ActiveNews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit. Dacă doriți să ne sprijiniți, orice DONAȚIE este binevenită. Doamne, ajută!


Poetul Dumitru Oniga, fost deținut politic în timpul regimului comunist, unul dintre mărturisitorii discreți ai credinței creștin-ortodoxe (un poet care a ucenicit pe lângă Nichifor Crainic și Radu Gyr), a trecut la

S-a născut în 1925, în comuna Stupca, județul Suceava.

În 1941 e rănit la așa-zisa „rebeliune” și achitat la proces. În martie 1942 e arestat cu grupul de elevi din Frățiile de Cruce - Suceava și condamnat la trei ani de închisoare de Curtea Marțială din Cernăuți. După eliberare i s-a fixat domiciliul obligatoriu la Brad. În octombrie 1944 e arestat și internat în lagăr la Săcel-Hațeg, de unde e eliberat în 1945.

În 1948 a fost rearestat cu grupul F.D.C. - Baia Mare și condamnat la opt ani de temniță grea, pe care i-a executat în Aiud. La eliberare, i se fixează domiciliu obligatoriu la Răchitoasa, județul Ialomița. În 1958 e arestat din nou și internat în lagăr la Noua Culme; după un an e transferat la Periprava, unde este ținut până în mai 1964. După eliberare a fost tot timpul urmărit. Ultima anchetă ce a avut-o a fost în primăvara anului 1989, la Securitatea din Suceava.

Versurile sale s-au răspândit printre deținuții politici. După revoluție, a publicat în mai multe reviste și ziare: „Crai Nou” - Suceava, „Solstițiu” - Satu Mare, „Tribuna Transilvaniei” - Cluj-Napoca, „Țara” - Chișinău, „Plai românesc” - Cernăuți, „Memento” - Timișoara, „Cuvântul românesc”, „Gazeta de Vest” - Timișoara. (Sursa: Poeți după gratii, Ed. Mănăstirii Petru Vodă)Domnul în noaptea de 20 spre 21 octombrie 2016 la vârsta de 91 de ani. 

Sonetul „Lui Eminescu” de Dumitru Oniga, pătimitor vreme de 20 de ani în cruntele temnițe ce au înghițit elita românească a secolului trecut.

„Cuvântul tău, adâncuri de fântână,

Izvor de apă, limpede, curată,
Gândire sfântă, binecuvântată,
Din cer lumina, seva din țărână.

Și versul tau, o piatră nestemată
A-mpodobit c-un nimb limba română
Ce ne e Doamnă și ne e stăpână,
Prin ea trăiește țara noastră toată.

Pe-acest pământ, așa a fost să fie,
Un dar pentru mulțimile-nsetate,
Un Eminescu, cântec, poezie,

O carte, foi cu lacrimi picurate
Și glasul tău răsună-n veșnicie,

Prin tine noi sorbim eternitate.”

MAMEI

Lacrimi amare
Pe orice cărare,
Pe lângă porți cu zăvoare,
Pe sub ziduri de închisoare.
Cu glas stins,
Singură m-ai plâns,
Singură m-ai jelit,
Cu chipul cernit.
Dacă aș fi murit
M-ai fi îngropat,
M-ai fi bocit
Și timpul te-ar fi împăcat,
Te-ar fi liniștit.
Dar așa, mereu întemnițat,
Mereu răstignit,
Te-ai zbătut,
M-ai căutat.
Te-au îmbrâncit,
Te-au lovit,
Ai strigat,
Ai implorat;
Totul a fost în zadar.
Ziduri zăbrelite,
Uși zăvorâte,
Un vis urât,
Un coșmar.
Mamă, sfântă mamă, 
Cum nu ți-a fost teamă
Drumuri să străbați, 
La atâtea porți să bați.
Să te latre potăi,
Să te înjure oameni răi,
Să dai peste călăi,
Peste hapsâni,
Peste cruzii stăpâni,
Peste câini!
Rugile tale
Pe deal,
Pe vale,
Pe fiecare cale,
Zări neclintite,
Inimi împietrite.
Niciun strop de îndurare
Pentru atâta zbucium și jale.
Și lacrimile au curs mereu, 
Spre infinit, către Dumnezeu.

