Domnul Mihnea Gheorghiu ne face onoare de a ne transmite cuvântul pe care l-a rostit ieri la fosta închisoare de femei Mislea, de hramul Paraclisului „Nașterii Maicii Domnului”, locul de unde a plecat blândul Părinte Constantin Voicescu înainte de a se duce la ceruri, în 1997. Domnul Mihnea Gheorghiu este fiul fostei deținute politic Geta Gheorghiu, cea care a fost desemnată de celelalte deținute politice de la Mislea „să fie purtătoarea de grijă a sfântului locaș”. Mulțumim. Dumnezeu să-i odihnească pe toți martiri neamului românesc și Maica Domnului să le aibă alături pe mărturisitoarele și mucenițele noastre de la Mislea!

Prea cucernici Părinți,
Dragi prieteni dreptcredincioși,

Încep astfel această adresare către toți cei de față, veniți din partea locului, mislenii, oameni ai așezământului Mislea sau veniți din alte părți, pentru că știu sigur că, fiind prezenți aici cu totii, suntem cu toții prieteni în suflet cu străvechea așezare pe al cărei pământ ne aflăm acum.

Și acum, din nou, iată salutul dragei noastre doamna Pazi care ne privește de Sus cu binecunoscutu-i zâmbet și în această zi de sărbătoare:

„Vă mulțumim din adâncul sufletului pentru prezența domniilor voastre în această sfântă sărbătoare și pentru că ați dat ascultare dangătului de clopot ce a răsunat din adâncul veacurilor în incinta acestei vechi așezări mânăstirești mislene și v-ați alăturat rugăciunilor prea cucernicului părinte și alor noastre ce s-au înălțat în numele Sfintei Treimi și a Mult Milostivei noastre Maici din ceruri a Cărei Sfântă Naștere o proslăvim.

Avem certitudinea că Cea-Mai-Grabnică-Folositoare a neamului omenesc va binecuvânta cu neprețuite daruri casele, familiile și sufletele celor ce v-ați nevoit să străbateți căi lungi pentru a fi împreună cu Ea și cu Divinul Său Fiu prin intermediul sfintelor liturghii.”

Parcă o și aud....

Iubiții mei!

De asemeni, cu siguranță vă amintiți această adresare caldă, însoțită de binecunoscutul zâmbet, venită de la dragul nostru părinte Constantin Voicescu.

Cu voia lui Dumnezeu, ne aflăm azi la ceas aniversar, să comemorăm cel de-al 30–lea hram al „iubitului nostru paraclis”. Și desigur că ați auzit-o din nou pe doamna Pazi.

Tot doamna Pazi, în ziua "nașterii” acestui sfânt paraclis, spunea: „A fost o zi când Domnul Iisus a hotărât să-Și facă altar la Mislea...”. Era în ziua târnosirii, sâmbătă, 12 noiembrie 1994.

Din nou și din nou trebuie să mulțumim Bunului Dumnezeu și Prea Milostivei Sale Maici pentru că ne-au îngăduit să ne adunăm din nou „acolo unde șezum și plânsem”.

De la început e bine să știm că absolut tot ce s-a realizat pentru „iubitul nostru paraclis”, cum bine spunea doamna Pazi, a fost făcut din dragoste. Din dragoste de Dumnezeu, din dragoste pentru tinerețile chinuite aici în anii ’50, din dragoste pentru viețuitorii de azi ai acestor locuri. Căci, cum zice Sfântul Apostol Pavel: „Și acum rămân: credința, nădejdea, iubirea, acestea trei; dar cea mai mare din ele este iubirea.”

Și acum, chiar de ar fi să mă repet, vă rog să-mi îngăduiți a face un pic de istorie.

După cum ne spune doamna Pazi, numele „Mislea” provine de la cuvântul slavon „MÎSLI” tradus prin „gândire”, „cugetare” sau de la un anume Misleanu, un boier pe moșia căruia s-a așezat satul.

Aici a funcționat vreme îndelungată mânăstirea zidită în anul 1534, pe locul unei sihăstrii vechi din secolul al XV – lea, de către Domnul Țării Românești, Radu Paisie Vodă (1535 – 1545), fiul lui Radu cel Mare. Acesta își înzestrează cu cele necesare ctitoria sa. De menționat că, printre purtătorii de grijă ai mânăstirii Mislea se numără și slăvitul voievod Mihai Viteazu, primul întregitor al tuturor românilor și Radu Voievod, fiul acestuia; trebuie amintiți de asemenea Mihnea Turcitul care la anul 1616 dă un hrisov referitor la mânăstire. Și poate cel mai important este domnitorul Matei Basarab care emite un hrisov la anul 1639 prin care eliberează mânăstirea de sub jurisdicția grecească și o dă spre cârmuire călugărilor români.

