ActiveNews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit. Dacă doriți să ne sprijiniți, orice DONAȚIE este binevenită. Doamne, ajută!


În anii ’50 ai secolului al XX-lea, România a cunoscut schimbări pe toate planurile vieții sociale, începând cu cel politic până la conștiința fiecărui cetățean. Noul curent de la Răsărit urmărea abolirea tradiției și aplicarea unui șablon de sorginte marxistă, cu totul străin mentalității românești, ceea ce a dus, după cum se știe, la consecințe dezastruoase în toate domeniile de activitate. După modelul sovietic, cei considerați „inamicii poporului" au fost grupați în „loturi", judecați și aruncați în închisori. Dintre aceștia, o parte au fost condamnați pentru convingerile lor religioase.

În acei ani de derută, practica religioasă constituia o formă de rezistență față de noile valori impuse de regimul comunist. Acesta fiind în linii mari contextul între anii 1944-1948, la Mănăstirea Antim din București a avut loc, după expresia lui Andrei Pleșu, „întâlnirea unică dintre intelectualitate română și clericii Bisericii Ortodoxe", grupul închegat, denumit „Rugul Aprins", fiind „ultimul episod de rezistență a Bisericii noastre, înainte de instaurarea dictaturii comuniste".1

Prin acest studiu încercăm să prezentăm în linii mari istoricul Asociației culturale „Rugul Aprins", propunându-ne un demers de redescoperire a unui grup de intelectuali format din clerici și mireni, care, în acei ani ai totalitarismului comunist (1945-1958), au refuzat să se înregimenteze cultural în noua ideologie de partid.

Există astăzi o percepție potrivit căreia „Rugul Aprins" a fost doar un cenaclu literar, în cadrul căruia câțiva intelectuali, care au refuzat să pactizeze cu noua putere după cel de-al Doilea Război Mondial, își citeau propriile creații literare. Nu trebuie să uităm, însă, că la Antim s-au susținut și prelecțiuni de literatură, artă, știință, teologie, prezentate de nume importante din cultura română. Alături de obștea monahală, s-au alăturat Antimului mulți „tineri sau chiar foarte tineri, din lumea studiilor riguroase și deschise"2 care participau atât la slujbele locașului de cult, cât și la reconstrucția mănăstirii, grav avariate în urma războiului. Pentru grupul de laici și monahi care începea să se coaguleze, mănăstirea a deschis „drumul spre autenticitatea ultimă a existenței lor. [...] Într-un mod singular [...] s-a pecetluit acolo convivalitatea între tradiția spirituală vie și intelectuali (așijderea vii)."3  

Mai târziu, când Asociația „Rugul Aprins" a fost scoasă în afara legii, monahii grupului, răspândiți pe la alte mănăstiri, au încercat să formeze noi centre, în care tinerii să fie instruiți spre păstrarea valorilor noastre naționale. Laicii au continuat și ei demersul de a menține spiritul „Rugului Aprins", întâlnindu-se în diverse locuințe particulare, într-un cadru mult mai restrâns, unde își prezentau creațiile artistice, imposibil de a mai fi publicate în acele timpuri.

Ne dorim ca această lucrare să fie un gest recuperator, poate un instrument util celor care vor cerceta în continuare acest subiect, însă ne-am dori ca acești intelectuali, modele de demnitate, în cea mai mare parte, să fie cunoscuți de un număr cât mai mare de cititori. Societatea secularizată a lumii noastre respinge tot mai vehement valorile religioase. În acest context, intelectualii interbelici riscă, din nou, să fie aruncați într-un con de umbră. Mărturisim că demersul nostru are o profundă cauză afectivă: descoperind viața celor care au format nucleul „Rugului Aprins" am fost marcată de modul în care un context politic poate pulveriza destinele unor intelectuali care aveau toate datele să fie vârfuri ale culturii române.

Am ales ca subtitlu expresia lui Petre Pandrea, „turnul de ivoriu", ca metaforă ce acoperă semnificația asumării ultrajului din perioada comunistă drept probă pe drumul desăvârșirii spirituale, asumare care transpare din scrierile memorialistice ale celor din „Rugul Aprins".

