ActiveNews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit. Dacă doriți să ne sprijiniți, orice donație este binevenită. Doamne, ajută!


O familie de martiri

În urmă cu 20 ani, pe 1 octombrie 2002, chiar de sărbătoarea Cinstitului Acoperământ al Maicii Domnului și cu o zi înainte de Sfânta Mucență Justina, pleca la Ceruri eroina Iuliana Preduț Constantinescu, mama Libertății născute în închisoare. Nu este o metaforă. Iuliana și-a botezat fiica născută după gratii Libertatea. Libertatea - Justina.

Astăzi, neîntâmplător, este ziua ei: Sfânta Muceniță Justina Fecioara. Libertatea-Justina a deschis ochii pentru a vedea lumina din spatele zăbrelelor temnițelor bolșevice pe 18 septembrie 1958. Astăzi este o Doamnă împlinită, la rândul ei o eroină. Mama ei, Iuliana Preduț – Constantinescu, trecută prin închisorile Pitești, Văcărești, Jilava, Miercurea Ciuc, Arad și Oradea, a fost fiica preotului-martir Ioan Constantinescu și a preotesei Justina, din zona Nucșoara, în casa căruia și-au găsit adăpost partizani din grupul Toma-Arnăuțoiu. Casa era situată la marginea comunei Poienărei-Nucșoara. Părintele Ioan Constantinescu a fost executat în iulie 1959 la Jilava. ActiveNews publică de la Mărturisitorii.ro această tulburătoare istorie a familiei Constantinescu pentru a reaminti că acest popor s-a împotrivit comunismului prin eroii și martirii lui, inclusiv prin Doamnele României, cu numele lor care lipsesc din cărțile de Istorie, pentru că le este ocupat locul firesc de niște nulități și impostoare notorii, profitoare ale tuturor regimurilor. Măcar noi să le cinstim memoria și să ne învățăm copiii adevărata istorie anticomunistă a României.

Libertatea – fetița care s-a născut în închisoarea Vacărești

Iuliana Preduț Constantinescu s-a nascut la 16 iunie 1929 in comuna Corbi, judetul Arges. Era fiica preotului Ioan Constantinescu si a Justinei din satul Poenarei. Alaturi de parintii sai i-a ajutat pe ultimii partizani din grupul Haiducii Muscelului din Nucsoara incepand cu anul 1952. Acestia isi gasisera adapost la Rapele cu Brazi de langa sat.

Iuliana la data arestarii, în iunie 1958, era însărcinată în luna a șaptea. Fiica ei s-a născut în 18 septembrie 1958, în Spitalul Penitenciar Văcărești și a fost numită Libertatea Justina, redenumită Luminița. A fost dusă la orfelinat. Tatăl ei, Nicolae Predut, a găsit-o cu greu după căutări îndelungate. Iuliana Preduț – Constantinescu a fost condamnată la 12 ani închisoare și grațiată în anul 1964, de la Penitenciarul Oradea. A plecat la Ceruri în urmă cu 18 ani, pe 1 octombrie 2002, în ziua de mare sărbătoarea pentru Acoperământul Maicii Domnului. La exact 7 ani a fost urmată și de soțul ei, Nicolae, tatăl Justinei.

Iuliana Preduț – Constantinescu a fost fiica preotului-martir Ioan Constantinescu, din zona Nucșoara, în casa căruia și-au găsit adăpost partizani din grupul Toma-Arnăuțoiu. Casa era situată la marginea comunei Poienărei-Nucșoara. Părintele Ioan Constantinescu a fost executat la 18 iulie 1959 la Jilava (după alte date, 19 sau 21 iulie). În noaptea de 18 iulie 1959 conducătorii grupului ”Haiducii Muscelului, care acționase timp de 10 ani în Munții Făgăraș (1948 – 1958), frații Petre și Toma Arnăuțoiu, sunt executați în penitenciarul Jilava, împreună cu ceilalți membri ai grupului condamnați la moarte prin sentințele 107 și 108 din 19 mai 1959 și 119 și 4 iunie 1959 ale Tribunalul Militar al Regiunii a II-a Militare București, între care și Părintele Constantinescu.

