Perioada Crăciunului, cât și cea care vine în întâmpinarea Anului Nou și a Sfântului Ioan Botezătorul, este una cu totul specială pentru români. Bogăția obiceiurilor noastre este impresionantă și putem observa între colindătorii grupați în cete, pregătiți pentru a parcurge o cale lungă, și numeroși mascați, primiți și ei, cum se cuvine, de noi și noi gazde. Îl voi aduce în centrul discuției pe Iancu Jianu, personaj de seamă în istorii orale, în romane, în filme artistice sau în documentare, însă nu despre acest chip al său vom discuta acum, ci despre personajul pe care îl întâlnim în perioada sărbătorilor de iarnă, eroul de teatru fără scenă.

În preajma Crăciunului și a Anului Nou, purtătorii de măști colindă pe ulițele satelor, iar acest „spațiuˮ nu este singular. Îi putem întâlni și la orașe în multe roluri pe care le îmbrățișează, ilustrând felurite personaje: Brezaia, Cerbul, Capra, Ursul, Irod, Craii de la Răsărit, Anul Nou și Anul Vechi.

În zona Moldovei și a Bucovinei, teatrul popular cu tematică haiducească și-a făcut loc în urmă cu 170 de ani între jocurile cu măști. Prezența Irozilor, a Vicleimului sau a Stelarilor este justificată în preajma praznicului Nașterii Domnului, iar mascații, însoțiți de dobași, își asumă rolul de a alunga duhurile necurate din hotarele satelor și de a pune pe fugă anul îmbătrânit. Ei se încadrează perfect în acest interval. Privind spre obiceiurile cu tematică haiducească, intervine un semn de întrebare: ce caută un haiduc și „banda” lui între colindătorii din perioada iernii?

Dicționarul literaturii române de la origini până la 1900 aduce o explicație: „Pe o anumită treaptă de evoluție a teatrului popular, eroul mitic este înlocuit prin eroul social (haiducul). În secolul al XIX-lea, haiducii se bucură de o mare popularitate în rândul maselor și inspiră numeroase creații folclorice (…). Așa se explică și succesul piesei «Jianul căpitan de hoțiˮ, jucată în Moldova în jurul anului 1850. Pătrunderea acestei creații culte în mediile sătești, folclorizarea ei, au dus la simplificarea piesei, păstrându-i-se, însă, aproape intactă, structura.(…) Drama este liniară, cu decor sumar, iar vocabularul abundă în expresii deformate, mai ales prin lipsa de asimilare a neologismelor. Pe schema spectacolului cu Iancu Jianu s-a constituit întregul repertoriu al teatrului de haiduci și de hoți.»”.

Teatrul religios s-a răspândit în Europa încă din Evul Mediu. Cu un fir simplu al narațiunii, „teatrul popular românesc are o poziție complet deosebită și proprie față de teatrul de factură populară din Europa apuseană, mai ales cel german, care deține cel mai bogat repertoriu din vestul Europeiˮ (Oprișan, 1987:15) fiind, mai degrabă, rodul improvizației.

În tradiția românească, „Iroziiˮ, „Craiiˮ, „Magiiˮ, „Vicleimulˮ sau „Viflaimulˮ - în funcție de varianta locală - reprezintă o veche piesă de teatru fără scenă structurată pe narațiunea biblică a Nașterii Domnului, ilustrând uciderea pruncilor din Betleemul Iudeii și închinarea Magilor de la Răsărit Pruncului Sfânt. Ulterior, teatrul popular avea să aducă în atenție, în 1860, la Cavnic, o poveste cu substrat istoric: „Constantinul” sau „Costandinul”, despre sfârșitul dramatic al domnitorului Brâncoveanu, al fiilor săi și al Sfetnicului Ianache. 19 ani mai târziu, la 25 decembrie 1879, „la amiază, a avut loc la Târgu Neamț «premiera» piesei «Predarea lui Osman» sau «Căderea Plevnei»” (Oprișan, 1981:22). În același an, 1879, ajunge la Roman o altă piesă, inspirată din trecutul istoric, având ca personaj principal, de această dată, un haiduc din Oltenia. Figura centrală este Iancu Jianu.

