Părintele prof. dr. Mihail-Simion Săsăujan, cadru didactic al Facultății de Teologie Ortodoxă din București și preot la Biserica Albă din Capitală, care a atras atenția cu acribie și asupra falsurilor autorului de ficțiune al lui Gabriel Liiceanu, Oliver Jens Schmitt, pe care îl considera „noul Boia”, a adus în atenția publicului numeroase articole de arhivă referitoare la acuzele aduse Sfântului Dumitru Stăniloae de către Institutul Național pentru Studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel” (INSHR-EW), într-un articol edificiator publicat de Basilica.ro.

„În scrisul meu ziaristic de 15 ani m-am menținut în vremuri de mari pasiuni, pe aceeași linie. Nu se va găsi în scrisul meu un singur cuvânt de glorificare a lui Hitler, Musolini, de ură față de evrei sau de persiflare a democrației”, afirma Sf. Dumitru Stăniloae într-o scrisoare adresata Mitropolitului Nicolae Bălan din februarie 1946. (Arhiva Bibliotecii Mitropoliei (ABM) Sibiului, Fondul Bălan, Act. 1035, 7 feb. 1946).

Textul integral:

Acuzele aduse de INSHR-EW Sfântului Preot Mărturisitor Dumitru Stăniloae sunt reducționiste și manipulatoare

În data de 17 iulie 2024, Institutul Național pentru Studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel” (INSHR-EW) a emis un comunicat prin care-și exprimă „mâhnirea” cu privire la hotărârea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române din 12 iulie 2024 de aprobare a canonizărilor unor clerici care „au exprimat opinii antisemite, au promovat curentul toxic legionar în anii 30 și 40, au făcut apologia Germaniei naziste, a legionarismului, a legăturii dintre ortodoxie, etnocrație și naționalism și au împărtășit, prin vorbă sau faptă, valorile fascismului”.

Numele clericilor menționați sunt: Ilarion Felea, Ilie Lăcătușu și Dumitru Stăniloae.

INSHR-EW „își face datoria să aducă la cunoștința publicului din România câteva aspecte din biografiile acestora”, la care adaugă, pentru exemplificare, un paragraf dintr-un articol publicat de părintele Ilarion Felea în ziarul eparhial „Biserica și Școala” din Arad (nr. 7, 1940) și un paragraf dintr-un articol publicat de părintele Dumitru Stăniloae în ziarul eparhial „Telegraful Român” din Sibiu (nr. 39, 1940). În cazul părintelui Ilie Lăcătușu este emisă o afirmație nedemonstrată bibliografic – documentar.

Metoda pe care o aplică INSHR-EW în comunicatul menționat este vădit părtinitoare și lipsită de profesionalism jurnalistic: extragerea abilă, dintr-un articol întreg, a unui singur paragraf, care convine ideii otrăvite și care să fie transmisă ulterior publicului cititor, urmărind manipularea acestuia, fără a ține seama de conținutul de ansamblu al articolului respectiv, de contextul social – istoric și de istoria mentalităților în care a fost întocmit acel articol.

Autorii utilizează în mod intenționat strategia jumătății de adevăr – afirmația înșelătoare care include un fragment de adevăr, dar numai o parte a întregului adevăr, prin care oricine poate demonstra orice.

Articolul părintelui Dumitru Stăniloae citat de INSHR-EW

(„Telegraful Român”, 22 sept. 1940, nr. 39/1940)

În cazul părintelui Dumitru Stăniloae, INSHR-EW menționează faptul că acesta a publicat articole în unele ziare de extremă dreapta: Calendarul, Porunca vremii, precum și în revista Gândirea și în ziarul Telegraful Român, unde a făcut apologia Germaniei naziste și a legionarismului și a susținut legătură dintre ortodoxie, etnocrație și naționalism.

Pentru demonstrația acestei idei, INSHR-EW citează un singur paragraf dintr-un articol al părintelui Stăniloae, intitulat Restaurarea românismului în destinul său istoric, în care face referire la proclamarea statului național-legionar, la 14 sept. 1940, pe care-l definește ca „un stat străbătut de credința în Dumnezeu, cetățuie avansată ce stă dârză și inexpugnabilă în fața haosului păgân, sub patronajul Arhanghelului Mihail, războinicul lui Dumnezeu împotriva puterilor agresive ale răului” (p. 1).

Articolul menționat este mai nuanțat și ne ajută să înțelegem mai bine starea lucrurilor din România, din acei ani, și poziționarea părintelui Dumitru Stăniloae.

Era menționată durerea cumplită care a cutremurat sufletul neamului românesc prin pierderea fulgerătoare a unei jumătăți din Ardeal (30 aug. 1940), după care urmează o radiografie a societății românești înaintea instaurării statului național-legionar: efectele negative ale corupției, masoneriei și sectelor în țară și deciziile generalului Ion Antonescu în acest sens, propaganda pentru ideologiile și practicile imorale, atee și masonice, batjocorirea lucrurilor sfinte ale creștinismului în manualele de liceu, promovarea doctrinei antireligioase a evreului Durkheim la nivelul unor miniștri ai României, subvenționarea cu foarte mulți bani a unor publicații în care „se zeflemisea ortodoxia neamului, dar apărarea ei era interzisă”, degradarea și disprețuirea școlilor teologice, tratarea preoțimii ca pe o cenușăreasă etc. „Cum mai putea înainta astfel acest neam?”.

