„Despre Părintele Constantin Sârbu de la biserica Sapienței din Capitală, care a fost o icoană vie a slujirii preoțești și a apostolatului creștin, aproape că nu găsim cuvinte și apelative potrivite ca să-i zugrăvim imaginea sa ideală de preot ortodox. Încercăm, totuși, să-i evocăm chipul, reproducând frazele și expresiile din necrologul pe care l-a rostit un preot cu ocazia oficierii slujbei înmormântării.

Dacă m-ar fi întrebat cineva: „Care este cel mai gospodar preot din București?” i-aș fi răspuns: „Preotul Sârbu”.

„Care e cel mai bun liturghisitor?” – „Preotul Sârbu”… Și așa la toate întrebările cu: „Cine e cel mai bun în toate domeniile, pe plan spiritual și material?” – tot Preotul Sârbu ar fi fost răspunsul.

Și… care a fost răsplata acestor merite? Securitatea s-a îngrijit din vreme să-l „încununeze” cu o detenție grea de opt ani și, apoi, doi ani de domiciliu obligatoriu în Bărăgan, după ce mai înainte (între anii 1942-1954) zidise o biserică monumentală în Bariera Vergului și formase o parohie model, iar pentru că la Sapienței continuase aceleași strădanii, i-a curmat și firul vieții prin mijloace subversive ca „să-l transfere mai repede în Cer”, că prea mult „stânjenea” pe cei de pe pământ. (Arhim. Conf. Univ. Dr. Vasile Miron – Rezistența Bisericii Ortodoxe Strămoșești în fața presiunilor teroriste ale regimului ateo-comunist - FericiticeiPrigoniti.net)

Sfințite Părinte Constantin, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi. Amin.

Sfinții închisorilor comuniste. Mărturie a Părintelui Gheorghe Calciu despre Părintele Martir Constantin Sârbu (născut pe pământ la 10 ianuarie 1905 și în Ceruri la 23 octombrie 1975), aprobat pentru canonizare de Biserica Ortodoxă Română

„Revăzând în duh pe toți acești oameni care mă puteau întări în suferința mea, îl întâlneam pe Părintele Constantin Sârbu și mă simțeam întărit”.

Fericitul Părinte Constantin a fost văzut cu aură de sfânt pe patul morții de către Părintele Ilarion Argatu și a fost aflat cu Moaște Sfinte la deshumarea care a avut loc anul trecut la Biserica Sapienței din București:

"În mai 1963 am fost eliberat din închisoarea Aiud, după 15 ani de detenție și adus direct la Viișoara, lângă comuna Mărculești - Slobozia, un sat de exilați bănățeni, cu casele zidite din lut, cu curți frumoase, pomi roditori îngrădini și străzi largi, bine îngrijite, deși când ploua, pământul se înmuia și se făcea o mocirlă care ajungea până la genunchi. Acolo fusese un câmp de mazăre, un câmp imens de Bărăgan.

(...) Am ajuns acolo noaptea târziu. Jandarmul m-a întrebat dacă mai știu pe cineva, un prieten, la care să pot dormi câteva nopți, până îmi voi curăța casa pe care mi-o va repartiza. Nu cunoșteam pe nimeni. Jandarmul m-a dus la preotul satului, Constantin Sârbu. Nu pentru că m-ar fi cunoscut sau că l-aș fi cunoscut ci pentru că, am înțeles atunci, el primea pe oricine.

Avea o căsuță din lut, cu o tindă și o cameră. Pereții erau acoperiți cu icoane și când a deschis ușa să mă primească, aerul mirosea a tămâie. Am înțeles că se rugase, că această casă era locuită de îngeri. Mi-a dat să mănânc ceva și după o scurtă rugăciune, m-am culcat. Am stat cu Părintele câteva zile, până ce mi s-a repartizat o casă.

Erau multe pustiite, după plecarea exilaților. Ca printr-o tristețe a firii, la scurtă vreme după ce ocupantul casei pleca, se decojeau pereții, iarba creștea pe poteca ce ducea de la stradă la ușa casei, și întreaga locuință respira o singurătate copleșitoare. Chiar dacă nu știai nimic, înțelegeai că este o casă părăsită.

Așa arăta casa mea când, după câteva zile trăite alături de Părintele, rănile mele începeau să se vindece. Ciudat, el nu-mi ținea predici,nu mă îndemna să mă rog, nu se arăta în nici un fel a fi bigot, dar inima mea era în sărbătoare cu el. Părintele a mers cu mine să vedem casa și a observat tristețea care mă copleșea văzând tristețea casei. Mi-a pus mâna pe umăr - am simțit dintr-o dată că sunt mai tare.

- Nu te teme, mi-a spus, casa se va înveseli de îndată ce te vei muta în ea!

Mi s-a părut că a folosit o figură de stil, o personificare sau o metaforă și m-am uitat la el cu un zâmbet, ca și cum i-aș fi arătat că-i apreciam observația poetică. Dar Părintele nu zâmbea. Avea o față luminată, privea parcă prin mine și această senzație m-a făcut să nu mă mai simt nici singur, nici trist.

Părintele Sârbu a rostit o rugăciune de binecuvântare, mi-a spus ce-mi trebuie, unde să găsesc mătură și lucruri cu care să mă învelesc, căci nu aveam absolut nimic, decât ce era pe mine și o manta ruptă. Oamenii din sat m-au ajutat. Cred că și fără prezența Părintelui m-ar fi ajutat, dar atunci am simțit că protecția lui mi-a adus un plus de simpatie din partea lor.

