Poetul, scriitorul și ziaristul român Pan M. Vizirescu a fost o mare conștiință a secolulului trecut, fiind unul dintre membrii de bază ai grupării revistei de direcție națională și ortodoxă „Gândirea”, condusă de Nichifor Crainic. Începând din 1931 și până la ocuparea țării din 23 august 1944, Pan M Vizirescu a fost alături de mentorul său, Nichifor Crainic, dar și de Cezar Petrescu, Vasile Voiculescu, Părintele Dumitru Stăniloae, Lucian Blaga, Radu Gyr și mulți alții.

A fost printre animatorii revistelor „Sfarmă Piatră” și „Muncitorul român” (pe care a înființat-o în timp ce era director de cabinet al lui Nichifor Crainic, la Ministerul Propagandei).

Articolele sale antibolșevice și susținerea războiului pentru reîntregirea României i-au adus condamnarea în procesul intentat ziariștilor naționaliști, în anul 1945. Sentința pronunțată de Tribunalul Poporului, „organ de execuție al Partidului Comunist” (Petru Groza), a fost una grea pentru Pan M Vizirescu: detenție pe viață.

Au mai fost condamnați, printre alții, Nichifor Crainic, Stelian Popescu, Pamfil Șeicaru, Radu Gyr, Grigore Manoilescu. Printre acuzatorii publici s-a aflat Alexandra Sidorovici (soția lui Silviu Brucan).

Pan M. Vizirescu a anticipat sentința așa-zisului tribunal, ascunzându-se în casa unor rude din Slatina. Ca și Ion Gavrilă Ogoranu, a reușit să stea în acel „exil de taină”, în podul casei, fără a fi găsit de autoritățile bolșevice, timp de 23 de ani.

Și-a păstrat sufletul prin credință, iar mintea printr-o intensă activitate intelectuală, scriind enorm. În iulie 1967 a ieșit din ascunzătoare, după un denunț. Nu a mai fost arestat, foștii deținuți politic fuseseră amnistiați în 1964.

A fost „ultimul gândirist”, supraviețuind până în 27 ianuarie 2000.

În anul 1995, Pan M. Vizirescu a fost reabilitat de Curtea Supremă de Justiție, care a rejudecat procesul ziariștilor condamnați în anul 1945.

În 15 ianuarie 1994, am avut onoarea să-l intervievez pe distinsul gândirist. Avea 90 de ani, dar era de o vioiciune spirituală cum rar mi-a fost dat să văd. Am să vă împărtășesc gândurile lui Pan M Vizirescu, care ne arată atitudinea unui naționalist fără rest.

Acest interviu a fost salvat miraculos de pe o casetă veche, care părea să nu mai poată fi recuperată, la rugămintea biografului și editorului lui Pan M Vizirescu, scriitorul Dumitru Sârghie.

Ultimele cuvinte pe care seniorul Pan Vizirescu ni le-a transmis, în timp ce coboram scările casei sale din București, de pe strada Pitar Moș, au fost: Nu uitați să mergeți la Biserică! Făcuse un sprint ca-n tinerețe, cu sentimentul că uitase să ne spună ce era mai important.

”„Extremiști”, așa o să vă spună și d-voastră, așa cum îmi spun și mie”

Domnule Pan Vizirescu, vorbiți-ne despre situația politică între cele două războaie mondiale...

Eu eram, pe vremea aceea, student. Am intrat, la facultate, în 1925. Vedeți, e o perioadă destul de veche pentru d-voastră, însă pentru mine, parcă ar fi fost ieri. Și, în epoca asta, România, era guvernată de partide politice, cum este și acum, însă se schimbau, nu rămâneau pe o durată mai lungă. Tineretul și-a luat, atunci,  atitudinea ostilă pentru această democrație, care era înstrăinată. Eu vă vorbesc din perspectiva epocii de atunci. Ce a urmat și ce este astăzi este și mai grav.

Să știți că viața politică a unui stat stă în mâinile celor care au bani, ale celor care distrug. Aceștia sunt specialiști, sunt negustori de tot ce vrei, și de conștiințe. Cumpără conștiințe și, atunci, au oameni la dispoziția lor, oameni care fac interesele lor. Interesele neamului, ale autohtonilor sunt neglijate.

Deci, am apucat această epocă în care, spre nenorocirea noastră, s-a cam degradat spiritul eroic, cel ce dusese la realizarea României Mari. Realizarea României Mari a fost rezultatul unui vis sau a unei conștiințe naționale, bine susținute de toți cărturarii noștri. Spun asta toți marii cărturari ai neamului... Dacă-i căutați în Istoria Literaturii, o să vedeți și d-voastră. Să vă dau un exemplu, Octavian Goga era sufletul neamului, la acea dată, el era cu cântecul pătimirii noastre, cu jalea Ardealului. În copilăria mea, știam despre Ardeal, așa cum ai ști despre o Ileană Cosânzeană, care este în mâna zmeului, o siluiește și îi face tot felul de grozăvii.

