Un dialog al Doamnei Ilinca Samira Locusteanu de la ziarul regional „Oltenia azi.ro” și redactor șef. adj. la „Sociologia-azi.ro” cu prof. Ilie Bădescu:

ISL: Domnule profesor, într-un dialog al nostru anterior, v-ați referit la taina și puterea numelui și la fenomenul eponimiei (al numelui colectiv și al ascendenței, ca în mitul strămoșului fondator). V-aș propune să facem o succintă incursiune în chestiunea a ceea ce, prin extensie, s-ar putea denumi eponimie sfințitoare:  actul prin care numele unui sfânt trece, prin canonizare, în sinaxar și în calendar, devenind rugător și deci piatră de susținere la temelia memoriei sacre a unui popor. Ar fi util să stăruiți oricât de succint asupra acestei chestiuni pentru ca cei ce se opun unor canonizări să nu devină piatră de poticnire pentru cel curat sufletește.

IB: Aș începe prin a sesiza, din start, diferența specifică dintre sfințire și canonizare. Sfințenia (și deci actul sfințirii) este integral tainică, nimeni nu știe, nu poate spune că a „văzut” actul sfințirii, mărturisind doar că a văzut cu ochii credinței persoana sfântului și minunile sale, inexplicabile, evident.

În fața sfințeniei un om cu mințile acasă trebuie să aibă reacția spre care ne îndrumă Wittgenstein: „despre ceea ce nu se poate vorbi trebuie să se tacă” lăsând să vorbească cel tainic prin deznodământul rugăciunii și abia astfel vocea noastră se face unealtă vorbitoare și chimval răsunător.

Nu așa reacționează cei ce contestă odată cu actul canonizării și sfințenia celor ce-au dobândit acest har dumnezeiesc.

Sfințenia este integral și exclusiv raport între persoana sfințită și Dumnezeu. Nimeni și nimic din lumea văzută nu contribuie la actul sfințirii și deci la această taină a experienței care dă aureola sfințeniei unui sfânt al lui Dumnezeu. Tot omul are desigur acces la acest urcuș dar îl primește numai cel ce consimte să se facă pe sine unealtă vie și locuință cerească a lucrării sfințitoare a Duhului lui Dumnezeu. De ce a rânduit Dumnezeu acest fenomen al canonizării? Ca să înțelegem calea cea bună, să ne raportăm la sfântul mărturisit ca la un dreptar pentru propria noastră dezpătimire, luminare și sfințenie, să urmăm calea dezpătimitoare, nu pe cea pătimitoare.

Cu această putere a rostit Mircea Vulcănescu celebra chemare: „și să nu ne răzbunați!”. Tot așa a vorbit la pragul sfințeniei sale Valeriu Gafencu. A-i canoniza înseamnă a confirma și deci a propovădui această cale, actul ieșirii din negura păcatului spre tărâmul luminii celei neapropiate.

Aceasta este minunea, că sfântul ne îndrumă și ne învață să ieșim din înșelătoarea măgură, în care, cel ce se opune canonizării se dă de ceasul morții să ne convingă că este bine să stăm, să întârziem în patima de dinaintea triumfului, nedându-și seama (sau poate știind asta) că astfel ne împinge să ne adăugăm lumii împătimite. Inamicul canonizării ne vrea împotmoliți în războiul orb cu forțele opresiunii ca să nu dobândim, prin rugăciunile către sfântul biruitor, acces la lucrarea forțelor eliberării, adică să nu căpătăm acces la gama dumnezeiască a energiile sfințitoare: iertare, iubire de vrăjmaș, smerire în fața lui Dumnezeu și a lumii, nădejdea mântuirii, bucuria luminii sfințitoare etc.

Asta înseamnă că sfântul este dreptar, cum s-a exprimat PF Patriarh Daniel, pentru omul pătimitor.

Canonizarea este poarta spre acest tărâm. Cel ce se opune canonizării ne sugerează în chip pervers (masochism anti-duhovnicesc, satanist) să rămânem încleștați în lupta împătimitoare aici pe pământ în loc să urcăm cu sfinții spre cer, prin rugăciunea acatistului și deci cu lumina cea sfințitoare.

Cei ce se opun canonizării nu înțeleg lucrul acesta simplu: își fac lor și nouă un mare rău, ne obligă să stăm în război cu unii ca ei aici pe pământ în loc să biruim cu sfinții în urcușul spre cer. Canonizarea nu dă atribut de sfințenie, ci doar atestat calendaristic și de sinaxar unui sfânt, pe care poporul și Dumnezeu îl știu și-l recunosc de sfânt, cu sau fără canonizare.

Însă, în absența canonizării, legătura tainică dintre calendar și memoria sacră este diminuată și riscul confuziei este încă prezent.

Memoria sacră este întărită prin canonizare: sfântul trece în sinaxar, are acatist și deci poate fi chemat/ invocat prin rugăciune în viața comună a credinciosului prin cele sfințite și sfințitoare ale lui nu prin cele lumești și împătimitoare. Sfințenia ni-l atestă desăvârșit pe cel ce s-a sfințit pe sine tocmai prin eliberarea de patimile lumii. El este sfânt, indiferent de ce va fi fost el în viața sa „civilă”, pământească. Canonizarea însă este puntea de acces la desăvârșirea sfântului, fiindcă așa putem trece, cu rugăciunea și deci cu acatistul sfântului, dinspre cele pământești, unde sfântul va fi avut și greșeli, la cele cerești, unde nu se mai păstrează nimic din cele scăzătoare.

