În noaptea de 20 spre 21 august 1972, pleca la Ceruri ziaristul, poetul, scriitorul, gânditorul, academicianul Nichifor Crainic, mult-pătimitor în închisorile bolșevice pentru Crezul lui: NAȚIONALISMUL CURAT, ORTODOX.

„Este cel mai mare poet român creștin și unul dintre cei mai mari poeți creștini ai lumii. A fost Profesor universitar, academician și ziarist. Opera sa poetică este completată de opera eseistică și mistică. Prelegerile sale universitare îi înălțau pe auditori la ceruri.”, scria despre el un alt mare martir-mărturisitor ortodox, Ioan Ianolide.

În fața lui, pțifelnicii de azi, vedete ale „ortodoxiei corecte” de pe „sticlă” și Iphoane, pot doar exclama precum gardienii imbecili de ieri: - Băăăi, Crainic, băi! Băga-te-aș în p.... mă-tii, da' deștept mai ești!, după cum evocă neo-martirul Grigore Caraza în „Aiud însângerat”.

Dar Crainicul nostru este, în regimul actual, aproape „interzis în țara mea și a strămoșilor mei” - după cum spunea chiar el, dar în timpul regimului comunist. Așa cum până și pomenirea martirului ortodox Mircea Vulcănescu a ajuns să fie aproape interzisă în bisericile de pe cuprinsul României.

„Fericiți veți fi când vă vor ocarî și vă vor prigoni și vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, mințind din pricina Mea. Bucurați-vă și va veseliți, că plata voastră multă este în ceruri, ca așa au prigonit pe proorocii cei dinainte de voi.” (Matei 5, 11-12) 

Mi-l voi aminti pe Crainic așa cum rămâne, ca "un mare poet si filozof al neamului, ca pe cel mai bun roman dintre romani, ultimul stegar al nationalismului, silit sa poarte crucea martirului pentru ideile sale”.  - aprecia alt mare naționalist, Pan Vizirescu, la înmormântarea gândiristului, potrivit documentelor Securității aflate acum în Arhiva CNSAS.

„Eu însumi am făcut parte dintr-o grupare literară de dreapta, cea de la revista Gândirea, condusă de Nichifor Crainic… Revista Gândirea a fost publicația cea mai importantă la noi între 1920-1940… Noi nu eram nici fasciști, nici comuniști ab absurdo; noi căutam să salvăm existența poporului nostru și a culturii noastre… în momentul în care capii fasciști au atacat România (Italia susținea revizionismul maghiar, Germania vedea în noi o posibilitate de a-și mări spațiul vital), noi ne-am ridicat împotriva lor… Ne simțeam liberi, lipsiți de orice ură, de orice intenție violentă și de orice teamă, pentru că noi credeam în puterile moștenite de la geniul poporului nostru. Acesta era felul nostru de fi naționaliști.”, spunea Vintilă Horia, alt „interzis”, pentru neo-gardienii cu ifose TV de azi, purtătorii de vorbe ai duhurilor mute pentru duhurile surde.

„Dintre amintirile frumoase pe care le păstra din închisoare, Părintele Justin vorbea despre încurajarea pe care o primeau deținuții prin credință și cultură, despre rolul pe care l-au avut colegi de Aiud, precum Radu Gyr, Vasile Voiculescu sau Nichifor Crainic, în întărirea caracterelor în fața suferinței și a umilinței. „Atât Nichifor Crainic, cât și Radu Gyr, Voiculescu, mărturisea mai târziu Preacuvioșia Sa, pentru noi au fost salvatorii, poate, a miilor și miilor de tineri care eram încarcerați în celulele Aiudului, ale Piteștiului, ale Gherlei. Poeziile lor au fost niște rugăciuni trăite, cu care tineretul s-a identificat în zilele acelea negre. Când ascultai sau învățai o poezie precum „Iisus în celulă” sau „Ridică-te Gheorghe, ridică-te, Ioane!” sau „Fața lui Iisus” sau alte poezii, care aveau un caracter atât de îmbărbătare, cât și de viață, de interiorizare, dar era și elan de dăruire, de jertfă, nu te mai simțeai că ești tu acolo, fie că asta se întâmpla după zece - doisprezece ani de temniță. Chiar dacă aveai pedeapsă de muncă silnică sau de temniță grea, trăiai mereu această viziune a acestor mari luptători”.”, scrie Pr. Prof. Univ. Dr. Ioan C. Teșu într-o evocare a Duhovnicului Neamului.

