Motto: Roagă-te, muncește și desăvârșește-te într-un domeniu în care poți excela. 

Alexandru Mironescu

În spațiul sacru al Mănăstirii Antim, așezată parcă strategic în mijlocul Bucureștiului, lângă Palatul Poporului, în care se duceau lupte aprige pentru impunerea ideologiei socialiste, Sandu Tudor, mentorul grupului, făcea saltul de la planul politic la cel spiritual. 

Pentru a evita orice problemă din partea autorităților, a înregistrat Asociația „Rugul Aprins" la Tribunal împreună cu apropiații săi colaboratori, ca pe o grupare cu caracter cultural. „Recunoscută ca persoană juridică, asociația a dobândit statut legal și dreptul de a susține conferințe publice într-un cadru autorizat, în cazul de față în incinta Mănăstirii Antim." Astfel, începând cu anul 1944, „duminică de duminică, după-amiaza, de la ora 17, se desfășurau «la lumina zilei», în sala bibliotecii, conferințe publice cu subiect apologetic-mistic". Pe lângă statutul juridic, Asociația a căutat să aibă și girul bisericii, mai ales că activitatea acesteia se desfășura în incinta unui locaș de cult. În Taina Rugului Aprins, lucrare în care sunt adunate documente referitoare la istoria asociației, în capitolul „Documentar Sandu Tudor", găsim o petiție, datată 12 februarie 1946, adresată Patriarhului Nicodim și semnată de Alexandru Mironescu, Anton Dumitriu, Vasile Voiculescu, Gheorghe Dabija, Paul Sterian și Sandu Tudor. Grupul menționat îi aducea la cunoștință înaltului prelat faptul că: „Încă de anul trecut, în Sfânta Mănăstire Antim s-a început o activitate cu caracter spiritual, pentru o cercetare și o trăire mai adâncă a învățăturii și evlaviei ortodoxe, sub oblăduirea starețului, părintele arhimandrit Vasile Vasilache. În fiecare duminică, un grup de clerici și de mireni a luat parte la sfintele slujbe, iar după-amiază s-a ținut câte o ședință cu caracter de edificare și adâncire a vieții mistice ortodoxe. [...] Pentru bunul spor al activității noastre [...] venim, Înalt Prea Sfințite Stăpâne, să vă rugăm să ne dați învoirea și binecuvântarea părintească." (Sandu Tudor, Taina Rugului Aprins)

Dintr-un alt document luăm cunoștință și de faptul că starețul Mănăstirii, Vasile Vasilache, la data de 10 noiembrie 1947, a solicitat Arhiepiscopiei Bucureștilor aprobarea unui ciclu de conferințe publice cu caracter religios. Din această petiție aflăm câteva amănunte de natură organizatorică: „De trei ani de zile, an de an, în fiecare duminică după amiază, începând din postul Crăciunului și până la Sfintele Paști, am organizat și ținut o serie de conferințe religioase în sala bibliotecii Sfintei Mănăstiri Antim. La aceste conferințe au luat parte mulți credincioși. Și pentru anul acesta am ales o temă cu totul duhovnicească, și anume: Hristos în mijlocul nostru. La adâncirea acestei probleme, voi avea contribuția diferiților conferențiari preoți și mireni – profesori și scriitori." (Sandu Tudor, Taina Rugului Aprins) Răspunsul nu a întârziat să apară. Arhiereul Vicar Pavel Șerpe, în ziua de 12 noiembrie 1947, certifică desfășurarea ciclului de conferințe în incinta locașului de cult. 

Acesta fiind în linii mari contextul, „Rugul Aprins a devenit un fenomen de atitudine împotriva noilor conducători" - după aprecierea lui André Scrima, martor la evenimentele desfășurate în incinta mănăstirii. 

În ordine cronologică, Asociația, până la consolidarea sa definitivă, a trecut prin mai multe etape. Între anii 1943-1944 are loc o primă etapă, să o numim pregătitoare, moment în care s-a desfășurat Simpozionul de la Cernăuți. În urma întrevederii, intelectualii amintiți și-au pus serios problema unei rezistențe, să-i spunem spirituale, față de noile directive politice. Apoi, între anii 1945-1948 are loc consolidarea grupului, legăturile realizându-se prin relații de prietenie și pe baza programului cultural desfășurat în incinta mănăstirii. 