Concluzia părintelui Stăniloae era că „singurul sprijin care ne rămâne este credința noastră inflexibilă în Iisus Hristos” și instaurarea la cârma statului a unei conduceri „care acționează sub porunca aspirațiunilor sufletului românesc”.

Articolul a fost scris în contextul dramatic al rapturilor teritoriale asupra României: anexarea nordului Ardealului de către Ungaria (30 august 1940) și anexarea Basarabiei și a nordului Bucovinei de către Uniunea Sovietică (26-27 iunie 1940) și în contextul evenimentelor politice interne care au avut loc la începutul lunii septembrie 1940: învestirea generalului Ion Antonescu de către regele Carol al II-lea cu puteri depline în fruntea Consiliului de Miniștri (5 sept 1940), abdicarea regelui Carol al II-lea și preluarea tronului de către viitorul rege Mihai I (6 septembrie 1940) și proclamarea României ca stat național-legionar (14 septembrie 1940).

Acesta este paragraful și articolul pe baza căruia INSHR-EW opinează că părintele Dumitru Stăniloae, pe parcursul vieții, prin vorbă sau faptă, a împărtășit valorile fascismului, lucru care nu ar fi în consonanță cu etica creștină și ar ridica semne de întrebare pentru trecerea lui în rândul sfinților.

În acel an, părintele profesor Dumitru Stăniloae era rector al Academiei Teologice din Sibiu și redactor responsabil al ziarului „Telegraful Român”.

Corespondența părintelui Dumitru Stăniloae cu mitropolitul Nicolae Bălan, din anii 1946-1947, anulează acuzele INSHR-EW.

Voi readuce în atenția cititorilor interesați de adevărul istoric trei scrisori trimise de părintele profesor Dumitru Stăniloae mitropolitului Nicolae Bălan al Ardealului, în anii 1946-1947, în contextul presiunilor politice de demitere a sa din funcția de rector al Academiei Teologice din Sibiu, venite din partea primului ministru de atunci al României Petru Groza, pe motivul presupusei apartenențe politice la mișcarea legionară și al legăturilor sale cu Nichifor Crainic și răspunsul mitropolitului Nicolae Bălan.

Am identificat aceste scrisori cu douăzeci de ani în urmă, în Arhiva Bibliotecii Mitropoliei Ardealului (ABM) Sibiu – Fondul Bălan și în Arhivele Arhiepiscopiei Sibiului. Pe baza lor și a altor documente inedite am întocmit, atunci, un studiu intitulat „Părintele Profesor Dumitru Stăniloae. Fragmente biografice sibiene (1929 – 1946)”, publicat în mai multe volume de specialitate datorită interesului pentru aceste documente biografice inedite cu referire la activitatea sa didactică la Academia Teologică din Sibiu.

Acuzele nu sunt, așadar, noi. Au fost invocate de regimul de stat comunist, în anul 1946 și au fost repetate, adesea, după anii 90, în mass media românească, de cele mai multe ori pentru a lovi în Biserica Ortodoxă Română.

La 7 februarie 1946, părintele rector Dumitru Stăniloae înainta mitropolitului Nicolae Bălan, o primă cerere de demisie din funcția de rector:

„Înalt Prea Sfințite, luând cunoștință de dorința Onor. Președinții a Consiliului de Miniștri de a avea un alt om în fruntea Academiei teologice „Andreiene” și știind că nu mai pot gândi să fac dificultăți Î.P.S.Voastre, iar pe de altă parte, că nu pot deține un post opunându-mă forței de stat, prin prezenta pun la dispoziția Î.P.S.Voastre demisia mea.

Î.P.S.Voastră știe că nu m-am prins niciodată cu puterea de acest post, prin repetatele demisii ce Vi le-am înaintat. Deci o fac și acum, fără regrete, mulțumind Î.P.S.Voastre și P.Ven.Cons.Arh. pentru încrederea ce mi-a acordat-o vreme de 10 ani, datorită căreia am putut avea bucuria să văd în acest răstimp ridicându-se școala aceasta pe culmile prestigiului.

Dar dacă nu regret beneficiul modest al postului și mărirea lui – atât de greu plătite cu marile griji ce mi le-am făcut – țin să precizez că regret faptul că e dorită plecarea mea din considerații de ordin extrabisericesc.

Vreau să fixez în această cerere că dacă conștiința și opinia publică mă absolvă în vreo privință de orice pată, apoi aceasta este consecventa mea rămânere în afară de orice partid politic și de orice ideologie de partid. Ca preot și ca conducător al unei instituții de formare a preoților, mi-am propus ca linie de conduită să rămân mai presus de împărțirile politice dintre credincioși. Mi-am menținut această atitudine cu grele riscuri în vremea legionarismului care lupta mai vehement pentru otrăvirea sufletelor viitorilor preoți. Am luptat tot timpul împotriva oricărei tendințe de politicianizare a școlii. Aceasta e marea mea nevinovăție, sau poate marea vină pe care trebuie să o ispășeșc acum.

În scrisul meu ziaristic de 15 ani m-am menținut în vremuri de mari pasiuni, pe aceeași linie. Nu se va găsi în scrisul meu un singur cuvânt de glorificare a lui Hitler, Musolini, de ură față de evrei sau de persiflare a democrației. Dimpotrivă, atât cât se putea, strecuram mereu marea idee a democrației evanghelice despre marea valoare a omului, despre dragostea în libertate etc. Toți cunoscuții din Sibiu mă știu ca pe un hotărât și rar adversar al filogermanismului în vremurile când făcea ravagii pe la noi.