SOȚIEI 

Fata mea cu ochi de peruzea, 
Comoara din basmul meu,
Potecă de lumină, curcubeu, 
O rază curată
În viața mea blestemată.
Ai venit să mă urmezi la Pontul Euxin, 
Într-un exil de dezolare și chin, 
În arșiță, în vânt, 
La un capăt de pământ. 
Ca o minune,
Fata mea cu mâini de rugăciune, 
Te-ai încumetat să înfrunți sălbăticia, 
Ura, disprețul, urgia, 
Ți-ai legat zilele de un exilat, ostracizat, condamnat, 
Fără scăpare,
Din temniți, lagăre, din exiluri, din gheare, 
Fata mea, cu miros de cicoare.
În viscol, în furtuni, 
M-au mângâiat ochii tăi buni. 
Ai suspinat pe fiecare cicatrice 
Lăsată de gloanțe, de răngi, de bâte, de bice, 
Mi-ai șters cu lacrimi, cu sărutări, 
Urmele de sudălmi, de ocări, 
De toată otrava aruncată 
De o istorie întunecată. 
Am împărțit bucata de pâine 
Zâmbind peste soarele de mâine, 
Pe țărâna goală, udă. 
Fata mea cu mâini de iarbă crudă.
Mi-ai luat clipa amară
Pe dimineață, pe seară
Și, despicând-o în două,
S-a născut o lumină nouă.
Un univers, o lume,
O fericire fără nume,
O stea pe întinderea pustie,
Fata mea, cu miros de iasomie,
Pentru viață, pentru dragoste, pentru veșnicie.

IUBITEI MELE

Ce blestem amarnic am moștenit,
Ce inimă șuie,
Ce idee fixă,
Că nu pot să văd altceva
Decât pe tine, dragostea mea?
Cum pot să justific
Tinerețea sacrificată,
Sănătatea ruinată,
Anii risipiți,
Jalea și bocetul celor dragi,
Decât printr-o iubire nebună?
Când am perceput dragostea
Și am căzut fără rezerve la picioarele tale,
S-a abătut asupra mea atâta ură...
Ciuruit de gloanțe,
M-am zbătut între viață și moarte.
Și totuși, inima mea însângerată
A bătut numai pentru tine.
Odată stigmatizat
Că m-am dăruit ție trup și suflet,
A început prigoana, hăituiala
Care n-a mai contenit
Și care nu are sfârșit.
Schingiuit, înfometat, închis,
Ai continuat să-mi fii mai dragă
Decât însăși ființa mea.
Ani de închisoare
În temnița Aiudului, Bălgradului,
La Cernăuți, la Cluj, Satu-Mare sau Sighet,
Ani de exil pe Bărăgan,
Ani de lagăr pe Canal și în Deltă,
Ani și ani sacrificați
Pentru tine, iubire imaculată.
Soția mea ostracizată, prigonită,
Fetița mea neștiind de tatăl ei,
Cei din jur lepădându-se ca de un lepros,
Toți ai mei amenințați, înlăcrimați, îngroziți,
Și toate acestea
Fiindcă eram întru totul
Dăruit ție.
Pentru tinerețea pierdută,
Pentru inima bolnavă
Care nu știu cum mă mai ține în viață,
Pentru plămânii găuriți de tuberculoză,
Pentru stomacul care abia mă mai hrănește,
Pentru toate oasele care mă dor,
Pentru tot răul ce l-am suportat,
Oare aș putea să-ți reproșez ceva,
Dragostea mea?
Mai am un lucru de nimic,
Sfărâmă de viață
De care știi că poți dispune oricând.
În urmă vor rămâne 
Durerea și lacrimile 
Unei mame bătrâne, bolnave și singure, 
Unei soții disperate, 
Unor copii cu privirile rătăcite. 
Dar ce contează toate acestea 
Față de dragostea totală ce încă ți-o port? 
Ca să fii fericită, strălucitoare, 
De pe trupul tău să cadă lanțurile robiei, 
Numele să-ți fie rostit cu evlavie, cu respect, 
Până la capătul pământului, 
Liberă, independentă, reîntregită, 
Neasemuit de frumoasă, 
Patria mea.
ÎNTR-UN LAGĂR DIN DELTĂ
„Deci îmi fu scris în destine să văd a sciților țară 
Cât și ținutu-așezat sub laconicul pol.”