Elemente de istoriografie    

La baza înființării acestui grup format pe criterii cultural – religioase au stat câteva elemente definitorii: pe de o parte afinități spirituale și prietenii, pe de altă parte evenimente culturale determinante pentru coagularea acestuia. Deoarece acei membri, care au format nucleulul grupului, s-au reunit, cu diverse ocazii, înainte de întâlnirile organizate la Mănăstirea Antim, considerăm important să consemnăm aceste momente pregătitoare.

Mitropolitul Tit SIMEDREA și Simpozionul de la Cernăuți

„Mitropolitul Tit Simedrea era cea mai cultă față bisericească pe care România o avea la acea dată.”

Părintele Adrian Făgețeanu

Având o educație elitistă, dobândită în țară și peste hotare, licențiat în Drept și Teologie, Mitropolitul Tit Simedrea face parte din familia marilor ierarhi, pe care Biserica Ortodoxă i-a avut drept îndrumători spirituali. Dăruit cu o putere de muncă rar întâlnită, „neridicat de la masa de lucru decât în clipa morții și, pe deasupra, dotat și cu un nestăvilit și curat dor de a contribui la îmbogățirea culturii și cărții noastre bisericești,"4 ÎPS Tit Simedrea a avut un rol hotărâtor în formarea „mișcării de renaștere neo-bizantine Rugul Aprins".

După ce a rămas văduv, s-a dedicat întru totul vieții duhovnicești, intrând în cinul monahal. Între anii 1922 – 1923, a urmat cursurile de specializare în Teologie la Montpellier și Paris. Recunoscându-i-se valoarea, în anul 1926 a fost numit vicar al Arhiepiscopiei Bucureștilor; pentru ca în anul 1935 să fie ales Episcop al Hotinului, iar în 1940 Mitropolit al Bucovinei. Când armata rusă a ocupat Bucovina de Nord, în 1944, s-a retras din scaunul mitropolitan la Mănăstirea Cernica.

În anul 1943, pe când încă deținea funcția de înalt ierarh bisericesc, observând mișcările politicii europene și intuind că socialismul rusesc, ce începuse să se întindă cu pași repezi și la noi, va avea o influență covârșitoare asupra populației, Tit Simedrea, pentru a salva ceea ce se mai putea salva, împreună cu un grup de prieteni, s-a hotărât să ia atitudine. Astfel, în perioada 1 - 7 august 1943, a organizat la Cernăuți, un simpozion intitulat sugestiv Șapte zile de priveghere5. Invitației venite din partea înaltului prelat i-a răspuns un număr însemnat de intelectuali.

Sandu Tudor, jurnalist de profesie, fiind un apropiat de-al Vlădicii, împreună cu părintele profesor Benedict Ghiuș, s-au ocupat de organizarea întâlnirii destinate „reflecției și rugăciunii [...] așezate sub semnul Schimbării la Față."6 La Simpozion a participat un grup de intelectuali printre care îi amintim pe: Constantin Noica, Alexandru Elian, Alexandru Mironescu, Anton Dumitriu, Paul Sterian, Petru Manoliu, Henri Stahl, Nicolae M. Popescu. Motto-ul înscris pe programul simpozionului, în contextul schimbărilor politice, s-a dovedit a fi unul premonitoriu: „Răscumpărați vremea, căci zilele sunt rele." (Efes. V, 16) Chiar dacă el se referea la anii întunecați în care România suporta consecințele Dictatului de la Viena.

După ce Sandu Tudor a intrat în monahism la Mănăstirea Antim, André Scrima a avut prilejul să citească stenograma simpozionului, păstrată de acesta în manuscris. În lucrarea Timpul Rugului Aprins exegetul ne aduce la cunoștință câteva fragmente consemnate în caietul-program al evenimentului. „Urmând un program bine conceput s-au parcurs opt zile de «retragere» înspre un alt orizont. Cuprinsul unei zile era distribuit între celebrarea liturghiei, timp de meditație și rugăciune personală, sesiune de comunicări (dimineața și după-amiaza), discuții deschise (înregistrate de un stenograf)."7

