ascultă articolul

În această zi de 4 decembrie, acum 38 de ani, în 1987, s-a pristăvit Constantin Noica, patriarhul filosofiei românești, cel care ar putea încă să reprezinte „ciobul nostru de cer”, cu vorba lui, în cultura europeană, alături de un Blaga și un Rădulescu-Motru, dacă s-ar pune capăt „ne-trebniciei” românești.

Constantin Noica s-a născut pe 12/25 iulie 1909, ca al treilea copil din familia lui Grigore Noica, agronom și moșier, și a Clemenței (n. Casassovici), în satul Vitănești, comuna Grosu, județul Vlașca, astăzi județul Teleorman. În mod curios, însăși data nașterii este un subiect încă discutat în literatura de specialitate, cercetătorii oscilând între 11/24 iulie 1909 și 12/25 iulie 1909 . Încă din 1940, în celebra Enciclopedie „Cugetarea”, Lucian Predescu optează pentru data de 24 iulie (11 iulie pe stil vechi), iar în socialism, în dicționarul lui Marian Popa, și acesta trece aceeași dată în dreptul numelui lui Constantin Noica . Dacă privim către lucrări din ultimele decenii, cea mai recentă ediție a Dicționarului General al Literaturii Române ne indică tot data 11/24 iulie 1909. Printre dicționarele recente, numai Cornel Moraru, în Dicționarul scriitorilor români, indică data de 12/25 iulie 1909 . Dintre istoriile literare recente, remarcăm faptul că Nicolae Manolescu, în Istoria critică a literaturii române..., a preluat această dată, de 12/25 iulie 1909, iar nu cealaltă .

Și filosoful însuși, într-o scrisoare către Ion Al. Stănescu din 31 mai 1981, îi spunea acestuia că era născut „la 11/24 (în acte 12/25) iulie 1909” , dar trebuie afirmat răspicat că data oficială de naștere este cea din acte, adică 12/25 iulie 1909, în ciuda faptului că istoricii par să opteze pentru una dintre date. De altfel, actul de naștere al lui Constantin Noica a fost publicat în facsimil, în 2009, la centenarul nașterii filosofului, de către Stan V. Cristea , astfel încât nu ar mai trebui să existe „variante” asupra acestei date, preluată confuz și în multe alte lucrări ori dicționare, pe care nu le mai amintim.

Constantin Noica a urmat cursuri gimnaziale la Liceul „Dimitrie Cantemir” din București (1920-1924), continuate la secția modernă a Liceului „Spiru Haret” (1924-1928), fiind printre cei dintâi elevi ai clasei sale, alături de Arșavir Acterian și Barbu Brezianu.

Se remarcă încă din liceu ca fiind pasionat de logică și filosofie, alături de poezie, la cea din urmă renunțând în această vreme, la sfatul profesorului său suplinitor de matematici, Dan Barbilian, adică poetul Ion Barbu . Debutează, în această vreme, în Vlăstarul, revista Liceului „Spiru Haret”, cu versuri și câteva articole.

Continuă cu studiile superioare la Facultatea de Litere și Filosofie din București, specializarea filologie clasică (1928-1931), încheiate cu teza de licență Problema lucrului în sine la Kant, susținută în 1931. De remarcat că deși Noica este de regulă inclus – ca și mai tânărul Cioran – în ceea ce Dan C. Mihăilescu a numit „generația ‘27” (pornind de la promoția care a absolvit facultatea în 1927), în anul acela Noica nu era nici măcar bacalaureat.

După susținerea licenței, în vara anului 1931, obține o bursă de două luni la Geneva, unde audiază lecții la Liga Națiunilor . După revenirea în țară, este încorporat militar la o unitate de vânători de munte, la Sinaia, unde face stagiul militar ca terist și obține gradul de sergent. Următorul an, devine bibliotecar al Seminarului de Istoria și enciclopedia filosofiei, al lui P. P. Negulescu (1932-1934), răstimp în care se și căsătorește, în noiembrie 1933, cu englezoaica Wendy Muston, cu care va avea doi copii: Răsvan, în 1942, și Alexandra, în 1944.