Așa era pentru noi Ardealul, așteptând momentul, chiar copii fiind, ca să-l dezrobim... Și a venit epoca de dezrobire, epocă eroică, epocă fantastică, în care neamul românesc a dat tot ce a avut mai frumos, în conștiința lui națională, în puterea lui de reprezentare ... la data aceea. Vă spun că a prezentat o culminație a istoriei noastre. Atunci, s-a născut a doua Românie.

Din nenorocire, însă, după generația aceea, care a făcut Unirea, imediat după război, s-au lansat curentele masonice... Un umanitarism fals, capabil să înăbușe ideea națională. Comunismul – bolșevismul rusesc, care era la vecinul nostru rus, sigur că avea penetrație. Elemente străine, să știți lucrul ăsta, s-au pus în slujba comunismului și au intrat să facă organizații la noi. Partidele burgheze, fie că erau inconștiente, fie că nu-și dădeau seama de pericolul care le așteaptă, fie că se complăceau, nu luau în considerație primejdia... Se complăceau, pentru a fi pe placul puterilor occidentale, care cochetau foarte mult cu intelectualitatea franceză, cea care avea elemente de vârf cu simpatie pentru comunism.

Și, atuncea, noi, cei care eram drept în gura fiarei, aici, eram expuși dezastrului. Singur, tineretul, a sesizat acest lucru. Fiindcă tineretul reprezintă, pentru mine și pentru experiența pe care o am, sufletul curat al neamului. Acest tineret, întotdeauna, vede adevărul, e necompromis, el nu se vinde, mai degrabă își dă viața, decât să-și dea conștiința. Începând de la 1922, atunci când s-a născut mișcarea studențească, a semnalat pericolul în care se află politica noastră românească.

Tineretul a luat atitudine, nu putea rămâne nepăsător. Un tineret care rămâne nepăsător față de problemele vitale ale neamului nu se poate numi o generație. Atunci, s-a născut o generație nouă, de după război, la care au participat elementele cele mai valoroase ale tineretului.

Dacă urmăriți ziarele, o să vedeți că această epocă este batjocorită. Este dată sub optica ... comunistă. Istoria au scris-o comuniștii și așa a rămas astăzi.

Vă referiți la Mișcarea Legionară?

La toate mișcările naționaliste... Mișcarea Legionară fost o mișcare naționalistă, care a cuprins epoca aceea, ca o reacțiune împotriva comunismului. Mișcările naționaliste s-au născut ca o reacțiune împotriva comunismului, care s-a dovedit că este un pericol național. El pusese la cale dezmembrarea țării noastre românești. Voiau s-o împartă. Erau și români, niște trădători de țară, niște ticăloși, vânduți rușilor. Trădarea pentru ei era o slujbă. Îl vizitau pe Lenin, primeau ordine. Sunt lucruri îngrozitoare.

La noi, nu au întâmpinat atâta dificultate, lucrau pentru că erau susținuți de alianța mondial-israelită, care oferea fondurile necesare. Deci, acesta este peisajul democrației noastre între cele două războaie.

Considerați că, în aceste condiții, mișcarea naționalistă era singura care se putea opune ferm comunismului?

Nu numai asta... Comunismul lucra metodic și organizat, pe celule, în așa fel ca fiecare comunist să fie o forță puternică. În cazul comuniștilor, trebuia să reziști tot cu o forță organizată. De aceea, această forță organizată, opusă comunismului, a fost suprimată. Rolul nefast pe care l-a avut epoca noastră a fost Lupeasca. Lupeasca a fost o evreică, cu farmece îngrozitoare, care l-a sedus pe prințul Carol. Atât de mult l-a sedus, încât l-a făcut să-și părăsească Familia Regală, punând într-un adevărat doliu pe Regele Ferdinand și pe Regina Maria. Punând într-o suferință extraordinară pe Rege și Familia, acesta renunțând la tron, cu o sfidare extraordinară, pentru a pleca într-o aventură cu această amantă a lui, pentru care el era „Carol al meu” și nu „Carol al țării”.

Pe urmă, când a revenit în țară... Noi am luat parte la un complot, ca să-l aducem în țară, că era nevoie atunci... Nae Ionescu a condus această acțiune, își pusese ziarul „Cuvântul” în slujba acestei cauze. Brătianu numise această restaurație o „problema închisă”, spunând: „Cu niciun cuvânt să nu se mai apropie de granițe, că îl așteaptă tunurile”. Așa fusese de categoric față de Carol al II-lea, Prințul dominat de instincte și căzut pradă unei organizații satanice. El și-a părăsit țara și misiunea înaltă pe care o avea. Și nu era prost, era deștept... Și ar fi fost foarte bun ca Rege, însă l-a degradat... Lupeasca.

