Pentru feministele de azi, însăși existența lui Alain Delon e o continuă provocare și un scandal existențial. Vi-l imaginați pe Alain Delon „negociind o relație”, așa cum se consideră azi ca fiind „decent”? Într-un interviu de acum vreo două decenii recunoștea că nu doar pe ecrane, dar nici în viața reală nu a căutat vreodată să cucerească o femeie. Hipnotiza reprezentantele sexului frumos, care-l iubeau fără a pretinde nimic.

Alain Delon este un domn și a impus în epocă modelul bărbatului cu sânge rece, sigur pe el și pe masculinitatea sa, etalând un curaj deseori vecin cu imprudența, maniere elegante, vorbind puțin și la obiect; în cinematografia română comisarul Moldovan al lui Sergiu Nicolaescu este un personaj creat pe acest prototip. 

Alain Delon a întruchipat mereu pe ecran bărbatul erou care nu crede în nicio cauză, ceea ce pentru epoca noastră este un sacrilegiu; cinismul său a convenit perioadei anilor 60 dar astăzi ne caracterizează „atitudinile sănătoase”, civismele ieftine promovate de bărbații slabi ce-și cer scuze la tot pasul celor puternici și care agresează nemilos pe cei ce ies din rând. Vi-l imaginați pe Alain Delon „băiat de gașcă” avid de glumițe și în căutare de joburi căldicele? 

De asemenea, Alain Delon a fost mereu un singuratic (și a fascinat tocmai fiindcă era inabordabil). Din acest punct de vedere, Alain Delon a fost un delincvent juvenil cu ținută sobră și adâncimi aristocratice care a cucerit Franța, vai, atât de republicană.  

Am văzut de curând „Samuraiul” și-mi imaginam un Alain Delon jucând pe Nikolai Stavroghin din „Demonii”. Amintiți-vă monologul lui Piotr Verhovenski:

Stavroghin, ești superb! Strigă Piotr Stepanovici aproape în extaz. Nici nu știi ce superb ești! Și ceea ce este mai prețios la dumneata este că uneori nici nu îți dai seama de asta. O, te-am studiat bine! De multe ori te observ discret, de undeva dintr-un colț! Ai în dumneata chiar și un fel de candoare și naivitate, știi asta? Încă mai ai, mai ai! Probabil că suferi, suferi sincer, din cauza acestei candori. Admir frumusețea. Sunt nihilist, dar admir frumusețea. De ce, adică, nihiliștii să nu iubească frumusețea? Ei nu iubesc numai idolii, eu însă iubesc idolul! Dumneata ești idolul meu! Dumneata nu jignești pe nimeni, și toată lumea te urăște; dumneata tratezi toată lumea egal și toți se tem de dumneata, e foarte bine că este așa. Nimeni nu va veni la dumneata să te bată pe umăr. Ești un aristocrat teribil. Când un aristocrat vine în democrație, este fascinant! Pe dumneata nu te costă nimic să îți jertfești viața, să o jertfești și pe a altuia. Ești exact așa cum îmi trebuie. Am nevoie de unul exact ca dumneata. Nu cunosc altul ca dumneata. Dumneata ești conducătorul, ești soarele; iar eu sunt viermele dumitale…

Citiți textul de mai sus cu atenție și încercați să vă puneți în situația unei feministe (știu, e greu), care a simțit ani în șir privindu-i filmele, acea frumusețe rece, inabordabilă, superioară și masculină ce izvorăște din însăși natura profund aristocratică a unui bărbat alb. În fața acestei naturi, orice încercare de a profera un discurs ideologic o face să-și înghită limba. Nu-i așa că Alain Delon trebuie urât, respins și interzis?