Mitropolitul Antonie Plămădeală, în monografia Rugul Aprins,8 ne oferă câteva amănunte referitoare la subiectele abordate în cadrul simpozionului. Duminică, 1 august 1943, Nicolae M. Popescu, membru al Academiei Române, profesor universitar de Istorie a Bisericii Ortodoxe, a deschis sesiunea de comunicări cu prelegerea „Calendar și priveghere". În aceeași zi, Alexandru Elian, profesor universitar de Bizantinologie, membru al Academiei Române, a adus în discuție integritatea morală a creștinului ortodox, în comunicarea „De la icoană la duhovnicie". A doua zi, 2 august, Alexandru Mironescu, profesor universitar de Chimie Organică, a susținut o prelegere despre „Moaștele Sfântului Ștefan și veșnicia trupului". Anton Dumitriu, matematician, profesor universitar de Logică, a susținut eseul „Cunoaștere și asceză," în care a încercat o apropiere între teoremele logicii și viața ascetică. Miercuri, 4 august, Paul Sterian, economist și sociolog, Secretar de Stat în cadrul Ministerului de Finanțe, a prezentat o legendă cu reverberații istorice, intitulată „Cei șapte tineri din Efes și dovezile Învierii". Joi, 5 august 1943, Constantin Noica, filozof, a adus în atenția publicului câteva concepte teologice, din perspectiva filozofiei existențialiste, în eseul „Patos și Patmos". În ziua de 6 august, Petru Manoliu, jurnalist, a vorbit auditoriului despre erminia simbolică a sărbătorii „Schimbarea la Față în frumusețea izbăvitoare". Sâmbătă, 7 august, Arhimandritul Benedict Ghiuș, în lucrarea „Duhovnic și Tămăduire", a adus în atenția publicului necesitatea păstrării unei strânse legături dintre preot și enoriași. Simpozionul s-a încheiat cu prelegerea jurnalistului Sandu Tudor, unul dintre principalii organizatori ai evenimentului, care a susținut o comunicare despre „Rugăciunea inimii și Sfânta Isihie". Deși Sandu Tudor apărea în program cu o singură conferință, în dosarul simpozionului se găseau mai multe lucrări care-i purtau semnătura, printre care și conferința de deschidere din ziua de 1 august 1943.9

Sandu Tudor a păstrat consemnate, în dosarul Simpozionului, și câteva concluzii ale participanților. Intelectualii nominalizați și-au arătatat dorința de a se reîntâlni în următorul an tot într-un astfel de cadru spiritualizat. Iată un fragment edificator în acest sens: „Am făcut până aici o bună bucată de drum, ni s-a dat și limpezit o sumedenie de înțelesuri, avem deci, mai mult ca înainte, nevoie de pecetea vie a împlinirii tuturor acestora. Ne va fi oare dat să o primim?"10 Din păcate, acest simpozion organizat la Cernăuți a avut o singură ediție, în următorul an, România pierzând pentru totdeauna Bucovina de Nord.

Prin urmare, Mitropolitul Tit Simedrea, intuind impactul noilor schimbări politice și sociale, a avut ideea înființării unui grup de dialog teologico-cultural format din intelectuali și monahi. Fiind un vizionar, a întrezărit că în contextul vremii, doar o mișcare de acest gen, capabilă să păstreze valorile naționale în cadrul spiritualizat al Bisericii, putea avea un rol hotărâtor în destinul țării. Mai ales că monahismul constituia un obstacol serios în implementarea ideologiei socialiste în rândul populației. În acest context, amintim celebra sintagmă care circula printre organele securității: „Armata neagră a călugărilor și călugărițelor trebuie extirpată!"