Despre isprăvile lui Jianu se dusese vestea ca fulgerul. Boier ziua - zapciu de plasă - și tâlhar noaptea, căpitan de haiduci care intră în conflict cu Vodă Caragea, acesta a ajuns erou iubit de oamenii simpli în special. După 15 ani de la moartea haiducului din Romanați, la 16 mai 1857, Matei Millo și Ion Anestin au așezat în scenă piesa în patru acte Jian căpitan de hoți; dramă cu cântece originale în patru acte și opt tablouri, prezentată cu un excepțional răsunet pe scena Teatrului Național din București, edificiu deschis publicului în anul 1852. Potrivit lui D. C. Olănescu, din 1855 până în 1873 piesa s-a aflat în repertoriul teatrelor din București și din Iași, în general, în toate stagiunile. De asemenea, „În perioada premergătoare Unirii, o temă nouă își face loc în dramaturgia lui Millo. El scrie acum piese de evidentă tonalitate patriotică: dramele Jianul, căpitan de haiduci și Ștefan cel Mare (stagiunea 1856-1857 și 1857-1858).” (Istoria literaturii române, II, de la Școala Ardeleană la Junimea)

Ecourile reflectate de piesa lui Matei Millo, în general bune, îl determină pe Mihail Pascaly să prezinte publicului bucureștean, în 1876, pe aceeași temă și pe aceeași scenă a Teatrului Național, piesaIancu Jianu căpitan de haiduci; episod național în cinci acte. „Pascaly nu a compus o piesă nouă, ci a reluat piesa lui Millo, amplificând-o și semănând-o, ici-colo, cu câteva cântece noi (…). Intervențiile sale sunt minore. Piesa lui Pascaly a avut un succes neobișnuit; a ținut afișul până în 1910.”(Oprișan, 1981:97) Așadar, piesa lui Millo și Anestin va rămâne izvorul teatrului cult haiducesc, fiind, ulterior, baza apariției teatrului popular cu același fir narativ.

La sfârșitul anului 1863, spectacolul lui Millo se juca la Iași. De la Iași va porni spre Chișinău, fiind prezentat publicului între 20 noiembrie 1868 și 15 martie 1869.

Ecourile piesei create de Pascaly după modelul celei realizate de Millo și Anestin n-au încetat. Aceasta s-a găsit în repertoriile teatrelor din București, cât și din al celor din Craiova și din Iași până în jurul anului 1930.

Însă, în anii de glorie, Mihail Pascaly avea să ducă spectacolul în țară chiar și în micile târguri în care a poposit în turneele sale. Oprindu-se la Roman, în vara anului 1879 a fost găzduit de un om înstărit – conu Costăchel – „care îndrăgea obiceiurile de Crăciun și de Anul Nou.” (Oprișan, 1981:100) Acesta i-a cerut oaspetelui bucureștean să pună la cale o piesă de teatru popular care să aibă erou-central un haiduc oltean: Iancu Jianu, care să respecte modelul Irozilor, pe care băieții săi să o „cânte” în preajma sărbătorilor de iarnă, „să umble cu ea prin târg de Crăciun și de Sfântul Vasile.” (Oprișan, 1981:100)

În decembrie 1879 spectacolul era gata. Pascaly a simplificat firul acțiunii, a inclus mai puține personaje, însă a menținut cântecele și mai multe pasaje din text, astfel încât a ieșit „un Jianu concis, simplu, tocmai bun să umble cu el prin târg.” (Oprișan, 1981:100)

Observând parcursul personajului în repertoriul obiceiurilor de iarnă, putem constata faptul că eroul de teatru popular a fost unul pe măsura celui de baladă. Jianu se regăsește în rândul spectacolelor cu măști sau fără măști, devenind model pentru cei care s-au transformat în dramaturgi de ocazie, pe tiparul său fiind realizate mai bine de 65 de piese haiducești: cu același ansamblu, însă cu alți haiduci în ceată. „În 1882, Jianu a ajuns la Piatra Neamț, iar în 1883 la Târgu Neamț. Elevii care învățau la oraș îl duc pe Jianu în satele lor (…). După 1920 el se generalizează în toată Moldova și Bucovina, trece Milcovul în Muntenia și ajunge și în Dobrogea.” (Oprișan, 1981:101)

Jianul fără scenă nu a dispărut din reprezentațiile din perioada sărbătorilor de iarnă, ci este jucat și astăzi prin satele din Moldova și din Bucovina, cât și în cele din Muntenia sau din Oltenia. Acest obicei zonal reprezintă însă, în România anului 2020, o formă de mutație culturală, într-un continuu transfer de la oraș la sat și viceversa, fiind realizat după un „scenariu” scris pe caiete de rol, cu substratul vechi, însă adaptat conform cerințelor anilor noștri pentru a produce neapărat spectacol, fiind transformat într-un bun de consum în ocazii determinate. Timpul nu i-a stăvilit Jianului popularitatea, ci i-a determinat un nou parcurs, adaptat.

(Articolul are la bază informații preluate dintr-un capitol al lucrării autoarei, „Iancu Jianu – o perspectivă asupra construirii eroului”, vol. 1, Editura Etnologică, București, 2019)