Refuză, în 1934, oferta profesorului P. P. Negulescu de a-i deveni asistent universitar, preferând să se retragă la Sinaia, în vila socrilor, și să trăiască din traduceri de romane polițiste (unele în colaborare cu Wendy), precum și o mică rentă asigurată de unchiul său, Corneliu Casassovici, profesor la Politehnică și proprietarul unei filaturi de bumbac la Pucioasa . Debutează, în același an, cu cartea Mathesis sau bucuriile simple (1934), pentru care primește Premiul Scriitorilor Tineri. În răstimpul 1934-1938, își adâncește, pe cont propriu, studiile de istoria filosofiei moderne și, în timp ce colabora la diverse periodice din epocă și traducea amintitele romane, a publicat și o sumă de traduceri din Descartes și Kant, precum și volumele de autor Concepte deschise în filosofia lui Descartes, Leibniz și Kant (1936), pentru care primește Premiul Academiei Române, în 1937, la propunerea profesorului său Constantin Rădulescu-Motru, și De caelo. Încercare în jurul cunoașterii și individului (1937).

Tot în această vreme, în 1935, se îmbolnăvește de tuberculoză și suferă o intervenție chirurgicală, în urma căreia pierde un rinichi, motiv pentru care nu va fi, mai târziu, mobilizat pe front, în cel de Al Doilea Război Mondial.

În anul universitar 1938-1939, obține o bursă de 15 000 de franci, acordată de statul francez, prin intermediul Institutului Francez de Studii Înalte din România, cu care pleacă la Paris în acel an. Întors în țară, își încheie teza de doctorat, cu titlul Schiță pentru istoria lui cum e cu putință ceva nou (1940) și o depune pentru susținere la 13 noiembrie 1939, cu profesor coordonator P. P. Negulescu . Totodată, în perioada octombrie-decembrie 1939, ține locul titularului cursului de Istoria și enciclopedia filosofiei, cel din urmă fiind bolnav.

Constantin Noica își susține doctoratul în data de 3 iunie 1940, în sala Seminarului de Enciclopedia filosofiei a Facultății de Litere și Filosofie din București, în fața comisiei formate din: Dimitrie Gusti, G. G. Antonescu și N. I. Herescu. Referatul de acceptare a tezei a fost întocmit de Constantin Rădulescu-Motru și P. P. Negulescu. În august, scoate la Sinaia revista Ad sum, într-un număr unic, pe care îl scrie singur aproape integral, apoi este pentru scurtă vreme, la propunerea lui Mihail Manoilescu, redactor-șef al ziarului Buna Vestire (8 septembrie – 20 octombrie 1940).

După susținerea tezei de doctorat, în toamna aceluiași an, devine, din octombrie 1940, referent de filosofie la recent înființatul Institut Român de la Berlin, pus sub președinția lui Sextil Pușcariu. Scopul institutului era „de a dezvolta o operă de propagandă științifică în favoarea României, de a ține legătura cu instituțiile de cultură germană, de a organiza aici conferințe ale savanților români, precum și de a pune la dispoziția cercetătorilor germani material documentar asupra României”. A lucrat la Berlin până la 1 iunie 1941, când a revenit în București, „figurând în postura de corespondent al așezământului berlinez” . A mai revenit ocazional la Berlin, pentru diverse manifestări sau conferințe, cea mai cunoscută fiind cea despre Tensiunea interioară a culturilor mici (1943), tradusă de autor însuși în limba română cu titlul Ce e etern și ce e istoric în cultura românească, care mai apoi a fost inclusă în volumul de autor Pagini despre sufletul românesc (1944). În calitatea sa de corespondent în țară al institutului, „Noica trebuia să se îngrijească de materialele propagandistice referitoare la România, ce urmau a fi difuzate de partea germană. El este cel ce oferă și publicului român din țară informații despre menirea și activitatea așezământului”. Totodată, se adâncește și mai mult în studiul filosofic, continuând cu publicarea volumului de autor Două introducere și o trecere spre idealism (1942), apoi cu studii de filosofie, precum și publicistică la diverse periodice culturale ale vremii și îngrijește, alături de câțiva colegi de generație, două volume din anuarul Isvoare de filosofie (1942-1943).