Părintele Ioan Gh. Constantinescu s-a născut în satul Cerbureni, comuna Valea Iașului, județul Argeș, la 19 octombrie 1906; fiu al lui Gheorghe și al Victoriei Constantinescu. A urmat școala primară în satul natal și Seminarul Teologic „Neagoe Vodă" din Curtea de Argeș, promoția 1928. Preot paroh în satul Poenărei, comuna  Corbi, județul Muscel [1929-1958]. Căsătorit cu Justina Gr. Grigorescu; trei copii: Iuliana, Cornelia și Grigore.  Preot cărturar, autor al unor importante eseuri cu conținut moral-religios și metodic publicate în periodice bisericești: Metoda practică a predării învățământului religios în școala primară[1941], Obiceiurile strămoșești și obiceiurile noastre [1940], Despre trebuința religiei în omenire [1933], Taina sfântă a căsătoriei [1935], Buna creștere a copiilor [1936], Iubirea creștină [1939] ș. a. Principal osârduitor în edificarea monumentalei Biserici de lemn „Cuvioasa Paraschiva” din satul Poenărei [1937-1943]. Implicat continuu în acțiunile cultural-obștești ce vizau ridicarea gradului de civilizație a comunității sătești, pe care a păstorit-o cu demnitate, constituind un exemplu de moralitate desăvârșită pentru enoriașii săi; a contribuit esențial la electrificarea satului Poenărei. Predicator al iubirii creștine opuse luptei de clasă promovate de comuniști. Martir al luptei împotriva totalitarismului. 

Soția preotului și mama Iulianei, Justina Constantinescu, arestată tot pe 22 iunie 1958, a fost condamnată la 15 ani închisoare. S-a născut la 12 aprilie 1912, în familia proprietarilor agricoli: Grigore Grigorescu și Justina Poenăreanu, descendentă a unor generații succesive de preoți ortodocși din sat. În anul 1928, Justina Grigorescu se căsătorește cu preotul Ioan Gh. Constantinescu. Model de comportament în familie și în comunitatea sătească, a fost principalul reazem al soțului său în dificila misiune asumată de a reconstrui din temelii monumentala biserică de lemn între anii 1937-1943, în condițiile economice precare determinate de cel de-al Doilea Război Mondial; condamnată la 15 ani muncă silnică, 5 ani degradare civică și confiscarea totală a averii. 

În periplul său prin Golgota românească a ajuns, în 31 octombrie 1962, de la Arad, la Oradea. Aici se afla și fiica ei Iuliana, dar cele două nu apucau să-și vorbească. Justina Constantinescu „de dimineața până seara, lucra din greu la coșercărie”, fiind grav bolnavă. La eliberarea sa din închisoarea Oradea, în 15 aprilie 1964, s-a întors în satul natal, dar n-a mai găsit nimic din agoniseala de o viață, își amintește fiica sa.

"Și această însușire a pătimirii neamului nostru s-ar putea întregi cu numele unor rude mai apropiate sau mai îndepărtate care s-au jertfit sau au avut demnitatea și curajul, într-o vreme atât de tulbure și atât de chinuitoare pentru români, să-și ridice glasul împotriva regimului totalitar comunist”.