Se zice că Regele Carol al II-lea ar fi spus că, în țară, sunt doar doi oameni deștepți: el și Nae Ionescu...

Nu știu dacă a spus asta, dar Nae Ionescu și-a pus în cumpănă însuși destinul lui, pe de o parte. Pe de altă parte, Manoilescu și Nichifor Crainic. Aceștia îl vizitau, în convingerea că este o victimă a politicianismului românesc și că el trebuie scos din această stare. Nu vedeau, cu justețe, lucrurile, deși, un sâmbure de adevăr exista...

Eu am făcut parte, cu grupul de studenți, în 1930, din organizația făcută de Octavian Goga. Goga s-a dus la Prințul Carol și a dus tratative să-l aducem în țară.

Eram 10 studenți, care aveam legături mai dinainte cu Octavian Goga. Și Octavian Goga ne-a propus să începem o acțiune pentru aducerea Regelui în țară. Era, de fapt, o acțiune în cadrul misiunii pe care el însuși o avea.

Poetul pătimirii noastre avusese, din partea mareșalului Averescu, o misiune, la Paris, ca să-l convingă pe Carol să vină în țară. I-a pus condiția să se reîncadreze în Casa de Hohenzollern, și a doua, să renunțe la doamna Lupescu. Carol a spus: „Nu renunț la doamna Lupescu.” Goga a răspuns: „Maiestate, mai gândiți-vă” (...)

A doua zi, înainte de a pleca, a stat de vorbă cu generalul Condeescu, care era unul dintre prietenii săi, ce îl însoțise, și a mai încercat o dată. Prințul i-a spus: „Dragă Goga, sunt de acord, vin în țară. Am vorbit cu doamna Lupescu și ea este de acord ca să renunțe și să intrăm în regalitatea aceasta, pe care o doriți” (...)

I-a spus că o să-i dea telegramă lui, când totul este pregătit, în care să spună: „Sunt sănătos, mă aflu bine!”. Asta însemna pregătirea lui de a veni în țară.

Atunci, Goga ne-a convocat pe noi, ca să începem o acțiune, cu o gazetă cu formula imperativă „Vrem Rege”, pe care să o răspândim, în toate centrele universitare, să o împărțim, gratis, pe străzile Bucureștiului, la Cluj, la Iași... O gazetă scrisă de noi.

Numai că evenimentele ne-au depășit, pentru că Regele a venit înainte de a face noi această mișcare. Aveam șansa să devenim niște eroi ai momentului, pentru restabilirea regalității.

Nu toți am fost de acord cu această propunere a lui Goga. Eu aveam un frate, care se numea Smarand Vizirescu. Chiar el era purtătorul nostru de cuvânt. Și când Goga ne-a invitat la el, să ne cunoască sentimentul și să creăm organizarea, ne-a întrebat pe fiecare: „Credeți că e oportună venirea în țară a Prințului?”. Toți am spus da. Fratele meu a spus: „Eu, nu!” „Cum, tocmai dumneata să faci filmul acesta?” „Da, pentru că este un aventurier. După cum s-a comportat, până acum, față de Familia Regală, față de țară, e un aventurier. Nu putem pune baza pe el.... Atâta vreme cât este acaparat de femeia aceea, ce garanții putem avea noi că vom avea un Rege care să asigure independența Țării?”, a spus fratele meu.

„Sunt de părere, d-le președinte (că așa îi ziceam noi lui Goga), să-l aducem cu trenul regal, în acceptarea generală a țării, să nu vină furiș (...) Nu se poate, altfel, noi participăm la această acțiune, noi trebuie să-l cerem!”, am spus atunci, în cor, noi, studenții...

Deci, fratele meu a cedat, până la urmă, numai cu angajamentul solemn pe care Monarhul și-l luase, dar, pe care, l-a încălcat. La trei luni după ce a venit în țară, l-a trimis pe Manoilescu și a adus-o pe Lupeasca în România, drept soția lui, cu pașaportul soției. Apoi, țara a intrat în degringolada extraordinară a marilor dezastre naționale.

Un istoric a spus, la televizor, ceva ce eu nu am știut. Că pe Mihai îl făcuseră voievod de Alba Iulia, că îi făceau o educație intelectuală, ca elev, dar nu-l pregăteau aproape deloc, ca viitor monarh... Că era prea tânăr, că... Dar nouă ne era foarte drag... Copil al țării.

El, supărat, i-ar fi spus Lupeascăi: „Vreau să vorbesc cu tata!”. „Dar spune-mi mie ce dorești să-i spui, că el nu face nimic neaprobat de mine!”, ar fi spus Lupeasca.

Deci, ea îl stăpânea întru-totul. De aceea, crimele care s-au produs contra tineretului naționalist, că a fost ucis, atunci, tineretul țării, le-a făcut la indicația ei. Iar ea era avea o misiune, ca să distrugă toate mișcările naționaliste.