În ianuarie 1944, Constantin Noica își depune dosarul la concursul pentru conferința de Filosofia istoriei și filosofia culturii de pe lângă Catedra de Sociologie și Etică, a lui Dimitrie Gusti, a Universității din București. La acest concurs, îi are drept contracandidați pe Mircea Eliade – care își va retrage dosarul, fiind nevoit să se îngrijească de starea de sănătate precară a primei sale soții, Nina, care se săvârșește din viață în luna noiembrie a aceluiași an – și pe Ion Zamfirescu. Pe lângă titularul catedrei, Dimitrie Gusti, din comisia de concurs au mai făcut parte: Nicolae Bagdasar, Lucian Blaga, George Oprescu și Mihai Ralea. Lui Noica îi este refuzat dosarul cu trei voturi (Bagdasar, Oprescu, Ralea) contra două (Blaga, Gusti), fiindcă „nu are lucrări în specialitatea conferinței”. Ca un gest de protest împotriva acestei decizii, Lucian Blaga a demisionat din comisia de concurs .

Candidatul Noica va contesta „selecția dosarelor” de către comisie, căci „i se pare neverosimil faptul că doi din membrii comisiei l-au validat în privința lucrărilor de specialitate (Gusti și Blaga), adică tocmai cei calificați a aprecia domeniul respectiv al conferinței [Blaga ocupa aceeași catedră, de filosofia culturii, la Universitatea din Cluj – n. n.], în vreme ce restul raportorilor care l-au exclus n-ar avea competențele necesare pentru decizii atât de tranșante” . Desigur că Noica avea dreptate, căci nici Mihai Ralea și, mai ales, nici George Oprescu nu erau specialiști în filosofie, ci în psihologie, întâiul, respectiv în istoria și teoria artei, celălalt. În consecință, Constantin Noica va depune o cerere către ministrul Culturii Naționale și Cultelor, Ion Petrovici, potrivit căreia să se constituie o comisie de „arbitraj filosofic”, în fața căreia să poată dovedi că lucrările sale publicate până în 1944 cuprind și ramurile filosofiei culturii și filosofiei istoriei și care, spune Noica, „să hotărască dacă se poate face filosofia istoriei fără Augustin și Hegel (autori din care am tradus) și filosofia culturii europene fără Descartes și Kant (autori pe care i-am tradus și comentat)”.

Contestațiile lui Noica nu vor avea efect, concursul fiind câștigat de Ion Zamfirescu. Eșecul acestui concurs universitar va pune capăt ambițiilor lui Constantin Noica pentru o catedră sau conferință în învățământul superior, mai ales având în vedere schimbarea ordinii sociale ce a survenit la scurt timp . De altfel, catedra a fost desființată în urma reformei învățământului superior din 1948, așa că nici Ion Zamfirescu nu a putut avea ascensiunea universitară la care aspira inițial.

În ultima parte a războiului, Constantin Noica a fost concentrat, în urma revizuirii, tot la Batalionul 1 Vânători de munte (1943-1944), apoi este trimis, în ultimele două luni ale guvernului Antonescu, ca interpret la lagărul de militari americani (iunie-august 1944), după care la lagărul de militari germani din Craiova (septembrie-decembrie 1944) și, în fine, a mai fost concentrat și la Ministerul de Război între aprilie și mai 1945.

Odată cu toamna anului 1944, Constantin Noica se retrage pe moșia sa de la Chiriacu, de 50 hectare de pământ, pe care o primise cu câțiva ani în urmă de la tatăl său, spre a se întreține. Locuiește aici cu familia sa – inclusiv cu socrii – până în 1949, când va fi expropriat. I se expropriază moșiile rămase de la părinți și aceea de la Chiriacu, precum și o garsonieră pe care o avea în București, pe strada Maria Rosetti nr. 8. În acești ani, se prăpădește tatăl, Grigore, în 1946, și sora Adina, în 1948, de leucemie.

În urma exproprierii, C. Noica este somat de către noile autorități să-și stabilească domiciliul obligatoriu în altă localitate decât cele în care a deținut moșiile. Alege Câmpulungul, unde se mai aflau și alți membri ai „tribului Noica”, precum și prietenii Alexandru Paleologu și violonistul Mihai Rădulescu. Va locui la Câmpulung-Muscel din 2 martie 1949 până pe 11 decembrie 1958, când este arestat și condamnat în celebrul proces Noica-Pillat.

În acești ani, va locui la diverse adrese din localitate (Cuza Vodă nr. 95, la „coana Veta”, casa economistului Gheorghe Staicu, str. I. C. Frimu nr. 6, în „vila Luca”, str. Mihai Bravu nr. 9) și o va cunoaște pe Mariana Nicolaide (n. 8 ianuarie 1916, la București, care mai avea o fiică), rămasă văduvă încă de la începutul războiului, cu care se va căsători pe 25 aprilie 1953 și alături de care va rămâne până la sfârșitul vieții.