„Prin Nichifor Crainic s-a săvârșit o adevărată restaurare a teologiei românești în duhul ortodox.” scria Părintele Dumitru Stăniloae în revista Gândirea (an XIX, nr. 4, aprilie 1940, număr festiv)

O să-l lăsăm pe vrednicul de pomenire Părinte Dumitru Stănilaoe, cel mai mare teolog român și cel mai mare teolog ortodox al veacului XX, să explice ce este cu Naționalismul și Ortodoxia chiar și pentru cei mai mari și mai dilematici pitici din lume:

UN ATLET AL NAȚIONALISMULUI CREȘTIN

În epoca noastră atât de lipsită de oameni cu convingeri tari, cu atitudini consecvente, capabili să îmbrățișeze în preocuparea lor grija pentru obștea în fața căreia  declamă mincinos, Nichifor Crainic e un exemplar de rară și ideală umanitate.

Toată acțiunea lui postbelică e de o impresionantă unitate de ton. În poezia lui, care ne-aduce ecouri din țara de peste veacul agitației periferice, din substraturile de limită ale ființei noastre, de unde se privește dincolo, în dezmărginire, răsună sublimat, în muzicalitatea cristalină și eternă, același cântec românesc care înfiorează de taină duhovnicească eseurile sale și înflorește cu imagini de câmp scrisul său. «Gândirea», cuvioasă, feciorelnică, gingașă, plină de taină și de frumusețe spirituală, este ființa română îndumnezeită, așa cum s-a arătat în viziunea poetului, și în același timp, cea mai statornică și mai închegată atitudine și concepție literară la noi, după război.

Curentul animat de Nichifor Crainic nu e o speță de sămănătorism. Acela era un romantism facil, adeseori afectat, foarte puțin realist și exagerând nota optimistă și de mândrie națională. Gândirismul se distinge prin nota de intimitate și adâncime spirituală, prin preocuparea, nu de anecdoticul vieții țărănești, ci de coloritul fin, abia sesizabil al problematicii sufletești, de elementele religioase și metafizice ale etnicului românesc. El nu e, direct, nici optimist, nici pesimist, ci realist. Nu e nici exaltat în ton, nici protestatar, ci problematic și investigator. Meritul lui Nichifor Crainic e cu atât mai mare, cu cât a știut să atragă interesul literar și filozofic asupra unui câmp de observație care părea compromis prin sămănătorism.

Dar Nichifor Crainic n-a rămas numai la exprimarea literară a crezului său organic, ci a purces să-și cristalizeze și în formă de doctrină politică fireștile consecințe ale concepției sale cu care îl simți concrescut într-o bucată.

«Calendarul» este a doua mare etapă în acțiunea lui; e reversul politic al «Gândirii».

Doctrina politică a lui Nichifor Crainic, în slujba căreia a pus tot talentul său de scriitor, e în ritmul concepției care își întinde uimitor de repede stăpânirea asupra întregii Europe în urma falimentului democrației cu derivatul ei, marxismul și cu sprijinitorul ei ocult: francmasoneria.

Caracteristic democrației și suitei ei este individualismul, internaționalismul și ateismul, sau materialismul teoretic și practic. Individualismul, care a dezlănțuit lăcomia și rapacitatea insului, a dus la situația de azi când câteva sute sau mii de guralivi și șmecheri încasează milioane de la consiliile de administrație ale băncilor și întreprinderilor industriale, din funcții acumulate, din bugetul public, pe căi mai mult sau mai puțin cinstite, iar restul de oameni tânjesc în mizerie cruntă, ducând-o de pe o zi pe alta.

Individualismul nu știe de nicio legătură a insului cu obștea, de nicio datorie sau jertfă a lui față de o comunitate. Individualismul democrației este egoism feroce care destramă națiunea, destramă familia, destramă breasla.