Pe Goga l-a distrus altfel. L-a chemat la putere. Goga făcuse fuziunea cu partidul lui A. C. Cuza și devenise o forță puternică, pentru că lumea începuse să-și dea seama de pericolul care ne așteaptă. Și atunci, Regele încerca să dea impresia unui om obiectiv, păcălind, într-un fel, partidele celelalte care i se supuneau, încă. Maniu era singurul om politic care îi dădea pe față relația nefastă cu Lupeasca, dar era neputincios. Maniu era un om foarte curat, demn de tot respectul, însă nu putea realiza nimic în privința asta.

Nu avea oameni capabili de luptă, nu avea pârghiile necesare...

Sigur că da. El vedea lucrurile ca un visător...

Cum apreciați Mișcarea Legionară, în contextul perioadei interbelice?

A fost o mișcare de protest, o revoluție, dacă vreți. O revoluție națională, cum a fost cea a lui Tudor Vladimirescu sau cea a lui Avram Iancu, care nu făcea rău nimănui, doar să se gândea că o să organizeze o putere de rezistență și de afirmare a acestui neam. Ea mereu era lovită prin distrugere, prin desființare. Eu nu am fost legionar, dar am fost martor al epocii și pot spune că era o mișcare creatoare de caractere.

Și Maniu a recunoscut asta, în închisoare, spunând că Zelea Codreanu, spre deosebire de el, a lucrat cu oamenii, a format caractere, de fapt, de ceea ce avea nevoie țara...

Acesta este adevărul. Ei nu ucideau, domnule, se ofereau să fie uciși. Acesta este aspectul lor. Au degradat cu totul adevărul istoricii comuniști. Acesta este talentul lor, să dea lucrurile frumoase ca fiind odioase, că ei erau buni. Trebuia o reacțiune contra acestora, nu puteai să suporți atacul tuturor străinilor la conștiința noastră.

Țara era așa cum este și acum. D-voastră ați văzut ce se întâmplă în România? Tot felul de minciuni. Numai minciuni și înșelătorie, pentru că se mizează pe chestia aceasta, anume că marea parte a populației poate fi dusă în eroare. Avem exemplul lui Iisus, care a fost întruparea nevinovăției. Pentru cei luminați a fost o apariție divină, dar pentru evrei era... un dezastru. Pentru lumea de sus. Evreimea adevărată l-a primit cu dragoste. Conducătorii, însă, au văzut în El că sunt devastați în afacerile lor. Când i-a bătut cu biciul, în templu, a fost un act pe care nu i l-au putut ierta. Și atunci, au manevrat poporul, care îl primise cu flori...  L-au primit, apoi, cu huiduieli.

Aceasta este manevra pe care o oferă poporului orice democrație, îl manevrează cum vrea. Să știți d-voastră că însuși comunismul ajunsese să aibă sufragii sincere. Nu mai vorbesc despre intelectuali, care au fost o trădare groaznică.

Țărănimea nu știe, numai dacă cineva o lămurește. Dar nu are cine s-o lămurească...

Ăștia nu susțin interesele naționale în Parlament. O să vedeți că o să se voteze chestia cu pederaștii (e vorba despre legalizarea homosexualității–nota noastră), să li se dea voie să-și facă prozeliți, toate nenorocirile. Fiindcă, nu se gândește nimeni la sănătatea morală a națiunii...

Eu vă spun d-voastră aceste lucruri cu toată sinceritatea și cu nădejdea că veți vedea lucrurile, în adevărul lor, așa cum trebuie văzute. Trebuie să ne orientăm după naționalismul ardelenesc, care a purtat facla acestei conștiințe naționale, de-a lungul veacurilor, sub cele mai teribile opresiuni pe care le-a cunoscut vreodată Transilvania. A fost o victimă a acestui maghiarism care, întotdeauna, ne-a urât și niciodată nu ne va iubi, să știți acest lucru. Noi putem să-i iubim, fiindcă așa este neamul nostru românesc. Ei, însă, își urmăresc interesele și idealurile lor.

Făcând o extrapolare la politica românească de astăzi, considerați că este o mare diferență între ce a fost atunci și ce este astăzi? Ce a fost sistemul democratic în perioada interbelică și ce e cel de astăzi?

Este tot același aspect, prin care niște palavragii, foarte pricepuți în șmecheria cuvântului, induc în eroare, dar fapta lor se vede. Au venit la putere tot cu sângele vărsat de tineret, sânge care, pentru ei, nu mai înseamnă nimic, ei nefăcând decât niște farse, care se fac la anumite date istorice. Li se aduce, cum spunea Crainic, slavă eroilor din război: „Până acolo a ajuns disprețul, încât, la zilele de comemorare a eroilor care au făcut războiul, se lasă o carte de vizită în cimitir, ca să se spună că oficialitatea nu i-a uitat”.