În acest sens, ni se lămurește erminia PF Patriarh Daniel că sfinții sunt dreptare pentru noi, întărind în fiecare partea sfințitoare ca să fim apărați de căderi și de patimi. Sfințenia este cerească prin dar și pământească prin efect și nu are nevoie de aprobare, nu este urmarea vreunei aprobări. Mințile primitive ale ateilor cred așa, nu credincioșii. Canonizarea este doar ultima verigă dintr-o serie de acte și fenomene tainice, minunate, adeveritoare, încât suspendarea ei la poruncă omenească aduce un păcat comparabil cu cel săvârșit de poporul ales când a crezut mai mult în vițelul de aur decât în Moise, sfântul lui Dumnezeu și deci în Dumnezeu Însuși. Sfinții sunt extrem de importanți în viața sufletească a popoarelor fiindcă ei sunt și cadrul și atestatul viu al familiei duhovnicești, adică al apartenenței la familia din cer a credincioșilor unui popor.

Actul canonizării, subliniez, nu este inițiativă umană, ci efectul din Biserică al deciziei Duhului sfințitor al lui Dumnezeu și a i te opune este neghiob și extrem de primejdios. O asemenea decizie privind canonizarea vine în lume din timpul fără de timp, timpul ceresc, spre timpul pământesc al popoarelor. Când o asemenea inițiativă cerească vine spre un popor este semnul unei alegeri dumnezeiești ca acel popor să fie locuință cerească pentru sfinții Săi. Acest fenomen este, pentru acel popor, dovada că n-a murit sufletește, cu moartea de-a doua, care i-ar aduce grabnic extincția pământească odată cu ștergerea din cartea divină.

Chestiunea este zguduitoare și ne aducem aminte de episodul în care Moise, Sfântul lui Dumnezeu, confruntat cu primejdia ca poporul evreu să fie șters din cartea vieții (celei veșnice), i-a cerut lui Dumnezeu să-l șteargă mai degrabă pe el decât să piară poporul de la fața lui Dumnezeu: „Rogu-mă acum, de vrei să le ierți păcatul acesta, iartă-i; iar de nu, șterge-mă și pe mine din cartea Ta, în care m-ai scris!" (Ieșirea, 32, 32).

Încât, venirea sfinților spre sufletul unui popor nu poate fi negociată căci e voie divină căreia avem șansa să-I răspundem cu dumnezeiasca înțelepciune cu care Maica Domnului i-a răspuns îngerului: „Și a zis Maria: Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău!” Luca, 1, 38)

Nimeni, nici o autoritate lumească nu se poate interpune în acest raport, cu atât mai puțin, cu apostatice intenții de a opri drumul sfântului spre sufletul ceresc al poporului din mijlocul căruia s-a înălțat la cer. O asemenea intruziune este neomenească, ea n-are justificare de nici un fel, este pur demonică. În raportul unui popor cu sfinții săi s-ar putea interfera, altfel spus, doar demonii sau martorii acestora.

Acest lucru s-a întâmplat odată în istoria cerească a pământenilor când Moise era plecat pe Muntele Sinai și în popor s-a stârnit viforul demonic al cultului vițelului de aur, adică al secționării raportului viu al poporului cu Dumnezeu adevărat, raport care era atunci reprezentat de legătura sfântului și a prorocului lui Dumnezeu, Moise, cu Însuși Tatăl ceresc. Acel tip de impuls revine în lume prin același tip de rătăcire și prin aceiași specie de mărturisitori și apostați în fața lui Dumnezeu.

Raportul sfinților cu lumea este inițiativă divină și se propagă în lume prin singura instanță recunoscută și aleasă de Dumnezeu să împlinească o asemenea înfricoșătoare taină.

Orice interferență în acest raport este luciferică și înfricoșătoare și trebuie să ne rugăm la Dumnezeu și la sfinții Săi să-l ierte pe cel ce săvârșește o asemenea intervenție căci și acela și cei ce-ar consimți s-ar afla negreșit în mare primejdie.

Oricum venirea sfinților nu poate fi oprită. Uneori trec sute de ani până ajung la poporul din care s-au ridicat. Poate că vin doar atunci când poporul acela s-a smerit pe sine în fața lui Dumnezeu și a lumii și astfel a dobândit îndreptățirea primirii sfântului.

Însă odată anunțat sfântul, nimeni din lume nu are dreptul să-i închidă ușa căci dacă ar face-o ar atrage după sine mânia lui Dumnezeu, iar aceea ar atrage pedeapsa cumplită pe care o cunoaștem din a doua carte a Ieșirii, capitolul 32. Iar noi să ne rugăm pentru nevolnicii care-și închipuie că așa ceva este la mâna lor și să cerem întărire de la Dumnezeu să nu cădem în fața unei asemenea ispite căci păcatul ar fi cumplit și pedeapsa înfricoșătoare.