Sunt acuzat de legăturile cu prof. N. Crainic. Toți cei ce au citit „Gândirea” știu că articolele mele aveau caracter strict teologic, lipsind din ele orice element politic, orice tendință rasistă, fascistă sau antisemită. Cu ideile politice ale lui N. Crainic n-am avut nimic comun. I le dezaprobam public. Întâlnirile mele cu el erau la 2-3 ani odată în mod incidental, ca cu orice cunoștință în general. Nu m-am bucurat de nici un favor, de nici un rând scris măcar, cât a fost ministru.

Am dus o viață retrasă, de om al cărții. N-am conturbat pe nimeni în gustarea beneficiilor politice. Singura mea pasiune a fost ridicarea nivelului Școalei ce-o conduceam. Pentru aceasta am muncit până la epuizare, rămânând om sărac, pentru apărarea ei am cheltuit tact și grijă enormă. Mă retrag mulțumit că am reușit să rămân așa până azi și să o mențin cu acest prestigiu. Dumnezeu să o ocrotească și de aci înainte. Devotat, Dr. D. Stăniloae, Sibiu, 7 februarie 1946” (Arhiva Bibliotecii Mitropoliei (ABM) Sibiului, Fondul Bălan, Act. 1035, 7 feb. 1946).

La 3 iulie 1946, la încheierea anului academic, părintele Stăniloae depunea din nou, mitropolitului Bălan, cererea sa de demisie:

„Înalt Prea Sfințite, sfârșindu-se anul academic, pun din nou, în interes mai înalt la dispoziția I.P.S.Voastre, demisia mea din postul de conducere al Academiei teologice „Andreiene” așa cum am făcut-o și în februarie 1946. Țin doar să fixez și în acest act, ceea ce știe I.P.S.Voastră, P.V.Consiliu Arhiepiscopesc, seriile de absolvenți ai Academiei, opinia publică din Sibiu și lumea bisericească din țară, anume că:

În tot timpul celor 10 ani cât am îndeplinit slujba de rector al acestei înalte instituții de creștere a viitorilor părinți sufletești ai poporului, am avut ca normă permanentă să feresc din toate puterile instituția de orice subordonare a preocupărilor și idealurilor ei sfinte scopurilor politice, eu însumi ferindu-mă de orice colorare și angajare politică.

Acest timp coincide, spre mângâierea mea, cu ridicarea ei la cel mai înalt prestigiu spiritual și cărturăresc datorită desigur încrederii, sfătuirii și ajutorării ce mi-ați acordat tot timpul – lucru pentru care Vă mulțumesc cu recunoștință – dar cred că și unei munci neobosite din partea modestei mele persoane, căreia s-au adăugat și străduințele colegilor mei. Părăsind acest post nu fac urmașilor mei altă urare decât să mențină Academia „Andreiană” la nivelul pentru a cărui atingere mi-am dat și ultimul strop de putere.

Rog pe I.P.S.Voastră să binevoiască a dispune să mi se rezerve proxima locuință convenabilă ce se va elibera în casele P.V.Cons. Arh., iar până atunci să mi se calculeze chiria cuvenită pentru locuința ce voi mai fi silit să o păstrez în Academie, ca să-mi recapăt astfel alocația lunară de chirie de circa 60.000 lei reținută de Minister și totodată să se evite orice părere că aș beneficia de ceva pe nedrept. Sibiu, 3 iulie 1946. Devotat Dr. D. Stăniloae” (Arhiva Arhiepiscopiei Sibiului, Dosar III, 390-1946, Act. nr. 7502, 3 iul. 1946).

La 4 iulie 1946, mitropolitul Nicolae Bălan accepta cererea de demisie a rectorului Stăniloae, mulțumindu-i cu recunoștință pentru activitatea depusă în decursul celor zece ani și accentuând nivelul științific înalt la care a ajuns Academia „Andreiană” în timpul mandatului său:

„Prea Cucernice Părinte Rector, văzând cererea de abzicere din postul rector al Academiei teologice „Andreiane”, de la 3 iulie a.c., binevoiți a cunoaște că am luat act cu aprobare de această demisie. Cei zece ani de conducere în calitate de rector al Academiei noastre formează o perioadă de înalt progres și de înflorire a acestei instituții datorită activității didactice și științifice precum și personalității culturale a P. C.Voastre. Pentru aceasta Vă exprimăm mulțumirile noastre. Vă rugăm totodată ca până la numirea noului rector să binevoiți a gira mai departe agendele de rector. Primiți…” (Arhiva Arhiepiscopiei Sibiului, Dosar III, 390-1946, Act. nr. 7502, 4 iul. 1946).