Așadar, Mitropolitul și-a dat seama că, pe de-o parte, prin formarea unui grup din intelectuali de mare clasă, după cum s-a putut vedea din lista celor prezenți la Simpozion, se mai putea exercita o influență pozitivă asupra tinerilor profund dezorientați, din cauza noilor mișcări politice; iar pe de altă parte, Tit Simedrea a intuit că numai o nouă reorganizare a monahismului mai putea ține această castă închegată; mai ales că, în contextul postbelic, „activitatea religioasă constituia una dintre preocupările cele mai importante ale securității, care dorea să controleze cât mai bine toate formele de manifestare din domeniu, în încercarea de a domina acest segment extrem de important al societății".11

În acei ani de opresiune, în țară se formaseră câteva centre de spiritualitate ortodoxă. Astfel, la Mănăstirea Sâmbăta de Sus, părintele Arsenie Boca, mare îndrumător spiritual, îndemna credincioșii la rugăciune și răbdare, la Mănăstirea Slatina părintele Ilie Cleopa făcea apel la păstrarea virtuților creștinești, la Mănăstirea Vladimirești tânărul părinte Ioan Iovan aduna în jurul său zeci de mii de țărani, povățuindu-i să nu se lepede de credința strămoșească. Prin urmare, în contextul frământărilor politice, care generaseră un adevărat haos în țară, un număr impresionant de țărani veneau să-i asculte pe cei mai mari oratori, pe care creștinismul românesc îi avea la acea vreme. Și, ca o consecință a întregii situații create, toate aceste mișcări religioase căpătaseră, în doar câțiva ani de zile, statutul de „anvergură națională".

ÎPS Tit Simedrea și-a dat seama că păstrarea și cultivarea vieții religioase în rândul mirenilor nu avea puterea de a stopa influența politică venită de la Răsărit. Doar o reorganizare temeinică a monahismului putea fi o piedică în fața ateismului comunist. În sprijinul acestei idei amintim întâlnirea dintre părintele Adrian Făgețeanu și Mitropolitul Tit Simedrea, care a avut loc în incinta Palatului Arhiepiscopal în anul 1943. Iată cum a decurs discuția între cei doi. După ce înaltul prelat l-a poftit în biroul său, „a deschis două volume de istoria creștinismului și mi-a spus că de fiecare dată când le ține pe birou, în față, și de câte ori le citește lăcrimează când știe ce a fost creștinismul la noi în țară secole de-a rândul și ce a ajuns."12

Apoi, cu multă seriozitate i-a mărturisit faptul că găsise consemnate prin cărțile vechi numeroase dovezi în acest sens. „Uneori, travesând Carpații, veneau din alte țări călugări sihaștri să-i întâlnească pe sihaștrii noștri. Veneau din Rusia, din Grecia, să le asculte sfaturile. Și mi-a repetat de câteva ori aceeași idee, că secole de-a rândul în Carpații noștri a fost dusă o viață adevărat creștinească."13 De fapt, profunda sa nemulțumire era cauzată de o constatare dureroasă: „Monahii acum nu mai au încredere unii în alții și sunt dezbinați."14 Părintele Adrian Făgețeanu (avocat și preot) nu a uitat vorbele sale și după opt ani, vreme în care a urmărit cu deosebită atenție cinul monahal, și-a dat seama că, în definitiv, Vlădica avea dreptate.

Revenind la anul 1945, după ce în Parlament s-au dus lupte grele, partidele istorice au fost în cele din urmă înlăturate. În urma mișcărilor politice, comunismul s-a instaurat în toată puterea cuvântului. ÎPS Tit Simedrea, care stătuse o perioadă la Paris (în tinerețe fusese și avocat) și cunoștea mentalitatea statelor occidentale, a intuit faptul că, dată fiind așezarea geografică a României, țara noastră intra arbitrar sub sfera de influență răsăriteană. Acesta fiind în linii mari contextul, și-a dat seama că „singura posibilitate de a lupta împotriva concepțiilor materialiste ce începuseră să-și spună din plin cuvântul era cea pe plan religios, iar în cadrul bisericii cea mai bună pregătire pentru o astfel de luptă se putea face doar în prin monahism."15

Tradiția isihasmului în țara noastră este destul de veche; se estimează, conform documentelor, că termenul arhaic „sihastru" exista în vocabularul sacerdotal încă din anul 1400. Din izvoarele istorice, aflăm informații despre un anumit călugăr Nicodim care, venit de la Muntele Athos în Țările Române, înființează și reorganizează mai multe locașe de cult, punând, după modelul ascetic athonit, un accent deosebit pe practicarea neîncetată a rugăciunii inimii. Astfel, Mănăstirea Tismana, ctitoria sa, a reprezentat vreme de secole unul dintre cele mai importante centre de spiritualitate românească. Anton Dumitriu, în Cartea întâlnirilor admirabile, analizând fenomenul din punct de vedere preistoric, demonstrează că dacii înșiși aveau anumite ritualuri pe care le putem pune la temelia isihasmului românesc de mai târziu.