La începutul anilor ‘90 am avut bucuria să descoperim Mislea mânăstirii lui Radu Paisie Vodă prin treapta de intrare în biserica mânăstirii, treaptă existentă și azi, care ne-a permis să marcăm conturul bisericii și locul Sfântului Altar, ajutați fiind și de vechi fotografii. De asemenea străvechea așezare a mânăstirii se vede și prin zidul masiv de împrejmuire și cele două intrări – portal din zid, succesive.

Mânăstirea Mislea funcționează până la anul 1868 când este transformată în închisoare pentru minori, iar din 1924 până în 1977 în penitenciar pentru femei.

În timpul cât a funcționat ca penitenciar comunist s-au perindat pe aici multe din elitele feminine ale culturii românești, femei „vinovate” de a fi încercat să facă ceva pentru neamul nostru, pentru a-l scăpa din ghearele comuniste și ateiste.

Mislea închisorii pentru femei o descoperim în clădirea atelierului de covoare, precum și în partea din spate a corpului de clădire din stânga unde, la etaj, erau camerele 12 și 13 ale secției de deținute politic. Dar, mai ales, o regăsim în grupul de camere de pedeapsă, carcere.

Să menționez, (a câta oară?) că obiectivul istoric de aici așteaptă încă recunoaștere și recunoștință ca monument istoric?

Aici ia ființă în 1977 Căminul de bătrâni, actualul Centru de Îngrijire și Asistență pentru Persoane Adulte cu Handicap.

Mislea așezământului pentru bătrâni o vedem atât prin corpul de clădire nou construit și prin cel modernizat dar mai ales prin „bisericuța noastră” prin amenajarea căreia am urmărit atât amintirea suferințelor trăite de deținutele politic în închisoare cât și alinarea suferințelor persoanelor îngrijite de atunci și până astăzi în acest loc.

Este de menționat faptul că până în anii 1946 – 1947 a funcționat în paralel cu noile destinații date așezământului acestuia și străvechea biserică a mânăstirii, fiind deservită de vrednicii preoți care săvârșeau aici sfintele slujbe, fiind duhovnicii celor ce-și desfășurau detenția. Biserica mânăstirii, care a fost transformată după 1948 în magazie a penitenciarului, se degradează, iar după cutremurul din 1977, profitându-se de ocazie, este demolată complet, rămânând numai temelia.
    
Se cuvine să ne amintim și cum a devenit sărbătoarea Nașterii Maicii Domnului hramul acestui sfânt paraclis. Ne spune în 1994 doamna Lucica Popșor: „Când să stabilim hramul ... s-a hotărât: Nașterea Maicii Domnului (8 septembrie), ca să fie în orice caz o sărbătoare a Maicii Domnului care le-a ocrotit pe toate și a primit rugăciunile și lacrimile tuturor.”

Tot atunci – în 1994 – s-a constituit un comitet de inițiativă format din 12 foste deținute politic pentru ca acest Sfânt Paraclis să se nască și, mai apoi, să crească și să trăiască.

Îmi voi îngădui să reamintesc numele întreg al fiecăreia dintre cele douăsprezece plecate de acum dintre noi și le voi spune salutându-le cu profund respect și iubire: PREZENT!

Sofia Cristescu Dinescu (Nana Sofica);
Lucia Scurtu Popșor (Lucica);
Natalia Nicolicescu Vasilcovschi (Natalița);
Constanța Georgescu Moței (Tanți);
Elena Ionescu (Nuți);
Elena Ioan Bota (Lica);
Xenia Mămăligă (monahia Mina);
Victoria Holtean (Vichi);
Alexandra Chirițescu (Lealea);
Florica Mitre Constantinescu;
Aspazia Oțel Petrescu (Pazi);
Georgeta Iancu Gheorghiu (Geta),

Aceasta din urmă, așa cum scrie în procesul verbal încheiat atunci, a fost „împuternicită să fie coordonatoarea echipelor de voluntari care vor lucra la amenajarea paraclisului și, în continuare, ea să fie purtătoarea de grijă a sfântului locaș.”.

Toate au plecat rând pe rând să împlinească Legiunea din Ceruri.
    
De asemenea Dumnezeu a hotărât să închidă și cercul „băieților de peste 70 de ani” (cum zicea doamna Pazi la vremea de început, 1994) care s-au angajat cu tot sufletul în această lucrare de suflet.