Adevărul este că, pe mormântul lor, se joacă rumba desființării neamului românesc. Așa este și acum, aceste evenimente sunt folosite pentru a da o satisfacție, cum că țara a avut eroi, considerați martiri, că familiile lor sunt ajutate. În fond, însă, totul este... o farsă. Cine este cel care dă ideea politică? Brucan? Brucan, acesta este capul. Inteligența lui diabolică, care trage toate aceste sfori. El a cerut pedeapsa cu moartea lui Maniu și acum tot el este la putere. De ei depinde venirea Regelui în țară, dacă vor să-l aducă.

Sigur, comunismul este atât de puternic și acum, dar neocomuniștii se tem de o schimbare a lucrurilor. Dacă ar veni Regele, ei se tem, pentru că vor fi trași la răspundere. Dar eu cred că nu vor fi trași la răspundere niciodată.

Numai dacă ar apărea o mișcare națională puternică.

Asta depinde numai de tineret. Am un prieten în Franța, foarte naționalist. Eu îi spuneam că o să se facă procesul comunist, cum s-a făcut și procesul hitlerismului...

Nu se poate face un proces, pentru că atunci s-ar da totul pe față. Tineretul nostru naționalist a fost omorât, la ordinul lui Carol al II-lea. A fost ucis, fără să protesteze cineva.

A fost un consens „democratic”...

Nimeni nu a protestat. Dacă ar fi fost comuniști, tot îți părea rău, că sunt oameni, cum să-i omoare așa?

Dar Maniu cum a reacționat?

Să știți că Maniu făcuse un pact cu ei, cu legionarii, pentru că erau o forță politică. Făcuse un pact cu ei, de unde se vedea că Maniu este un om curat, față de alte partide, față de Tătărăscu, care a fost un trădător, și mai erau și alții ca el. Politica aceasta ne-a dus la dezagregarea hotarelor noastre. Politica Regelui Carol al II-lea.

Sunteți convins că dacă nu ar fi fost distrusă mișcarea naționalistă a tineretului, ar fi existat o rezistență politică în interior? De ce a fost distrusă această rezistență?

Sigur că da! A fost o politică de trădare națională. Mie îmi spunea un colonel din armata noastră, care era oarecum mobilizată mai mascat și erau zone cu posibile activități. Când ne-au luat Ardealul, soldații au spus: să mergem la război, să ne apărăm Ardealul, domnule colonel! Oameni care aveau familie și dragoste de viață voiau să meargă și să lupte până la moarte pentru Ardeal. Asta era. Nu se putea face, însă nimic, pentru că eram victima tuturor dușmanilor care ne înconjurau și care ne vor înconjura permanent. Noi suntem o națiune, care a blestemat Occidentul, cel care ne-a părăsit întotdeauna, care este un trădător. Acolo se îngrămădesc toate răutățile.

Să știți un lucru. Tudor Vladimirescu, când a făcut mișcarea lui atât de sfântă, pentru eliberarea noastră de sub turci și de sub greci, unde a întâmpinat rezistență? La Londra. Spuneau că s-a ridicat un bandit care vrea să strice interesele înaltei forțe. Țineau cu turcii, nu cu noi. Eram o națiune atât de singură și puțină, nu ne puteam apăra. Așa suntem și azi...

Ce a însemnat Titulescu pentru politica externă?

Titulescu a fost o mare inteligență, însă a fost furat de către cercurile occidentale. I s-a dat posibilitatea să joace rolul lui așa de mare personalitate, a condus Liga Națiunilor, dar, după mine, nu a avut prevederea viitorului. Pentru că un om politic trebuie să aibă prevederea viitorului, ce se poate întâmpla... Cu el s-a făcut alianța, adică recunoașterea sovietelor, care, pe noi nu ne-a recunoscut, nici nu ne-au dat măcar garanția Basarabiei.

A fost vândut?

Nu, nu a fost vândut. Însă, un veleitar, poate. Dacă vreți să vă îndreptați cu totul asupra evenimentelor politice de atunci, citiți cartea lui Crainic, „Ortodoxie și etnocrație”. Cum a fost și la noi, legionarismul – anticomunist, A.C. Cuza – anticomunist, studențimea – anticomunistă... Toate mișcările naționaliste s-au născut ca o mișcare de protest și de luptă contra comunismului. Dar totul era altfel.

Aș vrea să ne vorbiți despre „Gândirea” și despre Nichifor Crainic, despre gândirism în sine.

[Revista] „Gândirea” a apărut tocmai în momentul acela de incurie politică, când erau toate amestecurile străine și societatea noastră era complet dezorientată. Atunci, ea a apărut ca un testament, ca o împlinire a testamentului a celor care au murit pe front în realizarea românimii, adică jurământul tranșeelor. Așa îi zicea și Crainic, așa i-am spus și eu.