(OVIDIU)

Niciodată nu am văzut un soare mai imens 
Ca soarele ce apunea peste pădurea Letea. 
Când brigăzi de robi, șfichiuite de vânt și nisip, 
Se târau, biete omizi negre, ostenite,
Pe un drum fără sfârșit, 
Hăituite de hăidăi în uniforme.
Niciodată nu am văzut un soare mai însângerat, 
Înfipt în vârfurile sulițelor din Deltă,
Ca atunci când robii, în zdrențe vărgate,
Cărau în amurg, spre infinit, snopi mari de stuf,
Ca într-o permanentă Golgotă,
Sfâșiați de coșcani, răcnete și bice,
Parcă un tarpan uriaș
Reteza partea de jos a discului solar
Și curgea un râu de sânge înspre noi,
Răsfrânt în ghețuri, ochiuri de apă și lacrimi.
Niciodată nu mi s-a părut cerul mai negru 
Ca în nopțile când se dădea alarma în lagăr 
Și stăteam ore nesfârșite 
În poziție de drepți, cu mâinile la ceafă, 
Apoi, pe rând, dezbrăcați, 
Loviți, târâți, înjurați... 
Și noaptea cădea tot mai neagră 
Peste ființele noastre infime, 
Ca niște fire de nisip pierdute 
În dunele Deltei spulberate de viscol.
Și ne rostogoleam mai adânc, mai adânc, 
Într-un întuneric absurd.

ÎN PENITENCIARUL AIUD

Prietene, spune-mi ceva
Așa, în șoaptă, cum vei putea
Despre soare, despre pâine, despre omenie.
Sunt slab, flămând, picioarele mi se umflă;
Cine știe
De voi mai avea parte de libertate?
Prietene, fă-mi măcar un semn,
Un îndemn, o încurajare,
Un zâmbet de nepăsare
Pentru tot dezastrul ce ne înconjoară,
Un gest de sfidare
Pentru călăii ce ne pândesc, ce ne omoară.
Prietene, dă-mi mâna,
Așa înghețată cum e,
Nu știu de voi mai vedea lumina,
Spune-mi o vorbă bună,
Fie și o minciună,
Să pot uita de căderi, de despuieri,
Să mă îmbărbătezi o clipă doar,
E atât de bine să crezi și să speri!...
LUI EMINESCU 
Cuvântul tău, adâncuri de fântănă,
Izvor de apă, limpede, curată,
Gândire sfântă, binecuvântată,
Din cer lumina, seva din țărână.
Și versul tau, o piatră nestemată
A-mpodobit c-un nimb limba română
Ce ne e Doamnă și ne e stăpână,
Prin ea traiește țara noastră toată.
Pe-acest pământ, așa a fost să fie,
Un dar pentru mulțimile-nsetate,
Un Eminescu, cântec, poezie,
O carte, foi cu lacrimi picurate
Și glasul tău răsună-n veșnicie,
Prin tine noi sorbim eternitate. 

DOAMNE, NUMAI TU 

Doamne, numai Tu ne-ai iubit,
Căci toate câte Ți-am cerut ne-ai dat
Ca să putem înfrânge natura răului din noi.
Ți-am cerut suferință
și suferința ne-a însoțit pretutindeni,
am căutat durere
și durerile ne-au fost pâinea zilnică,
am dorit prigoane
și prigoanele, temnițele au fost viața noastră,
am vrut răni
și pielea și carnea ne-au fost sfâșiate,
am ales moarte
și trupurile noastre,
străpunse de gloanțe,
ucise în schingiuiri,
gâtuite,
au umplut șanțurile, gropile, câmpurile;
N-a fost nimeni să ne ia apărarea.
Pe cât ne-au urât oamenii,
pe atât ne-ai iubit, Tu, Doamne,
căci ai vrut să câștigi sufletele noastre,
pentru că Împărăția Ta
nu este din lumea aceasta. 

Veșnica lui pomenire!