Mărturisitorul Marin Naidim s-a născut la 25 martie 1922 la Râmniceni, com. Măicănești, Vrancea, într-o familie de răzeși. După ce a urmat clasele primare în comuna natală, a plecat la Școala Nor­mală din Buzău să devină învățător. A fost mereu primul la învățătură. A intrat în Frățiile de Cruce din școală și le-a condus până în momentul arestării.

În primăvara lui 1942 clasa lui Marin Naidim absolvea. Elevii din FDC făcuseră o excursie pe muntele Penteleu prin august. În același an, la 20 ani a fost con­damnat de regimul Antonescu la 25 ani muncă silnică pentru „Sfânta-i lege din străbuni”, alături de Virgil Maxim și alți colegi. Era prieten apropiat cu Valeriu Gafencu cu care se asemăna temperamental. „Naidim era cel mai apropiat ca structură de Valeriu. Sfios ca o domnișoară, ascultător, un om pur, de o mare curăție sufletească.” (Sfântul închisorilor, 2007, p.61)

A executat 23 ani de temniță cumplită, suferind și îndurând cu răbdare profund creștină toate caznele la care a fost supus de către ucigătorii de suflete. În închisoare avea o trăire profund creștină, cu multe cunoștințe teologice. Știa pe de rost Sf. Liturghie și pagini întregi din Viețile Sfinților și Filocalii. Știa foarte bine Vechiul și Noul Testament.

„Marin e cel mai simplu dintre toți prietenii mei. Curat, iubire multă, căldură sufletească, copil curat la suflet, foarte bine format”, spunea Valeriu Gafencu.

A ieșit cu fruntea sus, dar calea spre învățământ i-a fost interzisă. Totuși a urmat la „fără frecvență” facultatea de Limba și Literatura română, luându-și licența.

A rămas constant un profund prac­ticant al credinței ortodoxe. «A fost un profund trăitor al credinței ortodoxe», așa îl caracter­izează părintele Arsenie Papacioc, pri­etenul și camaradul său de suferință. Un suflet mare și cald. Credem că nu facem o greșeală spunând că adevărata lui vocație era călugăria. Poate dintr-o modestie rară, n-a îmbrăcat rasa călugărească. I-a fost scris să se împlinească ascultându-ne rugăciunile adresate celor din lumea de dincolo, când avem nevoie de ajutorul lor. (amănunte biografice: Permanențe, dec. 1999)

Va trece la cele veșnice la 1999, 25 noiembrie.

„Domina, prin comportament, cultură – făcută în închisoare! – și o mare capacitate de iubire, pe toți cei din jur. În dormitorul unde era Naidim era o atmosferă deosebită de a tuturor celorlalte dormitoare. Aceeași atmosferă era și în echipele în care lucra. Un conflict, lucru frecvent în închisoare, cu Marin Naidim era imposibil. Îl depășea cu o abilitate demnă de un diplomat de carieră. Spre deosebire de alți frați de cruce cu închisoare îndelungată, Naidim era echilibrat și prin faptul că păstra o notă decentă, smerită, a trăirii lui religioase. Numai un ochi foarte atent putea observa clipele de absență ale lui Naidim când își făcea rugăciunea sau zilele când postea. În toate actele lui era de o extraordinară discreție, iar în discuțiile religioase nu căuta să-și impună punctul de vedere. Punctul lui de vedere și-l impunea însă prin cuvintele lui, lipsite de ostentație. De altfel, așa era țăranul român. Marin Naidim avea toate atributele țăranului român, dublate de un rafinament intelectual pe care Sandu Mazilu îl numea „o forță reținută”. În toate domeniile, filosofie, literatură, teologie, artă, Naidim avea informație precisă, pe care o rostea cu voce joasă, modest și gata să asculte, o opinie contrară fără să intervină” (Gabriel Bălănescu, „Din împărăția morții”, Timișoara, 1994, p.165).

„Mai rețin doi din prietenii lui Gafencu la Aiud: Marin Naidim și Nicolae Mazăre, ambii eminenți, admirabili, cuceritori, excepționali. Naidim era credincios, smerit, tăcut, pe linie înaltă: un sfânt între oameni.” (Pr. Nicolae Grebenea, „Amintiri din întuneric”, București, 2000)

Marin Naidim a fost unul dintre prietenii de taina ai lui Valeriu Gafencu, acesta din urma fiind numit deja "Sfantul Inchisorilor”. Fiind intemnitat vreme de peste douazeci de ani, prigonitul neprigonitor Marin Naidim s-a dovedit a fi un adevarat isihast al inchisorilor comuniste.

Despre marturisitorul Marin Naidim, mucenicul Valeriu Gafencu afirma: "Marin e cel mai simplu dintre toti prietenii mei; curat, iubire multa, caldura sufleteasca, copil curat la suflet, foarte bine format.”