La 28 ianuarie 1947, părintele Dumitru Stăniloae se adresa mitropolitului Nicolae Bălan, rugându-l să-i acorde „obișnuita scrisoare canonică” pentru a începe o nouă etapă în activitatea sa, „care va continua să fie închinată tot Sfintei noastre Biserici. Facultatea de Teologie din București i-a oferit catedra de Teologie Ascetică și Mistică, după ce înainte cu patru ani îi propuse să ocupe catedra de Teologie Dogmatică. Exprima din nou, ierarhului transilvan, recunoștința pentru întregul sprijin oferit în formarea sa intelectuală și în activitatea academică de la catedră:

„În acest moment de despărțire, simt că e o datorie de conștiință să mulțumesc I.P.S.Voastre pentru încrederea ce mi-ați acordat-o tot timpul. Datorită ei m-ați instituit profesor la Academia teologică într-o vreme când nu reprezentam decât o speranță, iar mai târziu mi-ați încredințat misiuni din cele mai importante și mai pline de cinste. Faptul acesta, apoi aprecierea, sfatul luminat și bucuria sinceră cu care ați însoțit necontenit străduințele și succesele mele într-ale scrisului teologic, au alcătuit acea atmosferă spirituală care a stimulat cel mai mult lucrarea mea, pe care, din darul lui Dumnezeu și printr-o muncă neprecupețită, dezinteresată și închinată exclusiv sfintei noastre Biserici, am putut-o desfășura în tot acest timp. Dacă intrigile recente, pentru mine cu totul neînțelese și nejustificate, mi-au stânjenit activitatea, folosind chiar mijloace de natură să-mi distrugă însăși cariera și viața, știu că ele au întristat sufletul I.P.S.Voastre în aceeași măsură în care m-au mâhnit pe mine. De aceea, asigurând pe I.P.S.Voastră că nu voi uita nici un act și nici un cuvânt prin care ați promovat activitatea mea de la Sibiu. Vă rog să ajutați cu rugăciunile I.P.S.Voastre ca activitatea mea să fie și pe viitor spornică, iar viața să nu fie ocolită de bunul Dumnezeu” (Arhiva Arhiepiscopiei Sibiului, Dosar III, 390-1946, Act. nr. 7502, 28 ian. 1947).

La 11 februarie 1947, mitropolitul Bălan răspundea și de această dată, plin de recunoștință și regret, părintelui Dumitru Stăniloae:

„Prea Cucernice Părinte, văzând cererea din 28 ian. a.c, de renunțare la catedra de Dogmatică de la Academia teologică „Andreiană” și de binecuvântare de a trece ca profesor la Facultatea teologică din București și a face parte din clerul Mitropoliei Ungro-Vlahiei, binevoiți a cunoaște că am luat act cu aprobare de cererea făcută.

În același timp, exprimăm mulțumirile noastre pentru activitatea dezvoltată ca distins profesor și educator, autor în domeniul problemelor și al dificultăților acestei epoci, aducând soluții în duhul lui Hristos și cu mijloacele Bisericii Lui. Noi însoțim cu regrete plecarea P.C.Voastre din mijlocul nostru, unde V-am prețuit ca pe un ales colaborator al Nostru și al corporațiilor de la conducerea Bisericii noastre, dar ne consolează convingerea că oriunde Vă veți găsi, activitatea P.C.Voastre va fi spre cel mai mare folos al sfintei noastre Biserici. Arhiepiscopia noastră se felicită că V-a avut bursier și V-a oferit teren de muncă și de validitare și speră că și de aici înainte veți păstra legăturile cu ea. Primiți P.C.Părinte, deodată cu arhiereasca binecuvântare, asigurarea alesei noastre prețuiri și părintești afecțiuni. Nicolae” (Arhiva Arhiepiscopiei Sibiului, Dosar III, 390-1946, Act. nr. 1355, 11 feb. 1947).

Scrisoarea Mitropolitului Nicolae Bălan, adresata lui Petru Groza

Cu o zi înainte, la 10 februarie 1947, mitropolitul Nicolae Bălan trimitea lui Petru Groza, Președintele Consiliului de Miniștri, un „program de politică bisericească”.

Cu privire la părintele profesor Dumitru Stăniloae menționa următoarele: „Am ascultat de dorința ce mi-ați arătat-o în scrisoare și prin dese comunicări ce mi le-au adus de la Domnia Voastră, consilierii păr. Liviu Stan și păr. Spiridon Cândea, de-a schimba pe păr. Dumitru Stăniloae din fruntea Rectoratului Academiei teologice „Andreiene”. Am ezitat mult de-a face acest pas, pentru că era plin de ingratitudine față de un profesor distins, un teolog de rar talent și de un bărbat respectat de tot clerul Bisericii noastre. Am făcut schimbarea cu sufletul îndoit, dar văzând consecințele ei de astăzi, vă mărturisesc că regret a o fi făcut: părintele D. Stăniloae a plecat de la Academia teologică „Andreiană”, lăsând în urma sa un gol pe care cu altul nu-l pot umplea. Tot clerul nostru, cu mine în frunte, regretă această pierdere ce o îndurăm prin plecarea de la noi a păr. D. Stăniloae. Din cazul acesta scot concluzia că nu e bine să se amestece bărbații politici în asemenea chestiuni și nu e bine să asculte conducătorii Bisericii de asemenea inmixtiuni” (…) (Arhiva Bibliotecii Mitropoliei, Fond Bălan, Act. 1130, 10 feb. 1947, pp. V-VI).

Aceste texte semnate de părintele profesor Dumitru Stăniloae în anii 1946 și 1947 constituie argumente indubitabile cu privire la atitudinea sa față de mișcarea legionară, în perioada interbelică.

El se delimitează de orice apartenență la vreun partid politic sau ideologie de partid, arătând în mod limpede care i-a fost linia de conduită în timpul celor zece ani, cât a condus destinele prestigioasei instituții teologice din Sibiu, luptând mereu împotriva oricărei tendințe de politicianizare a școlii.

