "Pe el”. 300 de lovituri la tălpi și gambe a numărat Traian, apoi a leșinat, a rămas cu o fisură a osului din talpa piciorului stâng, care i-a produs dureri în permanență, până după eliberare. A urmat o perioadă de suplicii și torturi care au durat până la încheierea reeducării, 1 ianuarie 1952”. În ciuda torturilor, care aveau să continue la închisoarea Gherla, și-a păstrat neclintită credința.

În excepționala sa lucrare, Experimentul Pitești,  Traian Popescu a arătat că reeducarea a fost „premeditată și concepută în creuzete străine acestui neam”, fiind îndrumată și supravegheată de consilierii sovietici. Concluzia fostului deținut politic a fost formulată răspicat: "Răsăritul a fost incontestabil „teatrul unui experiment”, iar Piteștiul un segment al acestuia. El a fost un „Laborator”, ale cărui rezultate și metode trebuiau extinse în toate închisorile, apoi în întreaga țară”.

În închisoare, concepția lui creștină de viață l-a ajutat să transforme suferința în creație. Sub inspirație divină, a compus mai multe lucrări muzicale, fără hârtie și creion și fără a avea cunoștințe muzicale, din care amintesc oratoriul „Calvarul”, poemul cantată „Mântuire”, precum și lucrarea „Patimile și Învierea Domnului”.

Avea să iasă pe poarta închisorii abia în luna aprilie a anului 1964. Nu și-a abandonat crezul generației lui, căci "adevăratele înfrângeri sunt renunțările la vis”, după cum spunea poetul Radu Gyr. După decembrie 1989, cu o energie inepuizabilă, a vorbit necontenit generației tinere despre jertfele generației de la 1948.

Îngrijind cartea unui fost deținut politic brașovean, doctorul Teofil Mija, l-am rugat pe Traian Popescu să o prefațeze. A făcut-o cu bucurie, atât pentru camaradul său de luptă și de suferință, cât și pentru a face o mărturisire de credință a generației sale, pe care a scris-o alături de un alt fost deținut politic, Mircea Dumitrescu.

A trecut la Domnul în data de 27 ianuarie 2010. Dumnezeu să-l odihnească de-a Dreapta Sa!

Mărturisire de credință a Generației 1948

Istoria unui neam este în mare măsură răspunsul pe care aceasta îl dă provocărilor mediului înconjurător. Dacă un astfel de răspuns nu există, identitatea națională s-a pierdut.

De multe ori ea, istoria, este scrisă de învingători. Neamurile înfrânte, robii, pot avea o existență biologică care le impune adoptarea valorilor morale, spirituale, culturale ale învingătorilor, uitându-și propria identitate. Este normal, este firesc, și totuși la judecata neamurilor, acestea venind cu regii și împărații lor, vor trebui să dea socoteală în fața tronului divin de talanții primiți ca zestre inițială.

Știm sancțiunea dată celor nevrednici, și groaza ne cuprinde în fața ei: pierderea învierii, și, deci, a vieții noastre. Cine poartă răspunderea pentru această stare? Ne-o spune Cel Fără de Început: Regii și Împărații, deci elitele, cele culturale în primul rând.

Doar înțelegându-și menirea și acceptând-o, cei ce își asumă conducerea societății (sub toate aspectele ei) vor rămâne înscriși în Cartea Neamului ca personalități, grupuri sociale și mai ales ca generații reprezentative.

Istoria Românilor nu este nici ea lipsită de asemenea situații. Generațiile eroice au modelat sufletul neamului, au creat cultură, legislații, filozofie, și au dat în esență răspunsul național la chemarea lui Iisus: creștinismul românesc.

Noi, cei ce ne-am confruntat cu evenimentele anilor ̀̀40-̀60, suntem o generație reprezentativă a neamului nostru? Am dorit-o și credem că da! Credem că ni se poate spune: Generația de la 1948.

O generație nu este o vârstă biologică, ci o stare de spirit caracterizată prin răspunsuri date problemelor cu care se confruntă națiunea într-o perioadă de timp. Tineri și mai puțin tineri, de la elevi de liceu și studenți la cei cu răspunderi familiale, purtând greul războiului anticomunist, toți acești membri ai generației noastre s-au confruntat cu atentatul la desființarea istorică și geografică a poporului român, în încercarea de a-i falsifica cultura și spiritualitatea, negându-i-se:

- originea daco-romană, prin înlocuirea acesteia cu slavismul, limba fiind prezentată ca o formă neoslavă;

- familia, supusă la o încrâncenată luptă între părinți și copii, recunoscându-se doar meritul de a-i fi conceput, restul-educație, poziție în societate, revenind statului;

- armonia socială, prezentată ca și familia, ca o minciună, și înlocuită cu războiul claselor, delațiunea devenind rațiune de stat;

- forța care a unit generație de generație, religia creștină, prezentată ca un opium dat maselor și înlocuită cu materialismul ucigător al libertății spirituale, al idealurilor și al bunei creșteri.

În final, această acțiune urmărea un singur obiectiv: eliminarea caracteristicilor naționale, transformarea neamurilor într-o masă amorfă ușor manevrabilă, căreia i se pot inocula idei și stări sufletești ce le rup de trecutul lor.