În istoria spiritualității noastre putem identifica trei momente importante de reorganizare a trăirii ortodoxe: cea a sfântulului Paisie Velicicovschi (1722-1794) de la Mănăstirea Neamț, mișcarea sfântului Ierarh Calinic (1787-1860) de la Mănăstirea Cernica și cea a Rugului Aprins (1943-1948) de la Mănăstirea Antim.

Dacă demersul sfântului Paisie Velicicovschi s-a dovedit a fi unul de tip isihast, după modelul ascetic palamit, urmat în aceeași direcție de cel instituit de sfântul Calinic de la Cernica, cel de-al treilea moment a adunat laolaltă laici și monahi, închegându-se un grup diversificat în preocupări intelectuale, dar în același timp subordonat principiului divin. Dacă laitmotivul cultivat în monahism era: „Roagă-te și muncește", în cadrul „Rugului Aprins" s-au promovat trei direcții: „Roagă-te, muncește și desăvârșește-te într-un domeniu în care poți excela."16 – după cum ne mărturisește Alexandru Mironescu în volumul Calea inimii: eseuri în duhul Rugului Aprins.

Așadar, ÎPS Tit Simedrea cu ajutorul lui Sandu Tudor, care la acea dată era o persoană mondenă și cunoștea întreaga protipendadă bucureșteană, a reușit să adune un număr semnificativ de intelectuali și să pună bazele unor conferințe publice organizate parcă stategic în cadrul Mănăstirii Antim.

În perioada inter- și postbelică, astfel de evenimente erau destul de des întâlnite în Capitală. Unul dintre cei mai de seamă conferențiari ai timpului a fost Ion Marin Sadoveanu, cunoscut teoretician al teatrului românesc. Acest intelectual de mare clasă, din două în două săptămâni, organiza la Teatrul Național din București o conferință publică în care prezenta pe înțelesul auditoriului, în premieră la noi, aspecte din dramaturgia românească și europeană. Erau inedite explicațiile scenografice precum și cele cu privire la mimica și gestica actorilor. Asemenea întâlniri educaționale se organizau și în cadrul Universității București. Tudor Vianu, Anton Dumitriu, Constantin Noica erau cei mai solicitați conferențiari ai vremii.

După acest model, Tit Simedrea împreună cu Sandu Tudor a căutat să adune sub cupola Rugului Aprins un număr însemnat de intelectuali, care, ținând cont de contextul general, au înțeles că viitorul țării depindea de tinerii studenți, dezorientați și influențați de noile direcții politice. Prin urmare, educația și îndrumarea acestora deveniseră o necesitate națională.

Astfel, intuind faptul că în scurt timp în țară se va instaura un socialism de tip marxist, ÎPS Tit Simedrea și un grup de prieteni, care mai târziu au format nucleul dur al Rugului Aprins, și-au îndreptat atenția asupra tinerilor, care doreau să primească câteva sugestii aplicabile în viața de zi cu zi, din partea unor intelectuali dispuși, prin exemplu vieții lor, să le ofere o pregătire de rezistență în fața inevitabilului moment, ce începuse să se întrevadă. Ceea ce diferenția conferințele de la Antim de restul prelegerilor organizate cu diferite ocazii prin București era o idee împărtășită de toți membrii Rugului Aprins și anume că toate ramurile vieții (științifice, medicale, culturale, teologice etc.) pornesc de la principiul divin sau sunt subordonate acestuia. Indiferent de subiectul dezbătut acest aspect a fost de fiecare dată punctat și susținut cu numeroase argumente.