Internaționalismul e un pretext cu ajutorul căruia insul scapă de datoriile către comunitatea imediată, ca să servească, zice-se, comunității mai largi. E ca și cu aceia care nu se căsătoresc pe motiv că familia îi împiedecă de-a-și întinde dragostea și ajutorul la un cerc mai larg de oameni. E o mască la adăpostul căreia neamurile mai abile, în urma unei mai fericite dezvoltări istorice, exploatează până la exterminare pe altele, cum e cazul nostru. E o nesocotire a voii dumnezeiești care vrea ca însăși creația Lui să fie variată și, prin aceasta, cu atât mai minunată; dar e și o utopie care nesocotește realitatea atât de palpabilă a națiunilor.

Ateismul rupe pe om de izvoarele metafizice, îndreptându-i tot apetitul de fericire spre cele externe, spre cele materiale, spre plăceri, căci viața e scurtă.

În fața acestor fermenți cu adevărat dizolvanți, Nichifor Crainic opune un „solidarism național cu temeliile morale în credința religioasă”. E cel mai realist și cel mai generos sistem politic, generos ca sufletul poetului țării de peste veac și a lui Iisus în țara mea.

Statul, prin organizarea lui, și credința religioasă, prin forța ei lăuntrică, va tempera egoismul individului democrat, făcându-l să suporte solidar cu neamul lui bucuriile și greutățile lui. Disproporțiile actuale, strigătoare la cer, nu sunt conforme cu spiritul de dreptate și de iubire între frați, cum îl cere chiar bunul simț. Inșii trebuie să capete o  educație în sensul unei morale eroice, jertfelnice, nu egoiste.

Naționalismul cel nou nu e declamație de fraze nesincere, la adăpostul cărora să exploateze bancherii naționali pe conaționalii săraci.

Până la internaționalism e naționalismul. Iubește întâi pe cei din jurul tău și atunci vei fi în stare să iubești sincer și alte popoare cu specificul lor etnic, tot atât de mult voite de Dumnezeu.

Naționalistul adevărat nu predică ura față de alte națiuni, dar își îndeplinește o datorie față de Dumnezeu cultivându-și firea ce i-a dat-o, dezvoltând-o prin puterile proprii și cu ajutorul lui Dumnezeu în toată amploarea și frumusețea cuprinsă în germene.

Solidarismul național creștin, încoronat de monarhie, nu este o încercare de-a nesocoti nevoile sociale ale timpului nostru, ci el este o doctrină socială, cea mai echitabilă doctrină socială. Nu numai că oferă soluțiile cele mai bune pentru toate problemele sociale, ci ceea ce este și mai caracteristic, e că insuflă un entuziasm, un patos pe care nu-l pot inspira niciuna din celelalte doctrine politice.

Cum foarte corect spunea Nichifor Crainic în „Veacul naționalismului”, internaționalismul și comunismul n-au putut înflăcăra tineretul care e din fire generos.

Doctrina neo-naționalismului, sintetizată de Nichifor Crainic în articole magistrale, cum e, mai ales cel citat, din ultimul număr al «Calendarului », îl așază pe autor în rândul puținilor cugetători politici de marcă pe care i-am avut.

Chiar dacă doctrina aceasta ar rămâne numai ca o piesă în arhivă, ar adăuga la cununa poetului o frunză nevestejită. Dar doctrina aceasta nu e făcută să rămână în arhivă. E prea vie, prea ispititoare, și prea a cucerit entuziasmul tinerei generații, ca să poată fi multă vreme oprimată.

Cu atât mai mult cu cât nu se poate constata nimic subversiv, nimic dizolvant în ea și de aceea oprimarea ar părea cu atât mai monstruoasă, dacă s-ar încerca.

Peste doctrina aceasta, ilustrată și sintetizată la noi lucid de Nichifor Crainic, nu se mai poate trece ca peste ceva pur și simplu neexistent.

Și nici n-ar fi bine să se poată.

Pr. Dumitru Stăniloae

Ortodoxie și Românism, Sibiu, 1939 - volum disponibil și sub titlul Ortodoxie și Naționalism

INTERVIU CU NICHIFOR CRAINIC REALIZAT CHIAR DE FIICA SA PENTRU NOI, CEI DE AZI: