După mai bine de 25 de ani de la căderea comunismului, statul român a reușit să finalizeze Monumentul Rezistenței Naționale. Monumentul ARIPI ridicat „În Memoria Luptătorilor din Rezistența Anticomunistă 1944-1989” a fost inaugurat în 30 mai 2016, în cadrul unui eveniment corect politic, cu regim privat. Caracterul rigid, limbajul de lemn și lipsa de transparență a inaugurării, a contrastat profund cu prezența foștilor deținuți politici, simboluri ale demnității noastre naționale.

Povestea Monumentului

Destinul monumentului realizat de sculptorul Mihai Buculei, al cărui tată a executat ani de detenție politică în temnița Aiudului, a fost unul extrem de sinuos. Timp de 19 ani monumentul a încercat să se nască, fiind aprobat, reaprobat, băgat și scos din bugetele instituțiilor, amânat și iarăși amânat. Ideea unui Monument al Rezistenței Naționale la București a apărut în 1994, la AFDPR. Începând cu 1997 au început demersurile oficiale. Lucrarea a fost atribuită prin concurs artistului Mihai Buculei în 1999. În 2003 proiectul obține aprobarea finanțării de la Guvern, prin Ministerul Culturii, și se începe execuția efectivă a monumentului. În 2007 finanțarea este mutată de la Cultură la Primăria București. Între 2008 și 2011 proiectul este sistat din lipsă de fonduri, se reia în 2011. Lucrările intră apoi pe un curs firesc, se eliberează aprobările necesare, se confecționează piesele, se începe șantierul la locul destinat amplasării monumentului și la finalul lunii decembrie 2015 sunt aduse aripile și începe montarea lor.

Finalizarea lui se datorează în măsură covârșitoare domnului Octav Bjoza care a urmărit cu o implicare constantă finalizarea lui. Monumentul este realizat din oțel inoxidabil și este compus din trei aripi care se înalță către cer, dând senzația că s-au desprins de pământ – asemeni sufletelor celor jertfiți pe altarul luptei anticomuniste. Înalt de 24 metri, cu un soclu de 6 metri și cântărind pese 100 de tone, monumentul se află instalat pe esplanada din fața Casei Scânteii – loc unde străjuia Statuia lui Lenin în anii comunismului.

Ridicarea monumentului – deși atât de târzie și realizată cu atâta dificultate – este incontestabil o victorie morală a foștilor deținuți politici. Astăzi mai avem 3000 de foști deținuți politici în viață (dintre care o parte însemnată sunt deportații), iar rata de mortalitate în râdul lor este de câteva sute lunar. Marea lor majoritate nu au mai apucat să vadă monumentul ridicat în memoria lor. După aproape 26 de ani de la evenimentele din 1989 avem în sfârșit în București un monument simbol închinat eroilor anticomuniști, un loc în care tinerele generații se pot închina pentru lupta, suferința și mai ales biruința înaintașilor prigoniți politic.

Inaugurarea

Așa cum spuneam, inaugurarea a avut loc în data de 30 mai 2016. La eveniment au participat numeroase oficialități, în frunte cu șeful statului, Klaus Iohannis. Au fost prezenți peste 300 de foști deținuți politici, împreună cu Octav Bjoza, reprezentații cultelor, primarul interimar al Capitalei, Răzvan Sava, fostul președinte Emil Constantinescu, consilierul Andrei Muraru, reprezentanți ai guvernului și ai diplomației, reprezentanți ai INTER ASSO. Garda și onorul au fost date de Regimentului 30 Gardă și Protocol „Mihai Viteazu” din cadrul Ministerului Apărării Naționale. Evenimentul s-a desfășurat după repere atent stabilite anterior.

S-a intonat Imnul României, apoi s-a dezvelit inscripția monumentului „În Memoria Luptătorilor din Rezistența Anticomunistă 1944-1989”, a urmat un moment de reculegere. Momentul religios a constat în rugăciuni rostite de către reprezentanții cultelor: ortodox, romano-catolic, greco-catolic, evanghelic, baptist, mozaic și musulman.