ÎPS Tit Simedrea, asemenea altor fețe bisericești, se afla sub atenta supraveghere a Securității. Unul dintre cei mai abili informatori pe care această instituție îi avea la acea vreme era renumitul Dudu Velicu (nume conspirativ). Acest personaj enigmatic, prezent întotdeauna la locul și momentul „potrivit", s-a aflat o perioadă de timp și în apropierea Mitropolitului. Iată cum comentează el, într-o notă informativă datată 14 iunie 1945, demisia forțată a înaltului prelat: „În realitate, a demisionat din cauza cărții tipărite de el în două ediții și intitulată Ectenii și rugăciuni, publicată la Tipografia Cărților Bisericești, în anul 1943. Ecteniile și rugăciunile vechi au fost adaptate vremurilor noi, schimbând mai ales cuvântul «agareni» (adică «turci», pus în carte în loc de «năvălitori dușmani») cu acela de «bolșevici»."17

În anul 1945, în urma schimbărilor politice și sociale, ÎPS Tit Simedrea s-a retras la Mănăstirea Cernica. Adeseori, venea la Antim atât pentru a-și revedea prietenii, cât și pentru a le asculta prelegerile.

Deși toți membrii de seamă ai grupului „Rugul Aprins" au fost anchetați în anul 1958, Mitropolitul Tit Simedrea nu s-a numărat printre cei arestați. Părintele Adrian Făgețeanu ne oferă în acest sens o explicație: „Comuniștii aveau o practică diplomatică deosebită, pe Vlădica nu l-au arestat ca să nu se spună în străinătate că biserica este persecutată de sus în jos. Niciun Mitropolit de-al nostru, niciun Patriarh, n-a suferit asta, așa că pe el l-au căutat numai din punct de vedere diplomatic și nu l-au arestat."18

După demisia sa, ÎPS Tit Simedrea s-a retras în lumea cărților. Începând cu anul 1959 era văzut aproape zilnic la Biblioteca Academiei Române, frecventând îndeosebi secția Manuscrise, carte rară. Îi plăcea să studieze cu multă atenție vechile cărți bisericești, căutând să înțeleagă ceea ce se ascundea dincolo de cuvinte.

ÎPS Tit Simedrea a fost nu numai un cititor al vechilor manuscrise, ci și un renumit colecționar de carte rară. În perioada inter- și postbelică cu astfel de preocupări se îndeletniceau doar marii intelectuali, cartea fiind simbolul minții disciplinate, puternice, capabile să înțeleagă jocurile politice și sociale; pe scurt, era arma omului înțelept.

Biblioteca Sfântului Sinod deține numeroase volume care i-au aparținut. Pe toate volumele donate instituției se poate vedea, ca un marcaj, semn că vlădica le-a cercetat amănunțit, o etichetă pe care scrie discret: „Ex-libris19 Tit Simedrea", cu litere care ne duc cu gândul la o criptogramă. Amintim, de exemplu, un Tetraevanghel, din anul 1535, copiat pe file de pergament, cu litere și frontispicii de aur, din vremea lui Petru Rareș.

Prin anul 1971 părintele Sofian Boghiu a mers la Mănăstirea Cernica, unde a avut marea bucurie de a-l reîntâlni. În urma discuției purtate, observă faptul că: „Vlădica deși are 85 de ani, este luminos la chip, cu părul și barba albă, foarte vioi în mișcări și limpede în cuvânt și gândire."20 După puțin timp de la această întâlnire, Tit Simedrea a trecut la cele veșnice, pe data de 9 decembrie 1971, fiind înmormântat discret în cimitirul Mănăstirii Cernica.

În amintirea Mitropolitului Bartolomeu Valeriu Anania, bibliotecarul de atunci al Mănăstirii Antim, ÎPS Tit Simedrea a rămas ca fiind „ultimul mare ierarh cărturar al bisericii noastre, de o vastă cultură".

Mitropolitul Tit SIMEDREA și Meir Shai

Distinsul om de cultură ÎPS Tit Simedrea a revenit în atenția autorităților române în anul 2007 când Meir Shai, supraviețuitor al Holocaustului, a înaintat Comisiei Yad Vashem de la Ierusalim cererea de recunoaștere a meritelor sale. După ce dosarul a fost respins în nenumărate rânduri, Meir Shai nu s-a sfiit să dea în judecată comisia, acuzând-o de lipsă de transparență.