Onestitatea academică și etica jurnalistică obligă INSHR-EW să țină cont, pe viitor, și de aceste texte inedite ale părintelui Dumitru Stăniloae, identificate în Arhivele Mitropoliei Ardealului din Sibiu, și nu doar de unul sau mai multe texte din presa bisericească interbelică utilizate ideologic și părtinitor.

Ziarul „Telegraful Român” a condamnat, la 1 ian. 1934, crima săvârșită de studentul legionar Nicu Constantinescu, din data de 29 dec. 1933, asupra prim ministrului României I. G. Duca, pe peronul gării din Sinaia. A menționat „mâna criminală” a nesocotitului tânăr, care a răpit țării românești pe unul dintre cei mai vrednici și distinși bărbați ai vieții publice românești. „Osândim cu toată hotărârea făptuirea de la Sinaia, scria redacția ziarului.” (Telegraful Român, 1 ian. 1934, nr. 1, 1934).

La 3 aug. 1941, Ziarul „Telegraful Român” informa despre condamnarea la moarte a legionarilor care au săvârșit în luna noiembrie 1940 „omorurile de la Jilava, precum și omorurile profesorilor Nicolae Iorga și Virgil Madgearu” (nr. 32, 3 aug. 1941).

Rebeliunea legionară din zilele de 21-23 ian 1941 a fost criticată în paginile ziarului „Telegraful Român”, preoții fiind chemați să îndemne „pe toți fiii țării la pace și supunere sub conducerea consfințită a statului”.

Nici părintele Dumitru Stăniloae, nici ziarul „Telegraful Român” n-au aprobat manifestările violente extreme ale unor membri ai Mișcării Legionare și nu s-au solidarizat cu acestea. Dimpotrivă, le-au condamnat vehement. Despre lucrurile acestea, INSHR-EW păstrează tăcere.

Discursul anticomunist al părintelui profesor Dumitru Stăniloae în perioada interbelică

Ar fi fost onest ca INSHR-EW să menționeze și faptul că pe tot parcursul perioadei interbelice, părintele profesor Dumitru Stăniloae, acuzat de „apologia legionarismului și fascismului”, a fost un trăitor și un mărturisitor exemplar al credinței creștine ortodoxe, printr-o atitudine verticală de condamnare a ideologiei ateismului comunist, instaurat în Uniunea Sovietică, începând cu anul 1917, prezentând, în presa interbelică, influența distructivă a acestuia asupra vieții religioase în spațiul ortodox.

Atitudinea sa nu a fost una singulară, ci s-a înscris în contextul general istoric din România interbelică, în care Biserica Ortodoxă Română și-a definit foarte clar poziția față de politica regimului de stat comunist înregistrată în Uniunea Sovietică.

Discursul ierarhilor și al profesorilor de teologie români ortodocși împotriva comunismului în perioada interbelică, dar, mai ales, în anii războiului antisovietic (1941-1944), a fost o constantă în presa bisericească interbelică.

Erau aduse la cunoștința opiniei publice ororile ideologiei comuniste manifestate în acte de cruzimi nemaîntâlnite împotriva Bisericii Ortodoxe din Uniunea Sovietică: interdicția libertății religioase, urmăriri, arestări și ucideri ale multor ierarhi și clerici ortodocși ruși, supunerea acestora la suferințe inimaginabile, închiderea de biserici și mănăstiri și profanarea acestora prin transformarea lor în muzee, magazii, depozite, cinematografe sau localuri de distracții, bunuri bisericești și mănăstirești secularizate, scoaterea instituțiilor bisericești și a credinței religioase din viața societății, propaganda de ateizare a poporului prin școli și instituții special înființate în acest sens și toate consecințele dramatice ce au urmat pe acest plan. Însemnările aveau rolul de a informa, dar și de a forma o convingere de conștiință în rândul credincioșilor români ortodocși vis a vis de respingerea ateismului comunist și a regimului de stat aflat la putere, la vremea aceea, în Rusia Sovietică.

Titluri de articole precum: „Cârmuirea sovietică nimicește în Rusia până și dreptul de închinare” (episcopul Vartolomeu Stănescu al Râmnicului – Noul Severin, 1930), „Pomelnicul episcopilor ortodocși ruși uciși, torturați și morți în anii 1917-1926” (1930), „Misiunea creștină a statului” (prof. Teodor M Popescu, 1934), „Poziționarea față de ateism în cadrul lucrărilor Congresului Național Bisericesc” (1935), „Pastorala ierarhilor Transilvaniei împotriva comunismului” (1936), „Cuvântul Bisericii pentru războiul sfânt” (patriarhul Nicodim Munteanu, 1941), „Războiul sfânt contra hidrei bolșevice”(mitropolitul Irineu Mihălcescu al Moldovei, 1941), „A început lupta împotriva bolșevismului” (1941), „Războiul sfânt în apărarea credinței și a onoarei” (1941), „Ce este bolșevismul?” (1941) „Dela Nero la Stalin” (Teodor M. Popescu, 1942), „Vitalitatea Bisericii Ortodoxe” (Teodor M. Popescu, 1942) sau expresii precum: „balaurul apocaliptic al bolșevismului”, „păgâni fără de Dumnezeu”, „hulitori ai Crucii lui Hristos”, „armate ale lui Antihrist care neagă semnul sfânt și biruitor”, „Satana cu toată hoarda sa barbară” etc., pot fi regăsite în paginile revistelor eparhiale din România interbelică.