Marin Naidim s-a nascut in data de 25 martie 1922. De-a lungul vietii sale, Marin Naidim a trecut prin doua razboaie si prin mai multe inchisori comuniste, fiind spitalizat de doua ori. Cea mai mare parte din anii de inchisoare ii va petrece in Aiud. Desi iubea lectura, citind nenumarate carti, Marin Naidim ajunsese, in ultimii ani de permitere a lecturii in inchisoarea Aiud, sa citeasca numai Sfanta Scriptura si Filocalia.

Inchisorile comuniste fie il sfinteau pe om, fie scoteau din acesta tot era mai urat si mai rau. De altfel, in inchisoare conflictele intre detinuti erau la ordinea zilei. Perioada petrecuta in inchisoare l-a aratat insa pe Marin Naidim lamurit precum aurul in topitoare, colegii sai marturisind unanim linistea si pacea care il caracterizau pe acesta.

Gabriel Balanescu, in cartea sa "Din imparatia mortii”, marturiseste despre Marin Naidim urmatoarele: "Domina prin comportament, cultura – facuta in inchisoare – si o mare capacitate de iubire pentru toti cei din jur. In dormitorul unde era Naidim era o atmosfera deosebita de a tuturor celorlalte dormitoare. Aceeasi atmosfera era si in echipele unde lucra. Un conflict, lucru frecvent in inchisoare, cu Marin Naidim era imposibil! Il depasea cu o abilitate demna de un diplomat de cariera.”

Acelasi marturisitor Gabriel isi aminteste de discretia care il caracteriza pe Marin Naidim, precum si de smerenia simpla si tacuta a acestuia: "Spre deosebire de alti frati de cruce cu inchisoare indelungata, Naidim era echilibrat si prin faptul ca pastra o nota smerita a trairii lui religioase. Numai un ochi foarte atent putea observa clipele de absenta ale lui Naidim, cand isi facea rugaciunea sau zilele cand postea. In toate actele lui era de o extraordinara discretie, iar in discutiile religioase nu cauta sa-si impuna punctul de vedere. Si-l impunea insa prin faptele lui lipsite de ostentatie.”

Desi a fost aruncat in inchisoare mai inainte de a-si termina studiile, Marin Naidim a dobandit o cultura polivalenta, cu usurinta putand intelege si patrunde subiecte dintre cele mai variate. Astfel, in el se imbinau, in mod armonios, simplitarea taranului si inteligenta omului de cultura, precum citim in volumul amintit mai sus: "Marin Naidim avea toate atributele taranului roman, dublate de rafinament intelectual. In toate domeniile – filozofie, literatura, teologie, arta – Naidim avea informatie precisa, pe care o rostea cu voce joasa, modest si gata sa asculte o opinie contrara fara sa intervina.”

In perioada anilor 1944-1947, detentia a avut un regim de lagar, adica implica o oarecare libertate, detinutii din Aiud fiind grupati si dusi la munca, in colonii. In colonia de munca silnica din Galda, prietenia dintre Valeriu Gafencu, Ioan Ianolide, Virgil Maxim si Marin Naidim se va intari si mai mult, ei locuind in aceeasi celula si facand toate impreuna.

Inchisoarea a fost locul ideal spre a gandi la moarte. Astfel, multi au reusit sa traiasca mai adevarat abia dupa ce s-au descoperit pe ei insisi, intre zidurile unei celule. Precum toti crestinii prigoniti de comunisti, Marin Naidim cugeta si el la moarte, zicand: "Moartea, ca si viata, sunt niste taine de-ale lui Dumnezeu. Sa traim in asa fel incat pana si dricarului sa-i para rau cand ne va duce la groapa. Dumnezeu ne-a dat o ocazie ca sa ne rascumparam viata viitoare, traind-o pe aceasta asa cum trebuie. Sa nu pierdem ocazia, caci vine ceasul cand ti se va spune: "Gata!” Si ce rau iti va parea ca ai pierdut ocazia! Cu cat ai facut pana atunci, cu atat ramai. Ai fi vrut sa faci mai mult, acum nu se mai poate, ceasul nu mai poate fi dat inapoi. Nu mai incape nici o amanare. Conteaza atitudinea pe care o vei avea in fata mortii. Sa nu fii las, sa nu te sperie si sa abjuri. De viteaz si moartea se teme. (…) Fiecare moare singur. Sa mergem mai des la cimitir, ca sa ne reculegem. Mormintele ne inspira ganduri inalte. Tacerea mormintelor ne indeamna la meditatie. Moartea cuiva drag te face sa te simti si tu muritor si sa privesti mai serios viata.”

Marin Naidim a trecut la cele vesnice in ziua de 25 noiembrie 1999. Potrivit marturiei celor care l-au cunoscut, dintre multele sale carti, in ultimii ani de viata, el mai ramase in raft numai cu Filocalia.

Teodor Danalache / Crestin Ortodox

Marin Naidim – Cuvânt despre Moarte:

„Suntem încă în Săptămâna Patimilor și m-am gândit să abordez cu dumneavoastră un subiect cam straniu, să vorbim despre moarte. Eu am mai trecut recent prin două războaie, am fost spitalizat de două ori. Și încă îmi sunt proaspete în minte versurile lui Radu Gyr: Sunt, Doamne, copt pentru cules,/ Nu că-mi sunt anii grea recoltă/ Ci-mi este sufletul o boltă/ De crengi cu rodul tot mai des… Moartea, ca și viața, sunt niște taine de-ale lui Dumnezeu: venim pe lume, nu știm de ce și plecăm fără să știm unde. Când vine ceasul fatal, trebuie să mori. O bătrână, povestește Turgheniev, pregătise o rublă sub pernă ca să dea preotului pentru citanie și-acolo a rămas, sub pernă, n-a apucat să i-o dea, căci a murit, îi sosise ceasul. Un vizir povestește o altă întâmplare. Fugise de frica morții tocmai la Samarkand, culmea e că i s-a înfățișat moartea și acolo, atunci când venise ora morții. Există un ceas al morții care nu poate fi evitat. Te ia cu somn, un somn greu, apoi te cuprinde întunericul, te faci rece ca gheața și devii inert. Sufletul, în clipa morții, se desface cu greu de trup, ruperea e violentă, și pleacă pe un drum lung, fără întoarcere: așterne-te drumului ca și iarba câmpului, în bătaia vântului. Moartea e grea, poate din această cauză și Vasile Pârvan îi atribuie morții rolul purificator: prin moarte se răscumpără toate greșelile vieții de aici, zicea el. Moartea, de cele mai multe ori, vine noaptea, căci noaptea e soră cu moartea: noaptea e sora blândă a morții, pe când moartea e sora cruntă a nopții (Vasile Alecsandri).

Moartea a venit în lume o dată cu alungarea lui Adam și a Evei din Rai, după ce au călcat porunca și au mâncat din pomul cunoștinței binelui și răului: cu moarte veți muri după ce veți mânca (Facere 2,17 – în ziua în care vei mânca din el vei muri negreșit). Prin moarte Dumnezeu a oprit procesul călcării de poruncă, punând cap păcatului (pentru ca păcatul să nu devină nemuritor, pentru ca omul să nu rămână veșnic în stare de călcător de poruncă). Sufletul fiind nemuritor, își continuă activitatea și în lumea cealaltă, adică o va continua de acolo de unde a rămas cu facerea binelui în momentul morții. Cât privește nedreptățile, suferințele pe care pe nedrept le-am îndurat din partea oamenilor, vor fi recompensate la Cer.

Și Platon zice că în viața viitoare justiția divină va corecta justiția omenească. Să trăim în așa fel încât până și dricarului să-i pară rău când ne va duce la groapă. Dumnezeu ne-a dat o ocazie ca să ne răscumpărăm viața viitoare, trăind-o pe aceasta așa cum trebuie. Să nu pierdem ocazia, căci vine ceasul când ți se va spune: „Gata!”. Și ce rău îți va părea că ai pierdut ocazia! Cu cât ai făcut până atunci, cu atât rămâi. Ai fi vrut să faci mai mult, acum nu se mai poate, ceasul nu mai poate fi dat înapoi. Nu mai încape nici o amânare. Contează atitudinea pe care o vei avea în fața morții. Să nu fii laș, să nu te sperie și să abjuri. De viteaz și moartea se teme (proverb persan). Moartea e cumplită pentru cei ce nu au un suport moral (aceasta mi-o spun mie). Unii au o moarte eroică, fiindcă acceptă să moară pentru alții: moartea în războaie, în revoluție, în închisori (politicii). Hugo povestește despre părintele Bienne și de ducele de Villeroy că s-au purtat la închisoare, în timpul revoluției franceze din 1789, ca niște lași. Dar pe eșafod s-au purtat cu curaj. Probabil că e mai lesne să mori decât să trăiești. Beethoven scria pe ultima sa partitură: – Trebuie? Și mai jos adaugă: Da, trebuie! Se vede resemnarea sa în fața morții, găsind-o firească, necesară chiar. După ce mori, o vreme o să te mai țină minte lumea. Ți se va simți lipsa din casă. Destul de dureros să știi că nu se va mai întoarce niciodată. Vor veni apoi la cimitir, vor începe să plângă înainte de a ajunge la locul unde te afli îngropat. Și-n deznădejdea lor se vor gândi că ar fi fost mai bine ca Dumnezeu să ne fi luat pe toți o dată, nu așa, pe rând. Dar gândul lui Dumnezeu e altul și noi rămânem cu oftatul și cu resemnarea. Fiecare moare singur… Să mergem mai des la cimitir ca să ne reculegem. Mormintele ne inspiră gânduri înalte. Tăcerea mormintelor ne îndeamnă la meditație. Moartea cuiva drag te face să te simți și tu muritor și să privești mai serios viața. Sic transit gloria mundi.

Azi noapte a mai murit unul care a stat cu mine la spital, la etajul trei: l-au plâns pe brațe doar trei camarazi cum plâng la denii îngerii-n altar ( S. Lefter). Și azi e Vinerea Mare, când moare pe cruce Însuși Hristosul pentru toate durerile lumii. Dar va călca moartea și va învia! Hristos a Înviat! La mulți ani!”

MĂRTURISITORII