Tranșeele care au dus la îndeplinirea visului nostru național însemna cea mai mare jertfă. Și această jertfă nu se făcea așa, ca un abator, numai ca să se consume carnea, ci se făcea cu dăruirea vieții acelei generații de luptători, pentru asigurarea viitorului acestei țări și a urmașilor lui. Cum zice Delavrancea, „...ci a urmașilor voștri și a urmașilor urmașilor voștri, în vecii vecilor...”  D-aia și-au dat viața cu tot entuziasmul. După asta, a urmat incuria aceasta democratică. Cei care respectau jurământul tranșeelor, iar Crainic s-a aflat în primul rând...

În timpul războiului, la Bârlad, era Alexandru Vlahuță, care era conștiința viitorului. Și atunci, s-a cam hotărât, ce trebuie să facem, după război, să se păstreze această unitate, visul acesta împlinit? Atunci, s-au gândit, nu că am spus de revista „Gândirea”, dar au vorbit de solidaritatea conștiinței naționale, ca să nu se strice, ca să păstreze unitatea noastră.

La aceasta, participau Crainic și poetul Vasile Voiculescu. Blaga a scos poeziile lui, „Poemele luminii”, și „Pietre pentru templul meu”, era imediat după război. Vlahuță le-a citit și, apoi (el atunci era bătrân, așa cum mă găsiți și pe mine acum, la o vârstă înaintată), l-a chemat pe Crainic: „Băi, Crainic, citește, mă. A apărut un poet în Transilvania... Acesta este darul pe care ni-l face nouă Transilvania. Citește și scrie cu amândouă mâinile despre el”.

Crainic este cel dintâi care a salutat, în scris, apariția lui Blaga. Apoi, deși au devenit mari prieteni, diferențele de concepții i-au situat pe poziții ușor contrare. Părintele Stăniloaie a scris o carte...

Eu l-am iubit mult pe Blaga... Încă de la primele lui scrieri, am scris despre el. Și el mă iubea foarte mult pe mine. Dar, în același timp, eram discipolul lui Nichifor Crainic. Blaga găsea că ortodoxia este o înfrânare a puterii de gândire, pentru un filosof, că îl limitează, îl constrânge să rămână la aceste principii. Ori, Crainic, dimpotrivă, spunea că ortodoxia îți deschide toate orizonturile nelimitate în puterea de gândire. Și asta o dovedea el, Crainic, prin scrierile și toate eseurile lui.

Mie îmi spune Crainic, despre Blaga: „Băi, Pan, a intrat dracu’ în Blaga!” Asta a fost formula prin care îl definea. Și, într-adevăr, Blaga, cu filosofia lui, cu trilogiile lui, pe care le știm foarte bine, a vrut să fie foarte original. Uneori, este foarte puțin inteligibil, are nu dezmărginirile pe care le urmărea el, ci mai degrabă disensiuni, în această direcție... Dar era un mare gânditor care, la epoca aceea, putea să iasă ceva ca în gândirea europeană. Noi, însă,  nu prea avem acces la acești domni occidentali care, din păcate, fac opere de artă universală, din fel și fel de falsuri.

Sunt foarte indignat, pentru că noi slăvim faptul că suntem o națiune latină, cea mai pură națiune latină, dar suntem părăsiți cu totul, în calea tuturor invaziilor și a dușmanilor. În loc să ne apară, ca o forță spirituală, pe care nu o are nimeni. Nu vedeți, la televizor? Este înspăimântător...

Chiar cărturarii, care s-au format sub epoca comunistă, sunt unii valoroși, sunt culți, au inteligență, nu se simt deviați de la aspectul nostru. Ca să ne repunem noi în albia gândirii noastre românești, nu știu ce trebuie făcut. Și dacă nu se face acest lucru, gata, ne pierdem.

Să ne întoarcem la conștiința noastră națională, la dreptul de a viețui, la forța noastră spirituală și la forța noastră biologică. Suntem sub amenințarea înfometării, sub noii comuniști... Oamenii au început să se gândească numai la posibilitatea de a trăi, nu-i mai interesează idealul național.

Spuneați ceva despre „România Mare”...

Aceștia propovăduiesc idei pe care, poate, le găsiți și la cărturarii noștri. Semnalează pericolul străinismului. Dacă ar fi sinceri și dacă ar fi niște adevărați gazetari, care să susțină această idee, [ar fi ideal]. Dar ei sunt comuniști și abat apele comunismului în această idee sacră, pentru că aceasta este sacră pentru noi... Naționalismul este sacru.

Eu am fost la Muzeul de Literatură, am vorbit despre Nichifor Crainic, am protestat împotriva urii și acțiunii ostile care este declanșată asupra naționalismului. Naționalismul este cea mai curată formă de susținere a țării tale. Dacă vrei să fii, cu adevărat, în slujba conștiinței românești. Dacă te vinzi, atunci, sigur, faci din el toate porcăriile care nu se puteau face la noi.