În cadrul „Rugului Aprins" s-a putut observa existența a două grupuri, unul format din călugări, preocupați îndeosebi de tehnica practicării neîncetate a rugăciunii inimii, și un grup laic non-conformist care milita pentru menținerea tradiționalismului și a identității naționale în rândul tinerilor. ÎPS Bartolomeu Valeriu Anania precizează în Memorii că liderul oamenilor de cultură era Sandu Tudor și cel al monahilor Benedict Ghiuș. Grupul intelectualilor, „literar" cum i se mai spunea, se ocupa cu organizarea de conferințe publice, sponsorizarea unor concursuri, prezentarea operelor literare ce nu mai puteau fi publicate (dată fiind interzicerea de către noul guvern a tuturor scrierilor cu caracter religios, naționalist ș.a.). De asemenea, actele de caritate în rândul familiilor nevoiașe, reprezentau un segment deosebit de important. 

Grupul duhovnicesc se îndeletnicea cu traducerea și prezentarea, în premieră la noi în țară, a celebrilor patrologi răsăriteni. Totodată, se organizau concursuri de pictură, arta sacră numărându-se printre subiectele favorite. Acestea erau însoțite și de ample explicații privind erminia culorilor și a simbolisticii religioase. Nici muzica corală nu era neglijată, se punea un accent deosebit pe cea bizantină.    

Intelectualii amintiți erau preocupați și de scrierile gânditorilor ruși, refugiați la Paris, precum: Vladimir Soloviov, Mihail Bulgakov, Leonid Uspensky, Nicolai Berdiaev. Totodată, pentru prima oară la noi în țară, în cercul de la Antim, s-a realizat traducerea unor vechi texte din spiritualitatea rusă din secolele XVIII - XIX, care, după ce au fost citite în cadrul conferințelor publice, au circulat printre membrii grupului sub formă de samizdat. André Scrima, în Timpul Rugului Aprins, menționează lucrările „lui Tihon din Zadonsk, Ignatie Brancianinov. Amintim și excepționala traducere a cărții lui Pavel Florenski, Stâlpul și întărirea Adevărului, dar și «reeditarea» scrierilor lui Isaac Sirul. [...] În cadrul conferințelor impresiile erau nuanțate simetric declinului artei bisericești ruse din secolele XVIII-XIX, se făcea simțit în domeniul doctrinei un soi de «baroc rusesc». Neatinsă rămăsese doar tradiția filocalică, restituită de Paisie Velicicovski și transpusă, de pildă, în forme narative criptate ca acele Povestiri ale pelerinului rus, a căror versiune franceză tocmai apărea în Occidentul de atunci." – ne spune André Scrima în Timpul Rugului Aprins.

În ceea ce privește grupul „literar", Sandu Tudor avea grijă ca sarcinile sale să fie întocmai îndeplinite. Astfel, „în fiecare joi, seara, ne adunam în salonul stăreției, unde făceam să lumineze tainic «izbăvirea de năpastă» în creații literare și filozofice, muzicale și artistice." Dintre intelectualii care formau acest grup îi amintim pe: Ion Marin Sadoveanu (teatrolog și dramaturg), Vasile Voiculescu (scriitor și medic), dr. Paul Sterian (economist), prof. univ. dr. Gheorghe Dabija (medic), prof. univ. dr. Anton Dumitriu (sociolog), prof. univ. dr. Alexandru Mironescu (fizician și chimist). 

Părintele Vasile Vasilachi, starețul de atunci al mănăstirii, într-un amplu articol publicat în anul 1992, ne oferă poate cea mai vie radiografie a acelor vremuri: „Cu bucurie mi-l amintesc pe marele scriitor și om de teatru Ion Marin Sadoveanu, care ne citea din meditația sa dramatică Martirajul Sfântului Ioan Botezătorul. Parcă-i văd foile cu scris mărunt și apăsat de peniță. 

Alteori venea doctorul Vasile Voiculescu și ne aducea creațiile sale poetice. Doctorul Dabija de la Facultatea de Medicină ne vorbea despre ultimile descoperiri medicale. Apoi, Arhimandritul Haralambie Vasilachi, fratele nostru, ne prezenta din disertațiile sale filozofice despre adevărul absolut. Profesorul Anton Dumitriu ne vorbea despre limitele gândirii logice și euclidiene. Profesorul Alexandru Mironescu analiza în ample prelegeri problematica morală a contemporaneității. Paul Sterian ne cucerea cu revelațiile sale patristice, dezvăluind comori din cugetările Sfinților Părinți. Sandu Tudor, fost ziarist și polemist de duritate laică, aducea magia noilor sale poezii de pocăință, speranță în Cel de Sus și lirism, în care cuprindea speranțele întregului popor năpăstuit. [...] Arhimandritul Benedict Ghiuș ne aducea sensibilitățile găsite de el în cărțile duhovnicești. Atunci am avut bucuria și eu – Vasile Vasilachi – să prezint câteva capitole din lucrarea noastră, tipărită mai târziu, Doctorie sufletească pentru toate durerile. Printre cei tineri se remarcau părinții Sofian Boghiu, Felix Dubneac, fratele André Scrima și alții."

Subiectele enunțate, ne spune părintele Vasile Vasilachi, dat fiind caracterul lor în mare parte științific, necesitau din partea conferențiarului un studiu amănunțit. Un accent deosebit se punea pe culegerea informațiilor. Păstrând rigurozitatea temelor abordate, întrevederile impuneau și o „pregătire serioasă din partea participanților, fie chiar și pe căile desăvârșirii mistice". De exemplu, Paul Sterian în Sfânta Muceniță Anastasia e izbăvitoare de otravă și în Războiul nevăzut al lui Paisie cel Mare, cu ajutorul unor imagini alegorice, a reușit să prezinte publicului modul în care doctrina socialistă urma să se implementeze în rândul populației. Paul Sterian, care ocupase diferite funcții în Ministerul Economiei, nefiind străin de mișcările politice din țară, a căutat prin cele două lucrări să pregătească auditoriul pentru cea din urmă jertfă. „Ce era otrava? Otrava nu era decât o ideologie, nouă, atee, care se instala atunci. Sau în Războiul nevăzut al lui Paisie cel Mare era vorba de un război nevăzut, care era, care exista și în care se luptau două ideologii", după cum ne spune ÎPS Antonie Plămădeală, în Rugul Aprins.

Mihai Rădulescu, student în acele vremuri, împreună cu colegii săi de la Filologie, frecventa conferințele publice organizate la Mănăstirea Antim. Din punctul său de vedere, eruditul economist a căutat, print-un mesaj oarecum criptat, să trăgă un semnal de alarmă, înainte ca opresiunea să înceapă din plin să se manifeste. „Nu pot uita – ne mărturisește acesta - adâncimea analizei psihologice, în care a înfățișat viața Sfintei Mare Mucenice Anastasia Fecioara, izbăvitoarea de otravă, pe care Biserica noastră o sărbătorește la 22 decembrie." Paul Sterian excela nu numai în astfel de eseuri, „el era și un Mecena" – după cum îl numește atât părintele Vasile Vasilachi, cât și Alexandru Mironescu. „Într-adevăr, de la el veneau numeroase daruri pentru mănăstire, dar și mari sume de bani." (André Scrima)

Grupul duhovnicesc susținea de asemenea o activitate temeinică. Arhimandritul Haralambie Vasilachi excela în „cursuri de îndrumări mistice, de pildă prelegerile [...] De vorbă cu noi înșine ori Frumusețile adevărului însuși, cuprindeau adânci meditații filozofice și teologice".

Mitropolitul Antonie Plămădeală, simplu student la acea vreme la Teologie, se număra printre participanții la întruniri. În monografia Rugul Aprins, precizează că însuși Tudor Vianu a susținut în cadrul mănăstirii câteva conferințe. Cel care a rămas viu în memoria sa este însă tot Sandu Tudor. Acesta „cu suflul lui liric, polemizând pe teme creștine", manifesta predilecție pentru simbolistica ezoterică. De-a lungul prelegerilor: Rugăciunea inimii, Exegeza smochinului blestemat și Medalioane ale unor mari isihaști, jurnalistul, în spiritul său inconfundabil, a căutat să pătrundă miezul înaltelor taine. După conferință se obișnuia ca oricine din sală să pună întrebări pe marginea temei. Răspundea conferențiarul sau o altă persoană abilitată. Astfel, sub forma unui dialog, se fixa în mintea participanților subiectul dezbătut.

Mitropolitul Bartolomeu Valeriu Anania, bibliotecarul de atunci al mănăstirii, în Memorii, acordă un spațiu generos prezentării „poetului isihast" Vasile Voiculescu. În acei ani, scriitorul lucra la volum Ultimele sonete închipuite ale lui William Shakespeare, „marea sa creație". De fiecare dată când venea la Antim, aducea cu sine câte un sonet. După ce-l citea în sala bibliotecii, dat fiind mesajul cifrat al textului, căuta cu viu interes să afle părerile auditoriului. Potrivit afirmațiilor Vlădicii, dintre scriitorii reprezentativi ai „Rugului Aprins", Vasile Voiculescu s-a apropiat cel mai mult de învățătura mistică, pe care a transpus-o în poezia sa, cu precădere cea scrisă în ultima parte a vieții.