Redăm mai jos mărturia extraordinară a Iulianei Preduț Constantinescu despre luptă, sacrificiu, dragoste, credință și biruință, în care este cuprinsă nașterea în închisoare a fiicei sale, Libertatea – Justina, cu minunea unui poem închinat Libertății, cât și o minune cu Maica Domnului în temnița Văcăreștiului

Speranțe încătușate 

Memoriei părinților mei…

Părinții Iulianei Preduț Constantinescu

Argument

Am avut prilejul  –  menționa, în inspiratul său eseu «Prețul libertății», domnul Mihai Golescu, distinsul director al cotidianului „Argeșul” – să parcurg, înfiorându-mă, rândurile adunate, unele lângă altele, sub titlul  «Speranțe încătușate».
Poate că ne-am detașat de acei ani, poate că nu mai vrem să ne mai amintim de crunta teroare dezlănțuită de cei care i-au prigonit pe partizani și pe susținătorii lor, poate că, așa cum spunea un martir, «vrem să iertăm, dar nu să uităm !», dar nu putem să nu ne cutremurăm cu toții, dacă citim tulburătoarele amintiri ale tinerei absolvente de filologie Iuliana Constantinescu-Preduț, abia căsătorită și închisă, pentru că nu și-a denunțat tatăl că-i ajută pe „bandiții” a căror ascunzătoare se afla la doar un kilometru de casa părintească.
«Speranțe încătușate» ar merita să revadă lumina tiparului într-o carte pe care s-o citim ori de câte ori vrem să ne amintim prețul libertății noastre de astăzi !…

Aducerile aminte – încărcate de bucurie sau de adâncă tristețe – sunt ca și florile câmpurilor. Unele au strălucirea și frumusețea pe care gândirea omenească nu le poate cuprinde; altele au discreția, gingășia și parfumul de care, parcă, nu te poți atinge. Unele cresc puternice sub razele binefăcătoare ale soarelui, sfidând și umilind în același timp; altele se furișează la umbra lor și, când le descoperi, misterul acestora pare de neînțeles…
Dacă le rupi, se întristează, se ofilesc și  mor… Dacă sunt lăsate în voia lor, strălucesc, înmiresmează văzduhul, desfată privirile, se scutură și renasc din propria  lor  sămânță,  mult  mai  multe și la fel de frumoase.
Viața noastră este aidoma florilor câmpurilor… Și  ele, ca  și noi, sunt sortite să trăiască în locuri diferite – la umbră sau la lumină – cu deosebirea că noi ne putem mișca, ne  ajutăm adesea  sau  ne îngropăm unii pe alții, ne iubim sau ne urâm, ne admirăm uneori sau ne disprețuim.
Când ești copil, ai strălucirea, frumusețea, nevinovăția și gingășia florilor.

…Noi, oamenii, purtăm aceste daruri divine  până la moarte, dacă știm să le păstrăm, ca pe niște nestemate, în inimă și în viața de toate zilele,  oriunde ne-am afla…  Fiindcă, fără să ne dăm seama, ele ne înfrumusețează atât trupul, cât și sufletul nostru…  Sunt o nedezmințită carte de vizită, care ne însoțește oriunde mergem pe pământ și în veșnicie…

Flori cu petalele smulse brutal

Îmi amintesc de o tânără – o adolescentă  firavă, de l7 ani, care a fost arestată și ținută un an de zile la Securitate, pentru ca, după aceea, s-o condamne la 12 ani muncă silnică  și 5 ani degradare civică – la  fel ca și pe mine. Se numea, așa de frumos, Elisabeta Crâng… Noi, deținutele, îi spuneam: Beti… Era atât de curată și de gingașă, atât de pură și de cuminte, încât credeai că e un înger coborât printre noi.
Uneori, când aveam de lucru la coșercărie, se așeza într-un colț, își lua materialul lemnos, pe care-l împleteam cu fire groase de nylon, își făcea discret o sfântă cruce, se apuca de lucru și nu vorbea cu nimeni, decât numai cu bunul Dumnezeu…
Fața i se lumina, iar părul ei blond, împletit într-o coadă bogată, părea o coroniță de aur pe capul frumos pieptănat. Când ne înapoiam seara în celulă, se îndrepta tăcută spre patul ei de suferință, aproape de tineta (butoiul în care ne făceam necesitățile) și, până când sosea terciul de seară – de obicei, o zeamă lungă de arpacaș – lăsa impresia că ascultă pe Cineva de departe… Stătea în picioare, cu capul rezemat de fierul patului, fața i se lumina, iar ochii ei mari și pătrunzători spărgeau, parcă, zidurile reci, iradiind doar pace și liniște. Părea un crin alb înflorit în toată splendoarea lui în noaptea adâncă a temniței.
Un alt chip de neuitat a fost Nena Boilă.
Modestă, deși extrem de cultă, era mereu  transpusă într-o altă lume, încât, uneori, când o strigai, tresărea din meditația sa, scuzându-se că n-a răspuns imediat la apelul nostru…  O asemănam cu o crizantemă, care, chiar dacă se ofilește, își păstrează nealterată culoarea…
Flori, flori și, iar, flori  !…
Speranțe încătușate în bezna temnițelor unui regim de exterminare a valorilor umane !…
Simțeam, deseori, în celulă, o nevoie aproape bolnăvicioasă de aceste suave minuni de care toate fuseserăm private în detenție !…

Ofranda jertfirii întru credință

Precum un busuioc înalt, plin de miresme și de sfințenie era sora Vianeea, o călugăriță greco-catolică. Cu greu, reușeam s-o găsesc, cu toate că trăiam zilnic în aceeași celulă rece, întunecoasă și tristă, în care culoarea gri predomina atât în hainele vărgate, în păturile rupte și vechi, în cimentul de pe jos și de pe pereții încețoșați de vreme, unde, parcă, nici pânza de păianjen nu se prindea…
N-o interesa nimic din ceea ce-i lumesc și  trecător. Își făcea programul impus alături de „turma suferindă” și, cum prindea un loc de mișcare printre paturile suprapuse până spre tavan, se plimba cu mâinile duse la spate, cu ochii întredeschiși, cu capul aplecat spre dreapta, încât ne părea o sfioasă muceniță rătăcită printre noi…
Sergentele care ne păzeau priveau pe vizetă, suspectând toate mișcările din celulă…
Se întâmpla zilnic, la anumite ore, după ce înghițeam cu greu din „rația  supraviețuirii”, să se facă liniște, în sensul că zumzetul șoaptelor dintre noi lăsa locul unei tăceri apăsătoare, când fiecare se retrăgea pe marginea patului său, căci așa eram obligate să stăm de la ora 5 – ora deșteptării – până la ora stingerii… Atunci, retrăiam amintirile noastre tulburător de vii de dinaintea clipelor negre ale arestării…
În acele momente triste, măicuța Vianeea se plimba… Înaltă, cu fața veșnic senină, purta niște  bocanci imenși de care făcea mereu haz, pentru că îi erau prea mari, dar dădea întotdeauna slavă lui Dumnezeu că-i avea încă buni !…
În tăcerea de mormânt a celulei, se auzea, deseori, vizeta, pe care o deschidea cu un zgomot infernal „doamna majoră” – cum eram obligate să i ne adresăm – înjurând-o birjărește pe măicuță și batjocorind-o că doarme în picioare ca un biet animal…
Oricât încerca maica Vianeea să-i explice că  nu se poate dormi atunci când te miști dintr-un  capăt la celălalt al celulei, „majora” își vărsa veninul și o pedepsea să stea în picioare nemișcată până ce se dădea stingerea sau să spele atât WC-urile cât și coridoarele care erau nesfârșit de lungi…
După ce simțeam că gardiana s-a îndepărtat, deoarece o auzeam țipând în alte celule, încercam s-o consolez, dar măicuța Vianeea mă dezarma înainte de a rosti un gând cald de îmbărbătare, mărturisindu-mi senină că dă slavă lui Dumnezeu că i-a prilejuit să depună la picioarele Mântuitorului ofranda jertfirii ei întru credință…
Pe măicuța Sofia, o asemuiam cu o lăcrămioară cu parfum discret… Îi  ziceam „măicuța Vrăbiuța”… Fusese arestată în același lot cu maica Vianeea. Era mică de statură și era veșnic înghețată de frigul din celulă, pe care nu-l blestema niciodată, socotindu-l doar un ceasornic deșteptător la vremea sfântă a rugăciunii…
Mă simțea ori de câte ori tristețea îmi apăsa  sufletul și, luându-mă  ușor de mână, mă chema pe marginea patului său, șoptindu-mi cuvinte de mângâiere cu o voce tremurândă și privindu-mă cu ochii săi adânci, mereu înlăcrimați…