De prima soție, Wendy Muston, a divorțat în 1948, pentru ca aceasta să poată părăsi țara, alături de copii, având și naționalitate engleză. Până la plecarea din țară, în 1955, aceasta a locuit la Andronache, lângă București, într-o casă pe care C. Noica a ridicat-o începând cu 1945 și pe care a visat-o ca sediu pentru „școala sa de filosofie”.

Așadar, cu o operă considerabilă în urma sa și la o vârstă de maturitate filosofică – dovedind o bună precocitate în rigoarea sa scriitoricească –, Constantin Noica se găsea nevoit, la debutul vârstei de 40 de ani, să trăiască nu doar în condiții precare, în comparație cu cele avute până atunci, dar și într-un viitor incert, de exilat din mediul său intelectual, în care activase până la clipa aceea și care cunoscuse metamorfoze nemaiîntâlnite în trecutul lui recent. Sfârșise, în deceniul de domiciliu obligatoriu câmpulungean, prin a trăi din meditații la diverse materii oferite copiilor localnicilor, cu excepția istoriei și limbii și literaturii române. Oferea aceste meditații – și amintesc, peste ani, elevii săi – pentru câte un sac de cartofi, o cutie de lapte ori un pachet de țigări, în condițiile în care cu numai câțiva ani înainte aspirase la o catedră universitară. Cu oarecare optimism însă, obișnuit la Noica, în ciuda acestor opreliști, îi scrie chiar în 1949 prietenului său Petru Comarnescu: „Dar nu trebuie să te mai asigur cât de tânăr – în sensul prost, de necopt, dar și în sensul bun, de ființă capabilă să învețe încă – sunt. Nu știu ce ne va fi dat de acum înainte; dar am certitudinea, dragă Titel, că nu ne-am pierdut total timpul; și că ușurința aceasta de-a asimila ceva nou, disponibilitatea noastră, sau măcar înțelegerea aceasta deschisă a lucrurilor, reprezintă, în lipsa realizărilor efective, un titlu prin care generația noastră ar putea să se înscrie într-o istorie a vieții spirituale românești. Și câteodată mă consolez, spunându-mi: cine știe pentru care ceas plin, pentru ce moment cultural mare ne va fi păstrat viața aceasta ciudată, care ne-a adus până peste 40 de ani, spre a nu ne da nici un sceptru sacerdotal în mână (carieră, împlinire pe un plan ori altul), ci a ne lăsa cu toiagul tuturor căutătorilor și rătăcirilor. Cine știe ce va să slujească această, aproape nevoită, «tinerețe fără de bătrânețe».”

Câmpulungul este locul în care dezideratul lui Noica pentru un „sceptru sacerdotal” se va împlini, cel puțin din punct de vedere filosofic, căci un an mai târziu după această scrisoare, avea să-și încheie primul „volum” din tratatul său Devenirea întru ființă (publicat în 1981), intitulat Încercare asupra filosofiei tradiționale (1950), în care Noica își creează opera de dialectician, în sensul hegelian al termenului. Iar cu aceasta ne apropiem de opera sa filosofică scrisă în timpul domiciliului obligatoriu câmpulungean: Încercare asupra filosofiei tradiționale (1950), Anti-Goethe (1952-1955, 2 vol.) și, în fine, Povestiri din Hegel (1957-1958).

Pe 11 decembrie 1958 este ridicat din vila Luca din Câmpulung și ținut în arest timp de mai bine de un an, mai întâi la Pitești, apoi la București, până va fi condamnat la 25 de ani de muncă silnică, în ianuarie 1960, în Procesul Noica-Pillat. Execută patru dintre aceștia (1960-1964) la închisoarea Jilava, fiind grațiat în vara lui 1964.

Un an mai târziu, din octombrie 1965, este angajat cercetător la Centrul de Logică al Academiei R.P.R./R.S.R., unde lucrează timp de 10 ani, până la pensionare (1965-1975).

Își petrece ultimii ani retras la Păltiniș (1975-1987), unde își scrie magnum opus-ul, Tratatul de ontologie, ce va reda, alături de Încercare asupra filosofiei tradiționale (1950), rotunjirea sistemului său filosofic, intitulat Devenirea întru ființă, publicat în 1981 la Editura Științifică și Enciclopedică.