Printre cei care au susținut conferințe s-a numărat și Ion Barbu (matematician și scriitor). Acesta, pasionat fiind de William Shakespeare, a prezentat în manuscris traducerea piesei Richard al III-lea. De asemenea, prelegeri despre ultimele descoperiri științifice au susținut „fizicieni și matematicieni precum Octavian Onicescu, Mihail Necule, doctorul Plăcințeanu, Valentin Poenaru, acesta din urmă găsindu-se acum la Universitatea din Paris", prof. univ. dr. Gheorghe Dabija (medic chirurg) și nu în ultimul rând prof. univ. dr. Alexandru Mironescu (fizician și chimist) – ne spune ÎPS Antonie Plămădeală în monografia dedicată Rugului Aprins.

În zilele săptămânii, după slujba de seară, celor prezenți li „se explicau sensurile Vecerniei și Utreniei. Un accent deosebit se punea pe tălmăcirea Psalmilor și pe explicarea Sfintei Liturghii. Astfel, în fiecare zi din săptămână, de pildă lunea era prezentată Sfânta Liturghie, cu simbolismul ei tradițional, marțea – din punct de vedere muzical, miercurea – se discuta despre viziunea iconografică a Liturghiei, joia – avea loc prezentarea acesteia din punct de vedere mistic." În felul acesta publicul afla aspecte inedite despre ritualul ortodox, după cum ne mărturisește părintele Sofian Boghiu în lucrarea Duhovnici români contemporani.   

După cum spuneam, pentru cei înclinați spre alte discipline se organizau concursuri, pe care Sandu Tudor împreună cu Paul Sterian le sponsoriza cu sume mari de bani. Astfel, pictura bizantină, muzica corală și cea simfonică erau cele mai apreciate activități. Iată ce notează cu privire la acest aspect părintele Vasile Vasilachi: „Am avut bucuria să dăm un premiu de multe milioane în lei (în banii de atunci, bineînțeles) compozitorului Paul Constantinescu pentru Oratoriile sale Bizantine, creații unice nu numai în muzicologia românească, dar și în întreaga ortodoxie. Aceste Oratorii de faimă europeană au fost interpretate la Ateneul Român, în primă audiție, de Orchestra Filarmonică din București, dirijată de profesorul Nicolae Lungu. Astfel, în ziua de 3 martie 1946 a fost prezentat oratoriul Patimile în învierea Domnului, dirijat de însuși George Enescu, iar în ziua de 24 decembrie 1947 oratoriul Nașterea Domnului, dirijat de Constantin Silvestri."

În cinstea acestui grup de renaștere neo-bizantină, Paul Constantinescu a compus un antifon destinat Rugului Aprins pe care l-a intitulat: Rugăciunea inimii. Această deosebită lucrare corală a fost înmânată în original lui Sandu Tudor. „Cred că – mărturisește Antonie Plămădeală - a fost cântat doar de corul bărbătesc de călugări ai Mănăstirii Antim. Intenția a fost de a da un fel de imn al grupului Rugului Aprins."

Sandu Tudor, care în trecut mai compusese poezii de rit bizantin, spre a marca și mai bine momentul, în cinstea Maicii Domnului, patroana spirituală a celor adunați sub cupola mănăstirii, a început să lucreze la un amplu acatist închinat Sfintei Fecioare, pe care l-a intitulat sugestiv: Imn Acatist la Rugul Aprins al Maicii Domnului.   

Arta sacră, cu precădere cea bizantină, se afla și ea în atenția grupului. Prin 1946 „s-a ținut un concurs de icoane ortodoxe, la care au participat mulți pictori." Cel care a câștigat concursul a fost părintele Sofian Boghiu, care a pictat după modelul rusesc o icoană a Rugului Aprins. Juriul concursului a fost format din Mac Constantinescu (sculptor), Alexandru Mironescu (chimist), Sandu Tudor (jurnalist) și I. D. Ștefănescu (istoric de artă).  

Alături de oamenii de cultură menționați, Antimul era frecventat și de un grup de generali, dintre care îi amintim pe Gheorghe Stratilescu, Gheorghe Iorgulescu, Ioan Toma, Constantin Manolache.