Îmbrățișarea ierbii uitate

Îmi stăruie în minte o scenă din multele  pe  care le-am trăit în cei șase ani prin închisorile comuniste de la: Pitești, Văcărești, Jilava, Miercurea Ciuc, Arad–Roșiori, Arad–Gai, Oradea sau în temutele temnițe ale Securității din: Constanța, București (Uranus) și Pitești…
Plecam într-un lot de peste 50 de deținute  politice de la închisoarea din Miercurea Ciuc.
După un drum chinuitor de câteva zile și nopți într-un autotren închis, unde credeam că nu vom mai putea vedea niciodată lumina zilei, ne-am oprit la Arad-Roșiori, într-o imensă clădire cu ferestre mari și luminoase, dar și cu o curte mare, plină de verdeață.
După anii pătimiți sub pământ la Jilava sau în fortăreața de la Miercurea Ciuc, unde era smuls și firul de iarbă crescut printre pietre, închisoarea de la Arad mi s-a părut un mic paradis…
Iar, atunci, când ne-au încuiat fără zăvoare și fără lacăte, numai cu o singură cheie, am simțit un gen de „libertate”, poate chiar de siguranță, pe  care niciodată n-am avut-o din plin în detenție…
Deodată, ușa celulei s-a deschis și o „doamnă majoră” ne-a poruncit pe un ton cumva mai omenesc să ieșim la aer.
Nu ne venea să credem că e adevărat ce ne spune, încât cu multă greutate ne-am încolonat spre ușă. Ne-au dus într-o curte largă, în care iarba răsărise atât de frumos și era de un verde crud, încât n-aveam curaj nici să o călcăm…
Ne-am trezit trântindu-ne pe iarbă, ca într-o îmbrățișare de mult uitată… Unele plângeam, altele își îmbătau privirile în splendoarea primăverii, iar câteva culegeau cu sete troscotul din grădina înverzită. O sergentă răutăcioasă a spart, însă, tăcerea acestei bucurii surde, ordonând încolonarea. Ne-a obrăznicit că am încălcat regulamentul și ne-a  încuiat într-o cameră imensă, în care pătrundeau doar câteva din razele soarelui ce se stingea spre apus.
Când am plecat de la Închisoarea Miercurea Ciuc, ni s-a dat fiecăreia dintre noi hrană rece: o felie de pâine neagră, o bucată de șuncă râncedă și  foarte sărată și o bucățică de marmeladă.  Pe toate, trebuia să le drămuim în așa fel,  încât să ne ajungă și în ziua în care vom sosi la Arad–Roșiori.
Ne-am strâns în grupuri mici, ca să nu avem necazuri și ne-am desfăcut merindele care mai rămăseseră în bocceluțele noastre. Ce bucurie imensă ne-a făcut atunci maica Vianeea, scoțând, din mâneca zeghii, un pumn de troscot pe care l-a împărțit la fiecare…
Niciodată, n-am mâncat cu atâta poftă hrana oferită de măicuță, deși știam că doar porcii o înghițeau cu plăcere…  Maica Vianeea ne-a îmbiat atunci, spunându-ne că este foarte gustoasă și că troscotul era, pentru noi, mai mult decât un „rezervor” nebănuit de vitamine, o speranță de viață… Din păcate, altă dată, n-am mai avut parte, în detenție, de asemenea hrană miraculoasă…