Pericolul ateist comunist și lupta împotriva acestuia a constituit o chestiune de viață și moarte pentru mulți ierarhi, profesori de teologie, credincioși mireni și monahi români ortodocși, pe care au mărturisit-o în cuvânt și faptă și din cauza căreia au fost judecați, condamnați și închiși în închisorile comuniste.

La 27 iunie 1941, mitropolitul Bălan al Ardealului scria: „De un pătrar de veac încoace omenirea nu-și putea găsi odihnă în suflet la gândul că adunarea vrăjmașilor lui Dumnezeu, care se așezase pe capul poporului rusesc, lucrează pe toate căile să ducă otrava în toate țările și că într-o bună zi ar putea să dea foc lumii întregi.”

„De un pătrar de veac Satana dănțuiește pe spinarea Rusiei bătându-și joc de Dumnezeu și de sufletele oamenilor. Bisericile au fost arse sau prefăcute în săli de petreceri; oamenii care îndrăzneau să pomenească numele Domnului Iisus Hristos au fost uciși sau aruncați în ocne; copiii au fost învățați să râdă de cele sfinte. Lui Iuda vânzătorul Domnului i-au fost ridicate statue, de parcă el ar fi mântuit lumea. Nu s-a mai pomenit pe lume atâta nebunie, atâta ură împotriva lui Dumnezeu și a Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Cu adevărat, Satana era cel ce sufla în focul de nebunie care pustia viața în acea împărăție”.

„Dar Dumnezeu nu se lasă batjocorit până la sfârșit. Cine scoate pe Dumnezeu din sufletul său, pierde orice omenie, fața lui se schimonosește și tot ce face între oameni e spre răul lor. Ceata de nebuni și de nemernici care au crezut că pot conduce fără Dumnezeu și împotriva lui Dumnezeu un popor foarte numeros, n-au reușit să producă altceva decât vrajbă și nesiguranță în lume, nerânduială și nemulțumire generală în țară la ei. O astfel de țară trebuia să cadă la cea mai mică suflare de dinafară. Ca un uriaș cu picioare de lut, așa se prăbușește azi această țară a bolșevismului” („Telegraful Român”, nr. 27, 29 iun. 1941).

Într-un articol intitulat „Anticreștinismul comunist”, publicat în revista Biserica Ortodoxă Română, 1942, nr. 1-4, p. 13, profesorul de istorie bisericească universală, Teodor M. Popescu, de la Facultatea de Teologie din București scria: „Suntem la o răspântie de o gravitate excepțională și de importanță epocală. Războiul actual este mult mai mult decât o luptă pentru teritorii și pentru bunuri materiale, mai mult decât un război politic și economic; este și o luptă gigantică pentru idei ce-și dispută sufletul și viitorul omenirii”.

Toate aceste articole sunt catalogate astăzi, de o categorie a istoricilor sau intelectualilor publici din România, ca aparținând exclusiv propagandei fasciste, antisemite, totalitare, naționaliste și ortodoxiste interbelice.

Articolele despre comunismul din Uniunea Sovietică, au adus în discuție, în mod inevitabil, și așa numitul „iudeo-comunism” sau „iudeo-bolșevism” în legătură directă cu realitățile istorice și sociale constatate la acea vreme. Este datoria INSHR-EW să aducă argumente împotriva așa zisului „mit iudeo – comunist” din perioada interbelică!

Legătura dintre ortodoxie și națiune la părintele Dumitru Stăniloae

Nu putea să lipsească din comunicatul INSHR-EW, raportarea părintelui Dumitru Stăniloae la ortodoxie și naționalism – ca expresie a apologiei fascismului și legionarismului!

În perioada în care a fost redactor responsabil al ziarului „Telegraful Român”, părintele Stăniloae a scris numeroase articole cu privire la legătura firească și organică dintre Biserica Ortodoxă Română și neamul românesc, idee în care a crezut și pe care a mărturisit-o pe tot parcursul vieții sale: „Idealul național permanent” (1940), „Prin ce se promovează conștiința națională” (1940), „Ortodoxia, lumina lumii și inima neamului nostru” (1940), „Ardealul frânt în două” (1940), „Restaurarea românismului în destinul său istoric” (1940), „Creștinism și naționalism” (1940) etc. Articolele cele mai bune publicate în anii 30, în revista „Gândirea” și în ziarul „Telegraful Român”, pe această temă, au fost cuprinse în cartea sa, Ortodoxie și Românism, Sibiu, 1939.

Voi cita, spre exemplificare, unele paragrafe din editorialul său intitulat Pentru o mai bună educație în școlile teologice, publicat la 13 septembrie 1936:

„Dar pentru că problema disciplinei în școlile teologice s-a pus în legătură cu anumite manifestări deviate de naționalism, să spunem câteva cuvinte și despre naționalismul studenților teologi și al preoților: …

După iubirea de Dumnezeu, iubirea de neam, acesta e programul școlilor teologice și al preoțimii. Și acesta e raportul just între ele. Nu e mai presus iubirea de neam, ci cea de Dumnezeu, dar amândouă sânt atât de strâns legate, încât una fără alta e pentru noi un lucru nenatural, abstract, extreme bolnăvicioase: catolicism sau păgânism.

Din raportul astfel stabilit reiese clar cum trebuie să fie naționalismul studentului teolog și al preotului. Naționalism până la sacrificiu, dar manifestându-se în acte compatibile cu Dumnezeu și cu un preot stăpânit de gândul la Dumnezeu.