Astfel, în vârstă de 81 de ani, Meir Shai a revenit în România și a început să caute documente juridice menite să-i vină în ajutor. În urma unei îndelungi cercetări întreprinse la CNSAS, Arhivele Naționale, Biblioteca Academiei Române, Meir Shai a strâns un număr impresionant de dovezi în favoarea Mitropolitului. Mai mult, în dosarul său de la CNSAS a găsit numeroase note informative din care rezulta că Tit Simedrea era încă din anul 1940 supravegheat de organele Securității. Căutând apoi în presa vremii, a găsit câteva articole din care reieșea vădit neimplicarea înaltului prelat în nicio formațiune politică. Meir Shai s-a înfățișat Comisiei Yad Vashem cu aceste documente. Astfel, după o analiză minuțioasă, în anul 2012, Mitropolitul Tit Simedrea a fost propus pentru decorarea cu distincția Drepți între popoare.

Dar să vedem în continuare ce anume l-a determinat pe Meir Shai să ducă până la capăt această cercetare anevoioasă. Iată cum au decurs evenimentele. În anul 1941, familia lui Meir Shai, prin intermediul lui Gheorge Rusu, un apropiat al Vlădicii, a găsit găzduire în clădirea Mitropoliei Cernăuțiului. În pofida faptului că Tit Simedrea se afla în atenția Securității, a reușit să ascundă această familie de evrei, salvând-o de la deportarea în Transnistria. Chiar dacă la acea dată Meir Shai era foarte tânăr, nu a uitat binele pe care Mitropolitul i l-a făcut. Astfel, după 70 de ani, prin demersurile sale, Meir Shai și-a împlinit visul de a-i mulțumi celui care, riscându-și libertatea, a ales să fie înainte de toate creștin. Amintim faptul că în context politic de atunci toate instituțiile, incluse fiind și locașele de cult, erau adeseori percheziționate. Dacă se observa sau se bănuia vreo neregulă, organele Securității puteau face oricând descinderi în orice spațiu  locativ.

Închizând un arc peste timp, am evocat acest moment pentru a sprijini cu noi argumente faptul că, în anul 1958, deși s-a căutat pe orice căi găsirea unei apartenențe politice grupului Rugului Aprins, organele Securității cu greu au putut închega un rechizitoriu convingător.

___

 

1 André Scrima, Timpul Rugului Aprins, cu o prefață de Andrei Pleșu, Editura Humanitas, București, 2000, p. 14.

2 Idem.,

3 Ibidem., p. 120.

4 Artur Silvestri, Secretul Rugului Aprins, Editura Carpathia Press, București, 2007, p. 6.

5 Paul Sthal, Întâlnirea duhovnicească de la CernăuțiAugust 1943, în Centenarul nașterii, 1903-2003,EdituraEnciclopedică, București, 2003, p. 61.

6 André Scrima, op. cit., p. 141.

7 Idem.,

8 Antonie Plămădeală, Rugul Aprins, Editura Arhipiscopia Sibiului, Sibiu, 2002, p. 13.

9 Idem.,

10 André Scrima, op. cit.,pp. 141, 142.

11 Elisabeta Neagoe și Liviu Pleșa, Radiografia Securității în anul 1957, în CNSAS., Arhivele Securității, Editura Nemira, București, 2004, p. 163.

12 Artur Silvestri, Secretul Rugului Aprins, Editura Carpathia press, București, 2007, p. 18.

13 Ibidem.,p. 19.

14 Idem.,

15 Ibidem., p. 5.

16 Alexandru Mironescu, Floarea de foc, Editura Elion, București, 2001, p. 23.

17 Dudu Velicu, Biserica Ortodoxă în perioada sovietizării României – Însemnări zilnice I, 1945-1947,Arhivele Naționale ale României,București, 2004. p. 13.

 

18 Artur Silvestri, op. cit., p. 21.

19 Ex-libris – lat., din cărțile lui...

20 Sofian Boghiu, Duhovnici români contemporani, Ediție îngrijită de Ioana Iancovescu și Constanța Costea, Editura Bizantină, București, 2007, p. 72.