Destine  frânte

La Miercurea Ciuc, am întâlnit-o, în celula de tranzit, pe doamna  Mihalache… Era tare suferindă, pentru că avea o rană  deschisă la un picior, care supura continuu. Stătea tot timpul țintuită în pat și, deseori, făcea incursiuni în istoria țărăniștilor, relevând meritele lor incontestabile în istoria României, cu un evident sentiment de mândrie…
Simțeai, în vocea-i tremurândă, dorul de soțul ei ȋnchis și el în temnițele  comuniste…
În aceeași închisoare, am stat câteva zile cu doamna Arlette Coposu – o  „floare a reginei” de pe plaiurile moldave. Mi-a reținut atenția prin aerul demn, prin privirea inteligentă, încă din clipa când am intrat în celulă…
M-a întâmpinat cu un zâmbet cald, m-a mângâiat pe părul strâns în cozi  și, după ce a aflat în ce lot sunt și ce condamnare am, m-a încurajat  părintește, spunându-mi că Dumnezeu ne va ajuta să scăpăm mai devreme din temnițele trădătorilor de neam, care s-au cocoțat la cârma țării cu ajutorul  tancurilor bolșevicilor…
I se întipărise, cred, prea adânc și prea devreme, pe figura blândă, de o noblețe aparte, pecetea grea a suferinței… Deși fusese condamnată la ani grei de închisoare, mai avea încă tăria să ne mângâie și să ne încurajeze în suferință pe noi, cele care veniserăm de curând în iadul închisorii… Când ne-am despărțit, ne-am împreunat lacrimile, nădăjduind că ne vom revedea cândva… Am aflat, mai târziu, că plecase pentru totdeauna dintre noi – acolo unde nu este nici durere, nici întristare, nici suspin, ci viață fără de sfârșit…
O distinsă intelectuală în stare de orice sacrificiu a fost, de asemenea, doamna Lena Constante din lotul Lucrețiu Pătrășcanu. Izolată ani grei într-o celulă, devenise extrem de volubilă, dorind, parcă să recupereze timpul irosit în singurătate… Voia să ne știe pe fiecare mai vesele și mai încrezătoare în speranța unei eliberări grabnice…
Seara, rememora, din marile romane ale literaturii române și universale, scene cunoscute unora dintre noi, atât de captivant și de cursiv – la persoana  I, încât, uneori, lăsa impresia că fac parte din însăși viața ei… Avea, la gât, niște ganglioni T.B.C., pentru care primea, rareori, o căniță cu lapte, dar laptele îl împărțea celor mult mai bolnave decât ea și vârstnicelor în suferință…
La închisoarea din Văcărești, am cunoscut-o pe domnișoara Nina Dombrovski – o tânără de o aleasă cultură și de o credință rar întâlnită…
Rugăciunile pe care le rostea cu atâta evlavie le simțeam cum se ridicau spre cer, spărgând parcă încuietorile și zăbrelele  celulei, întunericul în care  eram osândite să ne purtăm toate crucea suferințelor noastre…
Am  întâlnit –  în drumurile mele spre Golgota – toate florile câmpului: unele încărcate de parfum, gingășie și sensibilitate; altele – purtând usturimea urzicii, țepii trandafirului, otrava mătrăgunii, ciulinii și ghimpii câmpului nesemănat pentru a rodi spre binele oamenilor…
Printre florile de neuitat ce ne-au înmiresmat sufletele, se regăsesc viețile părtașelor la chinurile temniței: doamna Nadolu, fiica generalului Manolache, care fusese asistentă universitară la catedra de latină, o  intelectuală de excepție și de o rară demnitate; domnișoara Maria Georgescu –  jurist-consult la Facultatea de Drept din București, căreia îi ziceam „Domașa”, veșnic aplecată spre întrebări de nedeslușit; doamna Mariana Hodoș – învățătoare, pe care eu însămi o răsfățam „Babunia”; doamna Racoviță – pianistă – alintată „Dințoiaș”, pentru care, eu eram „Cârnel”;   doamna Mititelu – un suflet de o puritate inimaginabilă, care îți insufla atâta încredere în revenirea clipelor de libertate, deși îndurase ani grei de temniță și multe, multe flori alese, ale căror nume au trecut de mult în veșnicie…