Evoluția națională care, firesc, se produce în secole sau milenii, forțată de acest dușman al societății omenești, a alterat, după cum constatăm la jumătate de veac de la începutul acestui experiment, multe suflete. Cunoscând, anticipat, consecințele acestei rațiuni, generația de la 1948 i s-a opus cu toată ființa ei. În acest cataclism, generația scut național a fost distrusă atât la propriu cât și la figurat, dar sângele curs în mișcările de rezistență armată din munții noștri și dramele închisorilor nu au fost zadarnice.

În aceste vremuri apocaliptice mulți dintre noi erau formați ca studii și statut socio-profesional, dar numeroși luptători, vârfuri ale studențimii și elevilor țării (în plină formare profesională) și-au văzut tăiate toate posibilitățile la care le dădeau dreptul calitățile intelectuale dovedite cu prisosință.

Generație sacrificată, dar, contrar denigratorilor, nu avortată. Nu masă de semidocți, căci celor ce au supraviețuit condițiilor de exterminare le-a fost dat totuși să se afirme într-un mod încă anonim.

Din promiscuitate, din brutalitate, din cea mai cruntă mizerie, din tortură, din atacarea cea mai abjectă a ființei umane, a germinat o puternică sensibilitate, o tendință neasemuită spre frumos; din minciună, dorința de apărare a adevărului cu prețul vieții. Când peste sufletele curate s-a aruncat mocirla și veninul cel mai ucigător, rezultatul a fost răsărirea unei pleiade de peste 200 de poeți – identificați până în prezent.

Când se urla mai înfiorător decât urletul unei haite de lupi, din mințile și sufletele celor schilodiți se înălțau rugăciuni și răsunau cântece de duioșie sau de îmbărbătare, melodii care uneori nici nu cântau suferința sau rănile sângerânde ci simpla nostalgie a iubirilor neîmplinite, iar de multe ori bucuria presupusei revederi.

A existat o generație de foc țintuită și strivită pe nicovala istoriei de loviturile barosului implacabil al timpului care nu se mai termina! Convertirea suferinței în creație. Epopee scrisă cu sânge.

Dar supraviețuitorii acestei generații nu și-au spus ultimul cuvânt, iar calvarul lor nu a încetat odată cu ieșirea din tranșeele luptei de apărare a identității neamului românesc. Eliberați în 1964, începând cu primăvara acelui an unul din ei își amintește: Trec praguri sau intră-n pridvoare/ Năluci ce-au scăpat din vâltoare/ Se-ntorc cu cocorii deodată/ Bătrâni ce-au fost tineri odată/ Sunt umbre livide, de soare avide/ Rest de coșmar/ Dar spirit amnar/ Pășesc cu lumini peste moarte/ Când iarna de nea ne desparte.

Și-au început noua viață sorbind din cărți. Au așteptat ani până li s-a dat dreptul finisării studiilor, pe care unii le-au luat de la început, schimbându-și chiar profilul profesional inițial, și terminând pe primele locuri sau chiar șefi de promoție, alăturându-se tinerilor de care-i despărțea o generație. Au devenit ingineri, medici, profesori, economiști, preoți, mulți, mulți preoți, monahi, alți meseriași de elită, de data aceasta cu studii.

Ieșiți din închisori într-o lume care nu-i voia, care se ferea de ei, care îi privea ca pe niște morți vii, acești foști tineri au înfrânt adversitățile unei structuri organizate pe principii străine neamului nostru, au început o adevărată competiție între durerile personale și setea de făptuire care a adus la realizări superioare multora din cei care nu au cunoscut drama generației noastre. Aceste realizări nu au fost rezultatul unei munci de rob, a fricii de structurile statale comuniste, ci al unei firești nevoi de a trasa o urmă în istoria imediată și a viitorului. Martori ai celor afirmate sunt grupurile în mijlocul cărora au trăit, au muncit, și pe care nu odată le-au condus, cu toate că niciodată nu li s-au recunoscut meritele evidente, nici când au devenit inventatori.

Această dragoste nemăsurată pentru pământul pe care au crescut, i-a găsit anonimi și în rândurile celor care s-au ridicat în decembrie 1989. Deși posedând dovezi incontestabile de participare la acele evenimente, nu s-au gândit nicio clipă să se înghesuie la masa celor care cereau certificate.

Robii unui crez acționând în societate și profesiuni, îmbogățind patrimoniul cultural, spiritual și tehnic al neamului nostru, așezându-se scut în fața dușmanului cel dintru început, infirmă părerea că istoria o scriu învingătorii.

Învinsă vremelnic, generația de la 1948 înscrie totuși o filă de istorie eroică pe care din păcate contemporanii o ignoră sau în cel mai fericit caz o subliniază timid și nesemnificativ.

* * *

Selecții din concert - cantata "Mântuire" pentru cor și orchestră, de Traian Popescu (1923-2010), compusă în închisoarea Aiud, între 1957-1962. Secvențele sînt din concertul desfășurat la Sala Palatului în București, în 1993.