„De Aurică Vișovan m-am apropiat tare repede, legându-ne printr-o prietenie caldă. Și azi, la bătrânețile noastre, arde în noi această prietenie. Tare m-am bucurat când la sfârșitul lui 1993 am dat de Aurică Vișovan. Bucuria a fost mare, mare de tot. El este unul dintre titanii de la Pitești.”

(Atanasie Berzescu - Lacrimi și sânge, Rezistența anticomunistă armată din Munții Banatului, Editura Marineasa, Timișoara, 1999 )

------------------------------------

Să fi trecut un secol, un mileniu, sau poate numai câteva ore sau secunde de la acel atât de întunecat și îndepărtat ’48 ?

Mă regăseam în același loc din care am fost smuls atunci – plecare ce părea fără întoarcere – iar acum eram aici, ținând-o în brațe pe mama care nu se mai putea opri din plâns…

De data asta – plâns de fericire! Nu-i venea să creadă că m-am întors. La fel și surorii mele, Viorica, ce era alături…

La întrebarea ce plutea în aer, dar n-o rostisem încă, Viorica, cu ochii în lacrimi, îmi spune: Valerica e bine, la Cluj, studentă în ultimul an la filologie. Va trebui s-o anunțăm că te-ai întors; îi dau telefon, tot trebuie să merg la birou. A mai fost pe la noi, chiar nu demult, cu bunătăți pentru copii. (Era vorba de logodnica mea, Valerica).

***

Sora mea a rămas singură cu trei copii mici, doi băieți gemeni de 4 ani și o fetiță de un an, când soțul ei, preotul Ioan Bardaș a fost arestat și condamnat ca legionar la 15 ani de închisoare.

Cu inima grea, că nu puteam să-i spun nimic despre el, nici măcar dacă mai trăiește sau nu, priveam spre copiii care așteptau de la mine să le spun ceva.

Băieții aveau aproape 14 ani. În mintea lor mai stărui aimaginea, confuză desigur, a tatălui lor, dar în ochii negri ai fetiței citeam că nu și-l amintește deloc.

Ce mândru ar fi fost de ei ! I-a putut conduce în viață doar cu rugile fierbinți ce le înălța spre cer în fiecare zi și pe care nu le-a putut împiedeca nimic, nici om, nici grati…

Tributul de suferință dat de familia mea, începând cu acel an de groază, cu greu ar putea fi imaginat.

Cu două luni înainte de arestarea mea, tatăl meu a făcut o boală galopantă de rinichi prin care Dumnezeu l-a scutit de a mai fi martor atâtor dureri…

***

-„Ce slab sunteți, dragul mamii, și bolnav. Azi vă odihniți și mâine mergeți la doctor, faceți tratament și în curând o să vă întăriți !”.

Abia atunci mi-am dat seama că mama mi se adresa cu „Dumneavoastră” și asta îmi sfâșia inima. Pentru dânsa eram o minune pe care o privea cu evlavie. Am cuprins-o în brațe și cu ochii în lacrimi am rugat-o să nu-mi mai vorbească așa, că mă pierd cu firea. Sunt tot copilul pe care cândva, demult, l-a ținut în brațe. Parcă nu putea înțelege, dar încetul cu încetul și-a revenit.

***

Nu am avut curajul să-i spun cât eram de bolnav. Sufeream cu ficatul și cu plămânii, cât despre sistemul nervos îmi lipsesc și acum cuvintele…

Iar mama continua să facă planuri. Imaginea ei mi-a rămas limpede și acum – în timp ce-mi pregătea patul, venea și mă cuprindea cu brațele-i firave să se convingă că n-am dispărut, că sunt aievea… și nu năluca din visele atâtor nopți de nesomn.

Un pat adevărat! Cu pernă adevărată și plapuma… cu cearceafuri de bumbac îmbietoare la odihnă și la visare.

Rămas cu mine însumi, imaginea de sub pleoapele obosite se lumină brusc și crâmpeie dinaintea arestării mele îmi fremătară în suflet.

Era chipul unei ființe deosebite (Valerica) pe care l-am purtat prin toate torentele vieții și de la care și spre care nu mi-a fost îngăduit să treacă nici un rând și nici o veste.

Întrebarea chinuitoare dacă aveam dreptul să sper mi-am pus-o adeseori. Răspunsul l-am primit mai repede decât mă așteptam.

A doua zi dimineață, eram deja treziți, cei mici pentru școală, cei mari pentru serviciu, când cineva bate la ușă…

În prag rămâne nemișcată, fără grai – și ea și noi toți - (era Valerica).

Venise cu primul tren. Izbucnind în hohote de plâns mi se prăbușește în brațe după 9 ani și trei luni de la arestare.

Timpul nu mai avea dimensiuni. Prezentul era dominat de trecut…

„Trebuie să mă reîntorc cu primul tren, am cursuri, în ianuarie sesiunea de examene. . . voi veni de Anul Nou și atunci vom face planuri de viitor…”

Am condus-o la gară, o aștepta un drum lung; pe atunci distanța Sighet – Cluj se făcea în 12 ore. Trenul a pornit încet, apoi mai repede, mai repede, dar roțile ce băteau ca inima au păstrat secretul evenimentelor ce mă așteptau, chiar dacă atunci doar le-am bănuit .

Picioarele de plumb abia mă ascultau. Casa mi se părea și mai departe, dar calea lungă în orașul slab luminat mă ajuta să-mi limpezesc gândurile înainte de a ajunge.

- „De Anul Nou voi reveni și atunci vom face planuri de viitor…” din toată fraza ultimul cuvânt îmi apărea într-un contur ireal.

(Aurel Vișovan – Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit? - via Sfinții Închisorilor)