Libertatea – un licăr de lumină în beznă

Eram închisă la Văcărești… Mă aduseseră  acolo  de  la  Securitatea  din Pitești, în urma unei anchete chinuitoare… Am stat, la Văcărești, până am născut pe Libertatea–Justina… Mă arestaseră de la catedra din Cobadin, regiunea Constanța…
Eram gravidă în luna a șaptea…
M-au băgat seara, în  celula  116, cu  toate că sosisem înainte de ora prânzului, și, ca să-mi fie viața un adevărat calvar, m-au lăsat singură, într-un  WC turcesc cu șase găuri, care aproape nu se mai vedeau, fiindcă erau pline cu materii fecale…
Mirosul greu de acolo, drumul  chinuitor de la Securitatea Pitești până la atât de temuta  închisoare din Văcărești îmi accentuaseră vădit cumplita durere amestecată cu o foame greu de imaginat, pentru că nu îmi dăduseră, în dimineața aceea, nimic din mizerabila rație zilnică, iar seara,  după o discuție cu o verișoară a mea, care era șefă de cameră, n-am putut înghiți nici măcar o boabă de arpacaș…
Căpitanul Constantinescu  – așa  se  pare că-l chema – m-a însoțit în dubă până la Închisoarea Văcărești și, în prezența mea, i-a spus celui care  m-a luat în primire, să aibă grijă, pentru că sunt gravidă și foarte slăbită… I-am mulțumit pentru acest semn rar de bunătate, cu totul neașteptat, dar, de atunci, nu l-am mai văzut… Să fi fost din „grijă” pentru mine cele două bucăți de mămăligă caldă, în care era pusă brânză de burduf tăvălită prin materiile fecale, încât nu mai rămăsese nimic nemuiat în mizerie ?!…
O durere groaznică m-a tăiat peste mijloc; apoi, o foame cum n-am mai încercat niciodată m-a  împins parcă orbește să mă aplec și să rup din mămăliga pusă în fecale…  Simțeam tot mai mult, tot mai apăsător, că mă lăsau puterile !…
M-am așezat în urina care plutea pe cimentul WC-ului și am rupt încă o bucată din celălalt bulz – puși acolo anume, pentru că, din mămăligă, ieșeau  aburi calzi…
Abia, mai târziu, mi-am dat seama că totul fusese premeditat de către torționari, pentru ca să avortez din această cauză, mai ales că, la Pitești, un securist în halat alb – probabil, medic – îmi propusese să renunț la copil,  asigurându-mă că nu voi avea dureri la întreruperea sarcinii…
M-au dus, așadar, în celula 116, unde, timp de o lună, m-am chinuit îngrozitor, într-o singurătate ucigătoare doar cu gândurile mele negre și cu durerea care aduce în lume o nouă viață…
Regimul de detenție a fost aidoma celui de la Securitate: de la deșteptare până la stingere, eram obligată să stau pe marginea patului…
Uneori, când mai încercam să urc câte un picior în pat, mi se atrăgea atenția că nu am voie…
M-am resemnat, pierzându-mi orice speranță în lumina vieții…
Mă învăluia, parcă, întunericul atât de obsedant al morții !…
Într-o zi, în jurul prânzului, când zgomotul de pe coridoare și zornăitul gamelelor îl anunțau astfel, mi s-a întâmplat ceva straniu…
Stăteam pe marginea patului și așteptam gamela cu mâncare, din care gustam întotdeauna extrem de puțin, fiindcă era greu de înghițit ceea ce ne dădeau drept hrană…
Deodată, a apărut o mână care iradia o imensă liniște sufletească, o pace lăuntrică de nedescris, o stare atât de minunată cum nu mai  avusesem până atunci…
Mâna luminoasă m-a îndemnat:
– Scrie !…
I-am răspuns cu voce tare:
– Sfinte Dimitrie sau Sfinte Ștefane, nu am nici cu ce și nici pe ce să  scriu !
Deși blândă, Vocea avea, totuși, un ton imperativ… Mâna aceea stranie mi-a întins, deodată, o coală albă și un creion mic cu tricolorul la un capăt… De câteva zile, nu mai mâncasem absolut nimic !…
Plângeam mereu și nu-mi puteam deloc imagina că pot fi atât de cruzi și că nu mă vor duce într-o maternitate, ca să nasc omenește…
Vocea mi-a poruncit iarăși:
– Scrie !…
Și, deodată, mi s-a părut că, pe acea coală albă, creionul aluneca însemnând versurile atât de triste ale unei poezii cu totul enigmatice:

