Sfântul Arsenie a reprezentat în spiritualitatea românească de la jumătatea secolului al XX-lea un autentic reper pentru o întreagă generație de mărturisitori. Toți l-au simțit ca fiind acel păstor trimis de Dumnezeu ca să călăuzească turma prin acea istorie tulbure, marcată de război și dictatură. „A fost – mărturisește Părintele Ilie Moldovan –, la modul pastoral al cuvântului, desăvârșit!”.1

Trăind vremuri grele, tinerii erau cuprinși de nesiguranță, de frică, de durere. Încercau să găsească o soluție în acel haos al ideologiilor amenințătoare. Sfântul Arsenie s-a preocupat mult de soarta lor. A fost cel dintâi în țară care a organizat tabere duhovnicești cu studenții la Mănăstirea Sâmbăta de Sus, tocmai pentru a-i ajuta pe tineri să se orienteze, să crească lăuntric. Tot timpul i-a însoțit în parcursul lor, socotindu-i atât de însemnați, fiindcă tinerii erau plămada cea bună, care dospea toată frământătura istoriei cea avea să vină. „Tinerele fete – mărturisește monahia Maria Suciu –, puse în fața acestei realități, în care tata și frații urmau să fie înrolați pe front, rămâneau acasă pentru ca, împreună cu mama, să poarte grija puținei agoniseli. Pentru sufletele lor, traiectoria vieții părea intrată într-o ceață; inimi tinere, animate de visuri, rămâneau cu aripile frânte. Atunci s-a văzut măreția unei intervenții. La hotarele țării mirosea a praf de pușcă, iar Părintele a insuflat unora dintre acele tinere imboldul de a urma o școală și le-a orientat spre o școală medicală. Când bombardamentele au cuprins Bucureștiul, unde era și școala, Părintele, întors de curând de la Chișinău, a fost de față să le întărească, ca să nu-și piardă nimic din eroismul dovedit. Experiența războiului și cultura dobândită în școală le-au călit sufletește, le-au întărit credința și le-au înflăcărat elanul. Războiul s-a terminat și, dintre fele trimise la școală, Părintele a ales pe cele care urmau să poarte mai departe un război nevăzut. Tinerețea lor a știut Părintele să o convertească, îndreptându-le pașii și pregătindu-le sufletele pentru a sta în linia întâi a războiului duhovnicesc”.2

Viețuirea sfântă a Părintelui Arsenie a transmis tuturor tinerilor, care veneau din București și din alte centre universitare, o încredere nețărmurită în pronia lui Dumnezeu. Ei au văzut la povățuitorul lor duhovnicesc acea pace pe care o au numai sfinții și acea autoritate a cuvântului care venea din trăirea autentică în duhul Bisericii. „Avea ceva – mărturisește Aspazia Oțel-Petrescu – ce zic eu că, totuși, ne caracterizează așa, ca neam credincios, o pace, o încredere că oricât ar fi de rău, nu poate să fie foarte rău, că vine și binele. Ritmul acesta pe care, filosofic, îl percepe bine Lucian Blaga, spațiul mioritic, deal-vale, deal-vale, ondulația aceasta așa”.3

Cu mult discernământ, Părintele Arsenie s-a aplecat asupra neputințelor fiecărui tânăr și a căutat să-l așeze pe calea mântuirii. Nu avea o „rețetă”, ci sfătuia în funcție de situație și de om. Aș putea spune – mărturisește monahia Zamfira Constantinescu – că pentru fiecare era altul, după structura, educația și cerințele fiecăruia. Se identifica cu fiecare, ca să-l ajute să-și descifreze intenția divină ascunsă în destinul fiecăruia, fapt care la vârsta tinereții nu-l prea pricepe nimeni sau întrebare pe care aproape niciun tânăr nu și-o pune, nu și-o punea atunci și cu atât mai mult nu și-o mai pune astăzi, când nu duhovnicul este călăuza tinerilor. Astăzi se folosesc toate mijloacele, mult mai mult decât atunci, pentru a trezi cât mai devreme instinctele și a îndepărta astfel pe tineri de interioritatea, sufletul și de spiritualitatea lor. Părintele Arsenie a dorit să lămurească mai ales pe tineri să-și îndrepte viața încă din tinerețe după legile divine, prevenindu-i de urmările care atârnă asupra păcatelor, sfătuindu-i să-și clădească viața pe temelia Hristos”.4