O națiune dacă nu mai are conștiința națională, e pierdută. Asta a spus-o filosoful nostru Vasile Conta... Sunt 100 de ani de atunci. O spunea Eminescu cât a putut. Este armătura sufletească a unui popor.

Există antisemitism în România?

Românul nu este antisemit, este foarte tolerant. Eu am o poezie în acest sens: „Te poftesc la masa mea, străine,/ Oricine ai fi/ Și-ți dau să mănânci din bunătățile mele/ Cu mine alături!/ Dar, nu căuta să mă vinzi pe mine,/ Nu căuta să mă desființezi pe mine,/ Nu te solidariza cu dușmanii mei/ Să vă dați în coate așa,/ Să vă călcați pe sub masă,/ Ca să ne loviți mai bine,/ Că atunci te bate Dumnezeu!”

Noi așa suntem. Suntem niște oameni foarte buni, foarte toleranți.

Citesc Paler, care este un gazetar bine format, dar nu mă amestec cu el în polemici, când spune: xenofobie, extremism...

Nu numai el. Și Nicolae Manolescu... aproape toată intelectualitatea actuală. Aceasta care conduce revistele literare...

Da, exact. Dar unde este xenofobia la români? Eu sunt din Slatina, dintr-un sat oltenesc. Dar când eram în Slatina, era un covrigar bulgar, căruia toată lumea îi era simpatică. Făcea covrigi buni. Când a început războiul din 1913, cu bulgarii, gata, s-a schimbat. Ținea cu ai lui. Nu se mai uita la noi... Nu mai ținea la noi. Deci, sângele apă nu se face.

În ultimul timp, sunt foarte dese atacurile împotriva lui Eminescu și a naționalismului românesc...

Bine că îmi aduceți aminte. Aici, este o pornire criminală, odioasă, contra lui Eminescu. Am să scriu în „Gândirea” [Nouă] chestia asta. Vor să-l desfacă în două, adică să rămână poetul, care este puțin accesibil. În Franța, despre el apar numai câteva cuvinte, ca și în enciclopediile franceze. Vor să-i fie înlăturate toate ideile naționaliste. Eminescu, dacă nu era naționalist, toată valoarea extraordinară a poeziei sale n-ar fi fost mare lucru pentru neamul românesc. Acesta este sfântul literaturii noastre, al poeziei noastre, incoruptibil. El știa că merge până la dezastrul vieții lui de mizerie.

Însuși Maiorescu, care era un cosmopolit și ținea cu străinii, când Eminescu a scris Doina, Maiorescu i-a tipărit, totuși, „Doina”, în „Convorbiri literare”. Deci, însuși Maiorescu i-a respectat acest lucru.

Mi se spune despre Lovinescu. El scrie despre Eminescu așa: că Eminescu a fost antisemit, ca să satisfacă interesele patronilor lui, pentru care îl plăteau. Deci, mai mare insultă la adresa lui Eminescu, decât asta, oare se poate? Cum să spui că el scria pentru plată?

Despre Eminescu scrie și Slavici cum că, mergând, pe stradă, într-o seară, ploua..., băltoace prin târg, iar el vede un nenorocit desculț. Și-a scos ghetele din picioare și i le-a dat.

Nu știu dacă știți, dar Manolescu a spus că Doina arată izolaționismul și xenofobia lui Eminescu, în „România Literară”, din 15 ianuarie, anul trecut.

Știu, aceștia sunt plătiți bine, să facă acest lucru. Mi-au cerut un interviu, să văd în ce măsură voi vedea să spun aceste lucruri, dar nu știu în ce măsură acceptă să scriu în casa lui ce gândesc eu.

Mi-au publicat o pagină, totuși. Ei au cerut-o.

În aceeași revistă, unde Zigu Ornea l-a făcut pe Țuțea „nevroză pieritoare”...

Da, dar naționaliștii au dat un răspuns, în „Gândirea”. Așa le trebuie. Ornea este un exponent foarte obraznic. Atacă pe Crainic, pe Iorga, pe Țuțea, pe Nae Ionescu... Îmi pare bine că d-voastră sunteți lămurit asupra acestor aspecte.

Sfatul pe care vi-l dau: să studiați presa dintre cele două războaie, presa naționalistă: „Gândirea” care era a lui Crainic, „Sfarmă Piatră”, „Porunca Vremii”, „Buna Vestire” și „Universul”. Acestea erau ziare puse în slujba conservării neamului românesc. Luați și [pe] celelalte, „Dimineața” și „Adevărul”, ca să vedeți ostilitatea. Asta este datoria pe care o aveți. Luați, apoi, presa comunistă, de la începuturi, cu înscăunarea comunismului din România, să vedeți cine erau cei care dansau și delirau, la venirea rușilor în țară.