Justina Libertatea – Fotografie de la Casa de copii

Ție, Libertatea !

Ai  fost  născută-n  închisoare
Și-ntr-o  celulă,  ai  crescut !
Lumina  razelor  de  soare,
printre  zăbrele,  ai  văzut !

Cuvinte  dragi  de  mângâiere
eu  n-am  putut  să-ți  glăsuiesc,
fiindcă,  acolo-n  închisoare,
n-am  avut  voie  să-ți  vorbesc !

Un  cânt  de  leagăn,  niciodată,
mămica  ta  nu  ți-a  cântat,
ci,  numai  lacrimile-amare,
pe  trupul  tău,  ea  a  vărsat

Tu  crești,  odorule,  crești  mare
și  Domnul  să  te  aibă-n  pază!
Puterea  Lui  mângâietoare
să-ți  lumineze  ca  o  rază !…

 

După o tăcere ce mi s-a părut o veșnicie, Vocea aceea plină de mister mi-a șoptit:
– Ca să nu uiți cuvintele, cântă-le pe melodia care îți place cel mai mult !…
Pe atunci, îmi plăcea deosebit de mult romanța „S-au scuturat toți trandafirii”…
M-am trezit brusc din această reverie fantastică în zgomotul vizetei, pe care un sergent o zăngănea de zor, făcându-mi semn să mă apropii de ușa celulei… M-a întrebat autoritar cu cine am vorbit, deoarece – spunea el – că am pronunțat câteva cuvinte cu voce tare, adresându-mă unei persoane, deși eram cu fața spre ușa celulei… Buimăcită, dar și înspăimântată de tonul gardianului, i-am spus, la început, că nu știu absolut nimic…
M-a amenințat, apoi, că mă duce la izolator…
Ca să scap, i-am mărturisit ceea ce am văzut și am auzit !… Insinuând că îmi bat joc de el, m-a scuipat și mi-a zis că sunt nebună de legat, fiindcă stăteam cu ochii deschiși și vorbeam cu cineva…
De teamă, n-am mai spus nimic !…
Am tăcut, de parcă eram absolut vinovată !…
M-am așezat pe marginea patului și încercam să-mi reamintesc versurile pe care mi le-a dictat misterioasa Voce…
Un fior mi-a săgetat inima !…
Am înțeles că voi naște o fetiță, căreia îi voi pune numele „Libertatea”, că va sta și ea în celulă cu mine, că nu vom mai vedea lumina soarelui decât cine știe când…
M-am resemnat, apoi, într-un târziu, gândindu-mă că fetița va trăi, că o să se nască vie…
După două luni, joi, 18 septembrie 1958, în miezul zilei, am născut, în Închisoarea Văcărești, o fetiță…

I-am pus numele Libertatea-Justina…

Integral la Mărturisitorii.ro

Pentru că suntem cenzurați pe Facebook ne puteți găsi și pe Telegram și GoogleNews