Discursurile au început cu Klaus Iohnannis și au continuat cu Răzvan Sava, Emil Constantinescu și Octav Bjoza. Evenimentul s-a finalizat cu o depunere de coroane din partea instituțiilor prezente. În timpul discursului său, Președintele României a conferit Ordinul Național „Serviciul Credincios” în grad de Cavaler foștilor deținuți politici Pr. Nicolae Tomaziu, Elena Ion-Arnăuțoiu, Nicolae Ciurică și Dumitru Moldovan.

Corectitudine politică vs. demnitatea națională

Bucuria faptului că după aproape 26 de ani avem în sfârșit un monument al foștilor deținuți politici în București, este umbrită de momentul inaugurării. Dincolo de filmul evenimentelor, pe care am încercat să îl redau cât mai fidel și imparțial mai sus, trebuie rostite câteva adevăruri, cu riscul de a fi considerate incomode: inaugurarea a fost un moment politic, gândit și controlat ca atare până în cele mai mici detalii.

Monumentului îi lipsește inscripția aleasă de foștii deținuți politici și reconfirmată de aceștia cu ocazia ultimului congres național (februarie 2016). Versurile lui Radu Gyr: „Înfrânt nu ești atunci când sângeri,/ nici ochii când în lacrimi ți-s./ Adevăratele înfrângeri,/ sunt renunțările la vis.”, nu apar nicăieri în jurul monumentului. Când și cine a hotărât că versurile nu trebuie să apară pe monument și, mai ales, de ce nu s-a comunicat această schimbare de plan?

Data inaugurării a fost extrem de prost aleasă. Luni la ora 17… Stabilită inițial pentru data de 7 mai, iaugurarea a fost amânată fără a se face un anunț public în acest sens. Când în sfârșit se stabiliește o dată la care chiar are loc inaugurarea, se alege o zi lucrătoare și o oră la care oamenii sunt la serviciu.

Mediatizarea datei inaugurării a fost aproape inexistentă. Au existat câteva știri cu 3 zile înainte, pe canale mai puțin importante, în rest, canalele cu audiență mare au decis să anunțe numai în ziua de 30 mai. Ne-am tot întrebat de ce se întâmplă așa; fiind un monument național, și mediatizarea trebuia să fie națională, cu atât mai mult cu cât din beneficiile de imagine ar fi câștigat și Primăria, Ministerul Culturii, Guvernul etc, toți cei care au contribuit cu fonduri și aprobări la finalizarea proiectului. Faptul că în plină campanie electorală partidele nu s-au folosit de acest subiect este un lucru de neconceput în România post decembristă.

O parte din întrebări s-au spulberat la ora inaugurării. La eveniment s-a putut asista doar pe bază de invitație scrisă, primită anterior! Nu s-a dorit o participare a românilor care ar fi putut veni, interesați de valoarea morală a monumentului, ci doar a celor aflați pe liste aprobate anterior. Mai mult, jandarmii și poliția îndepărtau cu destulă vehemență pe toți cei ce aflaseră (în ciuda planului autorităților) de faimoasa inaugurare și încercau să vadă sau să audă ceva din spatele gardurilor de protecție.

Participarea președintelui a fost un act neanunțat publicului. La ora 16 pe site-ul președinției nu se pomenea nimic legat de participare. Două ore mai târziu discursul și fotografiile de rigoare erau prezente pe site. De ce nu a dorit președintele să se știe că va fi prezent?

Despre discursuri nu mai comentăm, în afara celui rostit de dl. Octav Bjoza, restul au fost redactate de secretari însărcinați pe subiect, limbaj de lemn și încercări firave de nuanțare prin dicție.

Decorarea celor 4 foști deținuți politici este un gest simbolic pozitiv. Toți 4 sunt personalități de mare forță ale luptei anticomuniste, flăcări vii ale demnității românești. Totuși, în spatele lui stă o altă corectitudine politică: s-au ales specific doar foști deținuți politici fără legături cu Mișcarea Legionară.