Îmi voi îngădui, de asemeni, să reamintesc numele întreg al fiecăruia dintre cei patru „băieți” plecați dintre noi și le voi spune salutându-i cu profund respect și iubire: PREZENT!

Gheorghe Bobia;
Romulus Teodoru;
Tudor Stănescu – monahul Teodor;
Vasile Afilie.

Și iată că și în acest an Dumnezeu a chemat la El alte mărturisitoare ale suferințelor din închisorile comuniste care vin să completeze Pomelnicul nostru.

Ecaterina Lipan
Claudia Țifrea
Melania Rițiu
Maria Lolița Indreica Baciu
Eugenia Gigi Indreica Damian

Câteva cuvinte despre drama surorilor Indreica.

Născute la Corund, Eugenia (Gigi) Indreica Damian în 1925 iar Maria Lolița Indreica Baciu în 1929, ambele studente la Facultatea de Istorie din Cluj, ambele membre ale Mișcării Legionare, ambele arestate și condamnate la 30 ianuarie 1949 de Tribunalul Militar Cluj pentru crima de uneltire împotriva orânduirii sociale.

De aici încep diferențele. Gigi este condamnată la zece ani temniță grea plus încă doi ani pedeapsă administrativă pentru că „a găzduit un legionar în 1948” iar Lolița este condamnată la cinci ani închisoare corecțională pentru că „nu a denunțat un legionar pe care îl cunoștea”. Gigi a avut un periplu carceral mai lung: Cluj, Mislea, Dumbrăveni, Miercurea Ciuc, Mislea, Jilava, Botoșani, Jilava, Arad și s-a eliberat la 11 februarie 1961. Lolița a fost „doar” la Cluj și Mislea și s-a eliberat la 05 martie.

Ca să încheie cercul, fratele lor, Aurel Indreica, și el legionar, a făcut detenție în perioada 1949 – 1964.
Ambele surori au fost căsătorite cu foști deținuți politic.

Acum aș vrea să mă întorc în timp cam 70 de ani. În 1954 mama, Geta Gheorghiu, mi-a spus pentru prima oară o poezie pe care Gigi a făcut-o la Mislea în dorul mamei pentru mine.

Prima strofă zice așa:

Este mic, deși trec anii,
Puiul mamii,
pentru el îngână basme
Lin, castanii.

Când a fost arestată mama eu aveam 11 luni. Când s-a eliberat aveam 6 ani.

Așadar, iată-ne din nou la parastasul pe care Dumnezeu a îngăduit să-l facem din nou, aici, acum, la 30 de ani de când, așa cum stă scris în Documentul parafat de Prea Sfințitul Teodosie Snagoveanu, pe atunci Arhiepiscop Vicar al Arhiepiscopiei Bucureștilor: „Cu vrerea Tatălui, cu puterea Fiului și cu săvârșirea Sfântului Duh s-a realizat amenajarea și sfințirea Paraclisului din fostul penitenciar Mislea, cu hramul <Nașterea Maicii Domnului> în anul mântuirii 1994, luna noiembrie, ziua 12.”

Ne-am adunat iarăși aici pentru ca să pomenim o parte a femeilor deținute politic aici și aiurea. Zic „o parte” pentru că numai Dumnezeu le știe pe toate. Trebuie să ne amintim și să nu uităm niciodată chinurile indurate de femeile deținute aici și aiurea, în locurile de detenție din gulagul românesc. Aceste suferințe, alături de suferințele cumplite ale bărbaților deținuți politic, ca și ale familiilor celor din închisori și de jertfele extraordinare ale luptătorilor din toți munții acestei țări au fost plămada de bază a rezistenței acestei țări în fața cumplitului tăvălug comunist. Să ne amintim doar că nicăieri în lume nu a existat o rezistență armată în munți. Și, prin ei, am rezistat atât cât am putut, atât cât a vrut Dumnezeu.

Zic iarăși să ne amintim sau să învățăm și să știm ceea ce istoria nu ne învață încă în școală pentru că se pare că, da, „istoria se scrie de către învingători”. Multe lipsesc sau sunt măsluite în cartea de istorie. Să nădăjduim cu putere că odată, cândva, Dumnezeu va hotărî altfel și adevărul adevărat va fi scris cu litere mari.....

Să nu uităm că ele, ei, luptătorii, fac parte din mulțimea eroilor știuți și neștiuți ai neamului românesc. Să ne închinăm cu plecăciune adâncă în fața jertfei lor și să nu uităm niciodată că obiectivul luptei lor a fost „Dumnezeu și Neamul meu”, că au pășit cu credință în urma celui care a spus: „Să vină în aceste rânduri cel ce crede nelimitat” și că au năzuit mereu ca România să rămână creștină și să devină „o țară ca soarele sfânt de pe cer”.