Este adevărat și trebuie spus limpede că Valeriu Gafencu, Ioan Ianolide, Virgil Maxim, Marin Naidim, Aspazia Oțel-Petrescu, ca să numim doar pe câțiva dintre mărturisitorii din temnițele comuniste, l-au prețuit mult ca povățuitor duhovnicesc. Efectiv, s-au hrănit din sfaturile sale și au confirmat că cele grăite lor de Sfântul Arsenie nu era de la om, ci de la Dumnezeu. Iată ce spunea Valeriu Gafencu într-o scrisoare adresată mamei și surorilor, la 15 mai 1946: „Port o dragoste întreagă și încredere nețărmurită în Părintele Boca. Prin voi îi comunic: «Toată iubirea sufletului în Domnul nostru Iisus Hristos, îi sărut mâinile și tare mult doresc să-l cunosc». Vă rog foarte mult să vi-l faceți Duhovnic. Să vă spovediți lui, căci e un preot unic. Mama îndeosebi. Din când în când mergeți pe la Sâmbăta și vă spovediți Părintelui Boca. În toate situațiile grele, consultați-vă cu el, cereți-i sfatul”.5

Valeriu Gafencu și-a dorit mult să-l vadă pe Părintele Arsenie. La 19 mai 1946, atunci când i-a trimis o scrisoare, Valeriu era internat în colonia de muncă de la Galda de Jos. Dobândise conștiința păcatului și pacea în rugăciune. Deși nu-l întâlnise încă, Valeriu îl socotea pe Părintele Arsenie, prin excelență, Duhovnicul. Scrisoarea era redactată ca o adevărată spovedanie sinceră și curată: „Prea Cucernice Părinte iubit de sufletul meu, în lupta cu puterile întunericului, cu gândul la Dumnezeu, mi-am găsit pacea în rugăciune. Și-ntotdeauna mă gândesc că Bunul Dumnezeu, în dragostea-I nemărginită pentru oameni, ne trimite încercarea suferinței, ca prin ea să ne purificăm de păcate, să ne învățăm a renunța cu bucurie la tot ce-i trecător și să ne îndreptăm cugetele spre Domnul Iisus Hristos, Mântuitorului nostru. În suferință m-am putut cunoaște pe mine însumi, mi-am putut cunoaște goliciunea și nimicnicia. Azi mă văd un păcătos, cel mai păcătos om. Și când am privit în adâncul inimii mele, am găsit acolo darul neprețuit al Iubirii, Izvorul tuturor virtuților, pe care Dumnezeu l-a sădit în om spre cultivare și desăvârșire. Și eu, ca un rob ticălos, am nesocotit o viață întreagă acest dar. Azi mulțumesc din tot sufletul pentru toate suferințele și umilințele prin care mi-a fost dat să trec, căci ele m-au adus la conștiința păcatului și m-au făcut să înțeleg că singura cale care ducea la mântuirea Neamului este Calea evanghelică: Hristos. Cu fiecare mică jertfă de iubire trăiesc o bucurie mare, unică. Din renunțări îmi culeg mulțumirea și sufletul mi-i însetat de dăruirea totală pentru Hristos. De multă vreme am luat hotărârea de a trăi curat. În Duh creștin. Sunt fericit, căci dacă mi-i îngrădită libertatea fizică de către legile omenești, în schimb Dumnezeu mi-a dăruit libertatea sufletului prin trăirea Iubirii – și această libertate este bunul suprem pe care l-aș fi putut câștiga în lumea aceasta plină de deșertăciuni. Numai în măsura în care slujim lui Dumnezeu contribuim la salvarea neamului, la înnoirea lui sufletească. Căci unul singur e drumul care duce la Înviere: Golgota, jertfa de bună voie pentru Iubire și Adevăr. V-am mărturisit, Părinte, gândurile acestea cu bucurie a inimii mele. Știu că sufletul Sfinției Voastre le primește pe toate cu bucurie și mulțumire în Domnul. Gândul meu de iubire vi-l transmit cu toată căldura sufletului, căci în rugăciunile Sfinției voastre îmi găsesc odihna. Aici, în Galda, suntem vreo 70 de deținuți. Printre ei sunt oameni care și-au pus la modul cel mai serios problema mântuirii. În Aiud, anii aceștia de suferință și de grele încercări au contribuit în chip unic la zidirea lăuntrică a neamului, a omului nou: Creștinul. Numai Dumnezeu știe. Aici, la Galda, sunt tocmai cei care înțeleg și stăruiesc pe calea mântuirii. Ar fi o bucurie sufletească rară dacă Sfinția Voastră ar veni într-o duminică la noi. Ne-am folosi mult toți de cuvântul pe care ni l-ați mărturisi. Cu dragoste în suflet, vă sărut mâinile, Valeriu Gafencu”.6