Naționalism de concepție, de simțire fierbinte, de muncă și devotament în slujba neamului; să pui în slujba neamului toate virtuțile creștine și preoțești. Naționalism impus cu sabia duhului, care taie durabil dușmanii și-i pregătește cale triumfală, nu naționalism de strigăte, de marșuri, de cămăși și de violență. Chiar dacă vor fi având și ele oarecare efect, el e cu mult mai mic și în orice caz, e incompatibil cu preotul și cu studentul teolog, care în felul acesta mai mult pierde din prestigiul personal și al instituției bisericești decât câștigă.

Propagandă cu cuvântul, cu ideea, dar nu de pe scena adunării electorale, de unde se dau bani și rachiu, ci în toate ocaziile firești ale vieții. Propagandă pentru idee, pentru neam, iubirea lui, dar nu cutare sau cutare partid. Să nu substituim neamului partidul. Să fim naționaliști, nu partidiști. Să vorbim de neam, nu de un partid sau altul.

Să aprindem dragostea de neam, nu de un partid. Rămânem așa mai presus de împerecherile oamenilor, ascultați de toți și pregătim așa mai bine toate sufletele pentru organizațiile naționaliste. Să nu ne înscriem într-un partid naționalist, care pe lângă iubirea de neam mai are și multe detalii mai puțin frumoase cu care noi nu putem face cauză comună. Să rămânem nu înscriși, ci crescuți din trunchiul neamului. Să aducem naționalismului o contribuție de clarificare a țelurilor, de purificare a scăderilor, de spiritualitate”.

În articolul intitulat Scurtă interpretare teologică a națiunii, părintele Stăniloae arăta că „națiunile sunt, după cuprinsul lor, eterne în Dumnezeu. Dumnezeu pe toate le vrea. În fiecare arată o nuanță din spiritualitatea sa nesfârșită. Le vom suprima noi, vrând să rectificăm opera și cugetarea eternă a lui Dumnezeu? Să nu fie! Mai degrabă vom ține la existența fiecărei națiuni, protestând când una vrea să oprime sau să suprime pe alta și propovăduind armonia lor, căci armonie deplină este și în lumea ideilor dumnezeiești. Sf. Paști, 1934” („Ortodoxie și Românism”, Sibiu, 1939, p. 44).

Găsim aici elemente care să confirme acuzele de discurs toxic legionar, menționate în comunicatul INSHR-EW la adresa părintelui Stăniloae?

Tendința de a-l incrimina pe părintele profesor Dumitru Stăniloae ca naționalist, ortodoxist, simpatizant al mișcării și ideologiei legionare, antisemit, xenofob, antiliberal și antidemocratic nu este nouă. A revenit adesea după anii 90, în mod repetat.

Unul din combatanții și detractorii consecvenți ai părintelui Dumitru Stăniloae și ai Bisericii Ortodoxe Române, în genere, a fost, în ultimii ani, Oliver Jens Schmitt, care a publicat, în anul 2023, cartea: „Biserica de stat sau Biserica în stat? O istorie a Bisericii Ortodoxe Române (1918-2023)”, Ed. Humanitas, București, 2023.

Într-un articol apărut în data de 23 iulie 2024, pe site-ul Europa Liberă cu referire la comunicatul INSHR-EW, din 17 iulie 2024, autoarea articolului, care face erori impardonabile în atribuirea directă a unor texte despre situația evreilor din Europa, părintelui Stăniloae, prin simpla ei concluzie, că informațiile din rubrica respectivă erau întocmite de redactorul responsabil al revistei, afirmație pe care nu o argumentează în niciun fel, prezintă un punct de vedere al aceluiași OJS, cu privire la hotărârea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, de aprobare a canonizărilor unor clerici ortodocși. Nu este menționat modul în care a avut acces la informația lui OSJ.

Potrivit informațiilor apărute pe acest site, OJS consideră că aceste canonizări au loc într-o perioadă în care forțele tradiționaliste și ortodoxe au întâietate. Despre părintele Dumitru Stăniloae, spune că a fost unul dintre cei mai importanți susținători „teologici” ai Mișcării Legionare, un oportunist, care s-a adaptat la toate regimurile din istoria recentă a României, fiind astfel, exact opusul unui martor statornic al credinței și că a susținut concepte pseudo-teologice și în cele din urmă eretice ale Legiunii, atunci când a spus că „creștinismul este calea spre națiune”.

Afirmațiile acestui domn sunt absolut aiuritoare și se rostogolesc cu o repeziciune uimitoare. Ce înseamnă pentru OSJ afirmația: „Creștinismul este calea spre națiune”? Și de ce ar fi această idee un concept pseudo-teologic și eretic al Mișcării Legionare? Denotă, din nou, lipsa oricăror cunoștințe elementare teologice – istorice. Probabil că din cauza carențelor de exprimare în limba română nu poate exprima ce gândește. Dacă se referă la relația dintre națiune și confesiune, Istoria Bisericii Ortodoxe Române poate să-i confere suficiente argumente pentru rolul Bisericii în emanciparea națională și culturală a neamului nostru de-a lungul secolelor.

Într-o postare anterioară, de anul trecut, în care am făcut o scurtă recenzie critică la cartea sa publicată în 2023, despre Biserica Ortodoxă Română, am arătat aceeași poziționare a lui OSJ față de părintele Dumitru Stăniloae, despre care scrie că a fost „unul dintre cei mai cunoscuți, dar și cei mai controversați teologi ai BOR din secolul XX” (p. 27). Critică gândirea părintelui Stăniloae cu privire la relația dintre ideea de națiune și ortodoxie, aruncând-o în coșul ideologiei legionare.