Ați văzut că pe tot cuprinsul articolului am folosit cuvântul „inaugurare” și niciodată „sfințirea” monumentului. Am făcut asta pentru că în fapt nu a existat o slujbă de sfințire! Monumentul rezistenței naționale nu a fost sfințit. Faptul că au participat reprezentanți ai Bisericii Ortodoxe alături de cei ai Bisericilor Catolice, Greco-Catolice, alături de baptiști, musulmani și evrei nu m-a deranjat câtuși de puțin. Dacă monumentul este al rezistenței naționale, era firesc ca fiecare să aducă un omagiu credincioșilor săi. Momentul religios ecumenic – cum a fost numit oficial momentul dedicat cultelor – a durat, în total, mai puțin de 10 minute. Probabil fiecare a avut la dispoziție în jur de 1 minut pentru a se ruga pentru jertfa dată de proprii credincioși! Fiecare a spus o mică rugăciune lăsând apoi loc politicului să se desfășoare.

ARIPI – încotro?

Avem un monument al rezistenței anticomuniste la București! Nu poartă gravate pe lespezi versurile lui Radu Gyr și nici nu este sfințit (încă), dar există! După momentul inaugurării, Monumentul a fost descătușat de interdicții și preselecții corecte politic. Chiar dacă Radu Gyr nu a fost primit la ceremonia de inaugurare, cu siguranță a așteptat cuminte și răbdător dincolo de cordoanele de jandarmi, ca să se poată închina în fața jertfei dată de generația sa. Nu era gonit pentru prima dată pentru crezul său, a răbdat și acum așa cum a răbdat și atunci. Momentul festiv s-a încheiat, Monumentul aparține acum românilor și depinde de noi dacă va rămâne numai un Monument utilizat de factorul politic cu ocazia ceremoniilor obligatorii, sau dacă îl transformăm într-un monument viu, lucrător întru adevăr!

Construit ca omagiu și recunoaștere morală a suferinței foștilor deținuți politici, Monumentul se adresează în fapt tinerilor. Ei sunt cei care trebuie să cunoască istoria recentă a țării noastre, atât de frământată și modelată de șenilele tancurilor sovietice. Tinerii sunt cu adevărat cei care au nevoie de ARIPI, pentru a îndrăzni mai mult, pentru a înțelege că înaintașii lor au fost eroi și că noi, cei de astăzi, trebuie să ne mândrim cu suferințele, rănile și biruințele lor. Comunismul a făcut milioane de victime, însă cele mai multe victime au ales să nu se împace cu acest statut impus de comuniști și s-au transformat în eroi ai luptei anticomuniste. De noi depinde să le vorbim tinerilor despre ARIPI frânte sub greutatea corectitudinii politice, sau despre ARIPI care se înalță spre cer peste timpuri, peste veacuri. Alegem: "Rondelul aripilor frânte” sau "Îndemn la luptă”? Să nu renunțăm la vis și să alegem lupta cea bună, întru dreptatea neamului nostru.

Radu Gyr – Rondelul aripilor frânte

Mereu aripile se frâng, mereu țărâna asta speră.

Mereu pe trista noastră sferă obrajii râd și ochii plâng.

Heruvi de-o zi, crescuți în seră, ne prăbușim în câte-un crâng.

Mereu aripile se frâng, mereu țărâna asta speră.

Așa venim din eră-n eră,

ba spânzurați de-un zbor nătâng,

ba sfâșiați de vreo himeră…

Mereu țărâna asta speră,

mereu aripile se frâng.

Radu Gyr – Îndemn la luptă

Nu dor nici luptele pierdute,

nici rănile din piept nu dor,

cum dor acele brațe slute

care să lupte nu mai vor.

Cât inima în piept îți cântă

ce-nseamnă-n luptă-un braț răpus?

Ce-ți pasă-n colb de-o spadă frântă

când te ridici cu-n steag, mai sus?

Înfrânt nu ești atunci când sângeri,

nici ochii când în lacrimi ți-s.

Adevăratele înfrângeri,

sunt renunțările la vis.