Abia în vara anului 1946, Valeriu Gafencu a reușit să-l întâlnească pe Părintele Arsenie. În colonia de muncă de la Galda de Jos era un regim penitenciar semideschis. Valeriu, alături de Ioan Ianolide și Marin Naidim au plecat, fără știrea gardienilor, fapt care-i putea costa viața, tăind munții și pădurile în linie dreaptă, pe jos, până la Sâmbăta de Sus. Acolo au fost povățuiți de Părintele Arsenie, care i-a sfătuit să-și asume suferința și poarte crucea grea a neamului românesc. „După întoarcere – mărturisește Virgil Maxim –, Valeriu căpătase o stare de armonie interioară, de pace – vizibilă în manifestările lui pline de liniște și blândețe – ajungând la o suportare tăcută și la o umilință nedisimulată, firească în tot ceea ce făcea”.7

Toți acești mărturisitori vrednici de sinaxare prin viețuirea lor sfântă se adăpau din povețele Părintelui Arsenie ca dintr-un izvor duhovnicesc curat. Părintele Arsenie le cunoștea râvna duhovnicească și păstra legătura cu ei. Așa cum mărturisește Virgil Maxim, Părintele Arsenie „ne trimisese prin cineva primele volume ale Filocaliei; voiam să-l vedem și să-i mulțumim, împărtășindu-ne și din cuvântul lui de învățătură”.8

Părintele Arsenie a fost, astfel, povățuitorul duhovnicesc al unei întregi generații de mărturisitori. Mai înainte de a fi venit tăvălugul comunist, Părintele îi îndruma, ajutându-i să renunțe la himerele luptei politice și să se așeze hotărât pe calea pocăinței lăuntrice. „În închisoare – mărturisește Aspazia Oțel Petrescu – noi am înțeles că nu-L putem îmbrățișa pe Mântuitorul în iubirea noastră nemernică, de ființă mizerabilă, decât cu cruce cu tot, cu cruce cu tot. Ei, Părintele Arsenie avea un duh anume, în câteva cuvinte, să-ți lămurească drumul ăsta pe care-l ai de făcut: spre Tabor, urcând Golgota”.9

Prin toate temnițele prin care a trecut, Părintele Arsenie i-a încurajat pe tineri și i-a întărit într-o mărturisire curată a credinței. Acolo unde găsea răni sufletești, tămăduia și aducea lumină. Unde întâlnea tineri torturați, îi oblojea, uitând de sine. Le-a purtat de grijă tinerilor, fie în temniță, fie în libertate, atunci când îi ajuta pe cei fugiți în munți, cu riscul de a fi el însuși pedepsit cu închisoarea și chiar cu moartea. În anchetă grea fiind, Părintele Arsenie nu i-a denunțat, ci i-a acoperit, și i-a asumat pe tineri până la capăt, cu prețul unei mari suferințe. A făcut închisoare pentru că i-a adăpostit. A plătit cu sânge dragostea lui neclătinată.

De aceea, mărturisitorii români din temnițele comuniste au simțit în Părintele Arsenie păstorul care-și pune viața pentru oile sale. „Nu puteai să-l vezi pe el – mărturisește Aspazia Oțel-Petrescu – decât un român urcând coastele munților țării lui ca pe o Golgotă. Îți dădea impresia asta. De-aia pentru mine este românul creștin modelul cel mai vrednic de urmat”.10

1. Vezi înregistrarea „Pr. Ilie Moldovan povestește despre cum l-a cunoscut pe Preacuviosul Părinte Arsenie”, la YouTube, de la 1:08 la 1:15.

2.  Monahia Maria Suciu, „Despre Părintele Arsenie Boca”, în Foaia Codrenilor, anul II, nr. 4, aprilie 2017, p.

3  Vezi „Aspazia Oțel-Petrescu: «O întâlnire cu Părintele Arsenie Boca», 2014, la YouTube, de la 12:17 la 12:53.

4 Vezi Monahia Zamfira Constantinescu, „Notă asupra ediției I”, în Părintele Arsenie Boca, Cărarea Împărăției, Editura Episcopiei Devei și Hunedoarei, Deva, 2006, p. 338.

5 Valeriu Gafencu, Calea spre fericire: scrisori trimise din închisoare celor dragi, Editura Agaton, Făgăraș, 2006, pp. 47-48.

6 Arhiva Mănăstirii Sâmbăta de Sus, dosar Corespondență, f. nenum.

7 Virgil Maxim, Imn pentru crucea purtată, Editura Antim, București, 2002, p. 185.

8 Ibidem, p. 184.

9 Vezi „Aspazia Oțel-Petrescu: «O întâlnire cu Părintele Arsenie Boca», 2014, la YouTube, de la 15:05 la 15:40.

10 Vezi „Aspazia Oțel-Petrescu: «O întâlnire cu Părintele Arsenie Boca», 2014, la YouTube, de la 36:42 la 37:11.