Să aflăm, dacă nu știm, și să nu uităm niciodată că holocaustul comunist a existat! Am credința că Dumnezeu va îngădui cândva ca adevărul adevărat să iasă la lumină.
    
Au plecat la Domnul toți cei care, acum 30 de ani, au pus temelia sărbătoririi de astăzi: hramul „bisericuței noastre”, Paraclisul Nașterea Maicii Domnului de la Mislea. Îi vor urma și cei din linia a doua. Nădăjduiesc din tot sufletul că aceia care veți rămâne după noi nu veți uita să cinstiți hramul iubitului nostru Paraclis. Să nu uitați niciodată că rostul înființării aici a acestui paraclis a fost și este mulțumirea pentru mângâierea și ajutorul dat lacrimilor și suferințelor din penitenciarul Mislea ca și alinarea sufletelor trăitorilor dintr-un mereu „astăzi” ai așezământului Mislea.

Acum, mai mult decât în alți ani, privind în jur, îmi amintesc cu cutremur spusele doamnei Pazi:

„Vom fi constrânși să alegem odată pentru totdeauna, cu hotărâre definitivă, între Dumnezeu și satanism. Va fi suferință, tristețe și neliniște și multă rătăcire. Va trebui să fim foarte uniți în speranță și să credem nestrămutat că vom avea biruință în lupta pentru salvarea idealurilor noastre sfinte. Nu trebuie să pierdem speranța în mai bine. Domnul Nostru Iisus Hristos, prin iubire și jertfă, a răstignit durerea și a biruit moartea. Cu puterea iubirii Sale de oameni El ne-a făgăduit bucuria tainică a Învierii dacă Îi vom urma Cărarea și vom alerga la ajutorul Său, la marea Sa Îndurare. Ne cere unirea noastră în numele Său și iubirea fără de margini”.

Împietrit, o ascultam spunându-mi toate acestea. Tăceam și ascultam. Aș asculta-o mereu. Nu înțelegeam și nici acum nu mi-e clar acest viitor dar priveam cu teamă într-un necunoscut pe care se pare că începem să-l cunoaștem. Da, va trebui să fim uniți în speranță, credință și iubire ca să putem rezista! Căci iată ce mai spunea doamna Pazi: „Treaba noastră cea mai asiduă este să nu ne pierdem speranța! Pentru că vremurile sunt atât de opresive, încât atentează și la această virtute, care este toiagul iubirii. Fără speranță, iubirea singură devine neputincioasă! Să nu ne pierdem speranța”.

În fine, dar mai degrabă în primul rând, trebuie să mulțumesc celor care au ajutat la realizarea în sine a acestei întâlniri, fără de care mi-ar fi fost foarte greu să continui.

Și pentru că astăzi, avem în ochi și lacrimi pentru cele plecate dintre noi, dar și lacrimi de bucurie pentru praznicul Nașterii Maicii Domnului, îmi îngădui să vă amintesc din nou o priceasnă:

Nu lăsa, Măicuță,
Să pierim pe cale,
Căci noi suntem fiii
Lacrimilor tale.

Iar când nori și ceață
Înnegri-vor zarea
Tu să vii, Măicuță,
Să ne-arăți cărarea.

Să conduci luntrița
Printre stânci și valuri,
Să ne scoți în portul
Veșnicilor maluri.

„Veșnică odihnă tuturor femeilor acestui neam care au trecut prin anchete, închisori, lagăre, dislocări și deportări pentru crezul lor, pe întreg cuprinsul țării și dincolo de fruntariile ei, împreună cu neamul lor cel adormit.

Veșnică odihnă tuturor neamurilor adormite ale celor care au contribuit în vreun fel la înălțarea acestui sfânt lăcaș, spre cinstirea acestora.”

Și pentru că de curând s-au împlinit 34 de ani de la plecarea la Cer a măicuței Teodosia (Zorica) Lațcu, bună prietenă și îndrumătoare a doamnei Pazi, precum și ucenică a Sfântului Cuvios Mărturisitor Arsenie de la Prislop, așa cum va fi trecut în calendare, un scurt mesaj înscris în poezia sa, „Pomelnic”:

Pe toți mucenicii Neamului, eroi,
Luptători cu spada sau cu rugi sfințite,
Toți cei ce se roagă astăzi pentru noi
Și ne scot în grabă tainic din ispite,
Și pe toți aceia care pentru neam
Au trăit în temniți ca-n niște morminte,
Pomenește-i, Doamne, Tu, când vei veni
În Împărăția slavei Tale sfinte.
    
A M I N