Eu am plecat, din București, după 23 august și nu m-am mai întors, decât după 23 de ani. Care era peisajul Bucureștiului? Tancurile sovietice intrau, având asupra lor mare parte a tineretului evreiesc din România. Tineretul românesc pleca în munți și tineretul iudaic bolșevizat lua în primire România. Și, atunci, citiți în ziare, vedeți ce se mai poate descoperi, pentru că acesta este adevărul.

Aveți încredere în generația tânără, în regenerarea neamului românesc?

Poate că este o iluzie pentru mine, dar am... Este singura nădejde pe care o am. Comuniștii au corupt tineretul, le dădea condiții bune, cămine, organizațiile UTC-iste, în toate orașele țării, între clădirile cele mai valoroase erau date lor, ca să-și păstreze organizația, aveau autocare, care-i duceau în călătorii. Deci, o acțiune de corupere, ca să sustragă gândul. Dar așa au fost crescute generațiile sub comuniști.

Nicolae Manolescu, oricât ar fi el de dornic să aducă ceva nou în țară, este crescut în această atmosferă, este aerul pe care l-a respirat, probabil că asta i-a intrat în sânge și nu va putea niciodată să vadă că România nu este asta și nici cea pe care o s-o propovăduiască.

Ei vin cu formule, cu legături străine, cu masoneria. S-a infiltrat acum, la noi, masoneria, groaznic. Este un mare pericol, foarte mare. „Xenofobi”, „extremiști”, așa o să vă spună și d-voastră, așa cum îmi spun și mie.

Cum apreciați activitatea lui Nichifor Crainic, după război, participarea lui la acel ziar pentru străinătate? Se fac multe speculații, se încearcă atragerea ideologiei lui Nichifor Crainic către stânga naționalistă.

Nu există stânga naționalistă. Nu există asemănări... Tocmai naționalismul este opusul stângii și stânga este opusul naționalismului. Tocmai aici este partea care se amestecă pentru a pângări ideea națională.

Pentru mine, e periculos ce vă spun acum, pentru că dacă intru în focurile lor, eu nu am putința să mă apăr. Eu vi le spun pentru d-voastră, cu dorința ca să le cerneți, sub mintea și consimțirea d-voastră de români, și să vedeți ce se cuvine pentru viitorul acestui neam. Duceți-vă în piața fostului Teatru Național, care a fost bombardat de nemți, și acolo este un stâlp, pe care scria (eu nu am mai trecut demult: „Aici au fost masacrați, uciși de către regimul burghezo-moșieresc muncitorii care au cerut dreptul la viață și au cerut pâine”. Care este adevărul acestui lucru? Și se menține minciuna și acum. Acesta „monument” a fost ridicat de comuniști.

În 1918, când se făcuse România Mare, dar era o situație foarte nesigură, era eroismul, care ne arunca în orice fel de pericole, pentru că „ori învingem, ori murim”, aceasta era convingerea. Și, niște comuniști au făcut aici o mișcare bolșevică, prin care căutau ca partea Ardealului s-o dea ungurilor și cealaltă parte rușilor. Trădători, tocmai atunci când muriseră 800.000 de români. Și atunci, Mârzescu, în calitate de ministru al Justiției, în timpul Guvernului Ionel Brătianu, le-a trimis o scrisoare și le-a zis: „Voi sunteți români, gândiți-vă, sunteți înșelați de străini, reveniți la conștiința voastră. Faceți un mare rău țării noastre”. Scrisoarea a fost publicată în "România Liberă”.

Nu, nu s-a schimbat nimic. Și au continuat mișcările antiromânești. Atunci, șase soldați români, care mai rămăseseră de pe front, au tras și i-au curățit pe toți comuniștii din acel grup subversiv... Trădătorii aceștia, chiar când sângele era proaspăt în tranșee, urmăreau să destabilizeze țara... Mai târziu, rezultatul: comuniștii au ridicat acel monument, din fața Teatrului Național, monument, care este și astăzi, pentru că tot ei ne conduc.

Alături de casa unde locuiesc, este un scuar de grădiniță și acolo este monumentul lui Dobrogeanu Gherea, un anarhist rus, din epoca țaristă. Poporul rus avea dreptate să fie revoltat, pentru că o duceau rău de tot cu Țarul. Dar, Gherea l-a adus în România pe Karl Marx. O să vedeți că toată ideologia lui Karl Marx este propovăduită de el. După Revoluție, revoluționarii l-au dat jos. Au protestat „oamenii de bine”, într-un articol incendiar, publicat în România literară, spunând că niște huligani, niște ticăloși, au dat jos monumentul „marelui cărturar, marelui om pentru libertate”. Tot ei l-au somat pe primarul Capitalei să-l pună la loc... Și, l-a pus la loc...

București, 15 ianuarie 1994

Marele român Pantelimon M. Vizirescu a fost înmormântat în Cimitirul Strehareți din Slatina, în cavoul familiei.

Veșnica lui pomenire!