Unii au lucrat cu mine frământând lutul cu care să lipesc casa, acolo unde căzuse lutul și varul. Alții mi-au adus un pat de la cineva plecat de curând. De la un vecin am primit paiele, peste care am pus un țol dăruit, ca să nu dorm pe scândură.

Într-o zi aveam tot ce-mi trebuia în casă: pat, găleată de apă, cană, o farfurie, o lingură, o furculiță, lampă cu gaz și o icoană de la Părintele Constantin. De 15 ani nu fusesem așa de bogat și de liber!
De la casele unde erau familii, mi-a venit mâncare. A doua zi m-au luat la ferma de stat să muncesc, pentru a obține paiele cu care să-mi dreg acoperișul. M-am simțit stăpân pe casă, pe mine, pe tot ceea ce era în casa mea. Și toate lucrurile erau binecuvântate de Părintele Constantin: nimic nu era blestemat ca la închisoare, nici patul, nici lingura, nici găleata de apă.

Peste toate plutea binecuvântarea lui Dumnezeu, coborâtă prin semnul crucii făcut de mâna Părintelui Sârbu.

- Să vii duminică la biserică!, mi-a spus Părintele, despărțindu-se de mine. Nu era nevoie să mă invite. O biserică adevărată, cu icoane, cu miros de tămâie și cu un preot în odăjdii slujind liber, nu în taină și cu frică, așa cum erau slujbele în închisoare, era tot ce dorea sufletul meu!

Văzusem biserica. Era o clădire de lut, ca oricare altă casă din sat,dar cu o mică turlă și cu un clopot. Duminică dimineața, glasul subțire alclopotului a răsunat peste sat. Era luna mai, pomii erau în floare, aerul erarăcoros și pur, iar clopotul suna vesel și pătrundea liber în urechi, fără a maitrece printre zăbrelele celulei și prin obloanele de lemn. Acum era un clopotliber, un sunet liber și o ureche liberă care îl recepta.

Interiorul bisericii era sărac și foarte sever, aproape o biserică de catacombe. O lumină aurie intra pe fereastră dinspre miazăzi și Părintele slujea luminat de această aură. Se mișca încet, hieratic (solemn), cu vocea lui mică și domoală, asemenea unui sfânt părinte din secolul patristic. M-am așezat la strană alături de cântăreț și de ceilalți credincioși care cântau. Cântasem și eu în corul bisericii din sat, și ca elev de liceu.

La sfârșit, Părintele a vorbit. Era o oarecare prudență în ceea ce spunea, știam că orice mișcare a noastră era înregistrată de poliția locală, că eram urmăriți pas cu pas, dar glasul lui cald pătrundea în inimi. Vorbea cu o dragoste și o convingere interioară atât de puternică, încât fără să vrei te simțeai prins într-un fel de zbor spiritual și de o iubire pentru tot.

Plecai din biserică, de fiecare dată, cu o iubire mai mare pentru semeni, cu un sentiment de solidaritate pentru aproapele tău și cu o binecuvântare care te însoțea toată săptămâna dacă, din cauza muncii istovitoare de la fermă, nu mai aveai timp să-l întâlnești pe Părintele Constantin, sau el, prin de grija pentru toți, nu mai ajungea în cursul săptămânii să te întâlnească. În felul acesta, zilele noastre de exil în satul Viișoara căpătau un sens purificator, o justificare împotriva absurdului în care trăiam de aproape 20 de ani.

(...) Nu am putut merge la înmormântarea Părintelui; aveam oră la școală. De atunci până acum, m-a fulgerat câteodată gândul la Părintele, mai cu seamă după ce am intrat a doua oară în închisoare și aveam nevoie de ajutorul celor pe care îi iubisem, mă ajutaseră și puteam să-i chem acum în ajutor. De multe ori, revăzând în duh pe toți acești oameni care mă puteau întări în suferința mea, îl întâlneam pe Părintele Constantin Sârbu, cu zâmbetul lui permanent, cu o anumită timiditate, vedeam lumina care iradia pefața lui, câteodată discutam cu el, așa cum discutam cu mama și cu tata mutați de mult la cele veșnice - și mă simțeam întărit.

Apoi, evenimentele s-au precipitat peste mine, îndepărtarea de țară mi-a răsturnat cursul vieții, dar tot mi-au rămas câțiva stâlpi morali și de referință orientativă și, printre ei, nu a lipsit nici Părintele Sârbu.

Scriu aceste rânduri, cu pietate, cu dragoste și pace. Am o vârstă la care drumul spre dincolo este mereu deschis și anii, experiența, obișnuința cu moartea atâtora din jurul meu mă fac să privesc spre lumea Părintelui Constantin Sârbu cu un ochi neînspăimântat și cu o credință firească. Acolo ne vom întâlni și, eliberați de condițiile omenești, vom putea fi împreună fără opreliști. Și știu că bunătatea lui, caldul lui suflet va fi pentru mine un bun venit, așa cum a fost atunci, la Viișoara.

(Mărturie a Părintelui Gheorghe Calciu Dumitreasa, consemnată în lucrarea "Lacrimă și har. Preotul martir Constantin Sârbu”, Editura Bonifaciu, Bacău, 2010) - MĂRTURISITORII