Să ne readucem aminte de poziția lui OJS despre Biserica Ortodoxă Română de acum câțiva ani!

În anul 2018, a publicat, în ziarul elvețian Neue Zürcher Zeitung, un articol denigrator la adresa Bisericii Ortodoxe Române intitulat: „Ob Faschisten oder Kommunisten – Rumäniens Orthodoxe Kirche war stets eine Dienerin der Macht”/ „Fie fasciști sau comuniști, Biserica Ortodoxă a României a fost mereu o slujitoare a puterii” (21 iul. 2018), în care aducea acuzații grave (unele dintre ele absolut impardonabile) la adresa acesteia, precum: lipsa celei mai mici contribuții a Bisericii Ortodoxe Române la democratizarea României după 1989; construcția Catedralei Mântuirii Neamului pentru care se cheltuiesc bani publici dar și donațiile credincioșilor unei țări sărace și care amintește de sloganurile mișcării legionare fasciste – ortodoxe; poziționarea tradițională critică a Bisericii Ortodoxe Române față de Occident; campaniile antioccidentale pentru valorile familiei împotriva homosexualității „în sens deplin rusesc” („ganz in russischem Sinne”), folosirea Bisericii Ortodoxe Române de către regimul de la Moscova, ca pârghie pentru deținerea unei cât mai mari influențe în România – cea mai importantă țară NATO la Marea Neagră etc.

În anul 2021, în același ziar elvețian „Neue Zürcher Zeitung”, a publicat un alt articol intitulat: „Biserica Ortodoxă Română și Academia Română amenință cu ideologia lor național-ortodoxă legăturile României cu Occidentul”/ „Kirche und Wissenschaft bedrohen mit ihrer national-orthodoxen Ideologie Rumäniens Westbindung” (26. oct. 2021), informând în legătură cu o întâlnire comemorativă de la „mănăstirea națională Putna”, organizată în perioada 14-17 august 2021, sub genericul: Serbarea de la Putna – 150. Continuitatea unui ideal, la care au participat numeroși studenți din România.

Informează, de asemenea, asupra faptului că Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române și Președintele Academiei Române, prezenți la acest eveniment cultural, au aplaudat discursul președintelui Ligii studenților din cadrul Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, care „a vorbit despre credință și națiune în spirit legionar și care în aparițiile lui publice și social-media folosește în mod intenționat componente vizuale și de limbaj din tradiția mișcării legionare și se bucură de acordul figurilor centrale politice ale țării”.

Malițiozitatea lui OJS merge mai departe: „Numele de Catedrala Mântuirii Neamului, proiectul central al patriarhului Daniel, indică programul inițial al mișcării legionare: un etno-naționalism ortodox în care ceilalți cetățeni neortodocși ai țării aflați în număr foarte mare: uniți, catolici, protestanți, iudei și musulmani sunt cel mult tolerați”.

Cu privire la Academia Română, OJS diferențiază între „conducerea ei național-ortodoxă și institutele Academiei, unde există o abordare critică în cercetarea istoriei”. Fără a aduce nici cel mai mic argument, afirmă că „președintele Academiei Române, la fel ca și patriarhul, are probabil un trecut legat de securitate. În cadrul cercetării științifice el este o figură cheie care alimentează de ani de zile un discurs naționalist și apropierea de Biserică”.

Menționează, de asemenea, că unele voci critice exprimă faptul că „Academia Română transmite semnale antisemite sub conducerea lui Ioan Aurel Pop”. Potrivit lui OJS, „președintele Academiei Române și patriarhul Bisericii Ortodoxe Române își oferă reciproc reputație politică și recunoaștere”.

La finalul textului său, autorul consideră că „opțiunea național-ortodoxă ar însemna pentru români, o autoizolare în sărăcie, într-o țară geostrategică a nimănui, între Uniunea Europeană și Rusia, sau un statut vasal aflat în orbita lui Putin”.

Absolut macabru!

Și când te gândești că acest om este profesor la Institutul de Istorie Est-Europeană din cadrul Facultății de Istorie și Studii Culturale a Universității din Viena și membru titular al Academiei Austriece de Științe. Aceste analize definesc mai degrabă un ideolog de serviciu și nu un istoric.

Poziționarea Bisericii Ortodoxe Române față de mișcarea și ideologia legionară și implicit față de antisemitism în perioada interbelică constituie o temă care trebuie să fie analizată, în continuare, în cadrul cercetărilor istorice de specialitate.

Cu siguranță că au existat clerici români ortodocși care au simpatizat cu ideile mișcării legionare sau au fost și membri ai acesteia în diferitele etape ale existenței acesteia, dar este absolut obligatoriu să analizăm nuanțat această temă, fără ură și părtinire, să contextualizăm istoric, să diferențiem etapele de evoluție ale acestei mișcări politice și tipurile de atitudine înregistrate în epocă, să nu tragem concluzii pripite, să nu identificăm, fără discernământ, discursul Bisericii Ortodoxe Române din perioada interbelică cu discursul acestei mișcări și ideologii politice, pentru că altfel vom cădea în plasa ideologiei teziste demolatoare.

Să ne iubim Biserica și neamul și să-i cinstim pe sfinții mărturisitori și mucenici ai Bisericii noastre!

Pr. prof. Mihail Săsăujan