Marți, 4 octombrie, a avut loc la București premiera filmului „Între Chin și Amin”,  prima peliculă românească despre cruntul „Experiment Pitești”, fenomen ce a avut loc în închisoarea comunistă cu același nume, în anii 50. Un interviu cu regizorul Toma Enache poate fi accesat aici.

În acest sens, publicăm prima recenzie a acestui film, semnată de teologul și scriitorul Danion Vasile, pe care o redăm în integralitatea sa, după cum urmează:

„Între chin și Amin sau comoara pe care ați pierdut-o zilele trecute…”

Sunt profund decepționat de numărul mic al spectatorilor pe care i-a avut în cinematografe vreme de câteva luni filmul lui Toma Enache, Între chin și Amin. Se poate spune că soarta acestui film era previzibilă încă de la lansare. Presa a făcut, aproape în unanimitate, abstracție de acest film incorect politic. Un film care vorbește despre lucruri neplăcute, chiar dureroase.

Așa că vă întreb: cum se face că marea majoritate a celor care citiți acest articol nu v-ați dus să îl vedeți? De ce ați stat departe? Dar, dacă vreți să îmi răspundeți că nici nu ați auzit de el, vă întreb de ce nu ați auzit de el? Ce fel de știri auziți de obicei, dacă știrea despre existența acestui film nu a ajuns la voi?

Vreau să vă întreb: câți dintre voi ați văzut filmul „Fals tratat de mântuire a sufletului”, regizat de Nicolae Mărgineanu? Ați auzit măcar despre, dacă nu ați și văzut, o parte din filmele despre temnițele comuniste făcute de acest regizor. Titlul acestuia ar fi fost normal să vă stârnească curiozitatea, nu-i așa? Da, așa este. Numai că cel mai mulți dintre voi nici nu ați auzit de el. Adică nu ați refuzat să mergeți să îl vedeți, pentru că pur și simplu nu ați știut că există. Asta arată, pe de o parte, faptul că nici acest film nu a avut promovarea pe care o merita. Dar arată și faptul că mass-media este total dezinteresată de astfel de filme. Mai arată și faptul că cei care au văzut filmul nu au știut să ducă vestea mai departe, din gură în gură. Poate că acest film al lui Nicolae Mărgineanu, despre un preot acuzat că a fost turnător la securitate, are un mesaj mai greu de descifrat decât filmul lui Toma Enache despre Pitești. Și poate că lecția nu este la fel de importantă. Dar sunt sigur că este peste majoritatea filmelor pe care le vedem la cinematografe, la televizor sau prin alte medii. Și că cei care nu l-au văzut pe marile ecrane au avut de pierdut.

Cu ani în urmă, când încă părinții Justin Pârvu și Arsenie Papacioc nu trecuseră la Domnul, am ținut la Mănăstirea Petru Vodă o predică în care la un moment dat am întrebat: „Dacă v-aș spune că părintele Arsenie Papacioc a trecut astăzi de dimineață la Domnul, ce ați zice?” Am auzit un oftat instantaneu, ieșit din mai multe piepturi. Nu mă așteptam ca reacția să fie atât de bruscă. Am continuat: „Dacă v-aș spune că a trecut la Domnul, poate ați regreta că nu ați fost să îl vedeți niciodată. Sau că nu ați fost să îl vedeți mai des. Mergeți la el cât încă este în viață… Cât încă nu este prea târziu…”

Așa vă spun acum: „Mergeți la acest film cât încă mai este pe marile ecrane.” Poate că, atunci când ați citit primele rânduri ale acestui text, ați regretat că nu l-ați văzut. Așa cum alții regretă, pe bună dreptate, că nu au văzut „Fals tratat de mântuire a sufletului”. Nu cred că e nevoie de figuri de stil, vă îndemn pur și simplu să mergeți la film. Care abia a avut premiera în București.

M-aș bucura ca rândurile de început să se dovedească total false. Ca filmul să fie cu adevărat un succes, să nu fie o comoară pe lângă care oamenii să treacă fără să o observe. Să facă vâlvă, cum se spune. Dar, ca să se întâmple acest lucru, nu este de ajuns ca eu să scriu o cronică favorabilă. Nici ca voi să vă faceți timp și să mergeți să îl vedeți. Nu. E nevoie de mult mai mult. E nevoie să înțelegeți că ați avut șansa de a fi, pentru câteva clipe, martori ai fenomenului Pitești. E ca și cum ați fi asistat fără să vreți la o crimă sau la un viol. Lucrurile acestea nu au cum să nu vă afecteze. Lasă urme în sufletele voastre. Ce fel de urme ar putea lăsa acest film în sufletele voastre? Nu știu. Pe mine m-a îndreptat spre scaunul de spovedanie. M-a ajutat să înțeleg că viața mea creștină este artificială și că trebuie să mă lupt mai serios cu patimile și cu poftele mele. M-a ajutat să înțeleg că, așa cum au fost luați pe nepregătite mare parte dintre cei care au fost aruncați în temnițele comuniste, așa ar putea fi luați și cei din prigoana viitoare.

Filmul arată lucrarea lui Dumnezeu în închisoarea Pitești. Deși de obicei această închisoare este considerată iadul închisorilor din România, și este pusă în antiteză cu Aiudul, care este raiul spațiului carceral, prin mulțimea de sfinți pe care i-a născut, totuși în film este prezentat un altfel de Pitești. Poate că viața studentului medicinist Gheorghe Calciu Dumitreasa (ajuns mai apoi celebru pentru vestitele „Șapte cuvinte” către tineri pe care le-a rostit ca preot după dărâmarea Bisericii Enei) este un rezumat al experimentului Pitești similar cu cel prezentat în filmul de care vorbim. Un rezumat în care biruie Dumnezeu. În literatura închisorilor se găsesc numeroase pagini despre Pitești în care experimentul este văzut din altă prismă – pentru că suferința și torturile și apostazia de acolo au fost în realitate mult mai dure decât cele prezentate în film. Dar asta nu face filmul mai puțin valoros. El doar oferă o cheie creștină de înțelegere a lucrurilor care, într-un anumit fel, nu pot și nu au cum să fie înțelese.

Există în film un singur fir care ar putea fi înțeles greșit, și anume al poveștii de dragoste din fundal. Poate că unii studenți, membri ai diferitelor asociații ortodoxe, și-ar fi dorit o poveste de dragoste luată din Viețile Sfinților căsătoriți, una lipsită de voluptatea și păcatul iubirii pătimașe dintre doi tineri care nu au apucat să se căsătorească. Numai că filmul este, ne place sau nu, obiectiv. Nu toți dintre cei care au ajuns în temnițele comuniste au ajuns acolo pentru că erau chipuri iconice și repere duhovnicești. Pentru mulți, temnița a însemnat de fapt un prilej de așezare, de limpezire duhovnicească, iar pentru unii a fost chiar o șansă de a începe să meargă pe drumul credinței, după rătăciri de tot felul.

Inițial, am vrut să scriu un articol cât mai elogios despre film, care începea așa:

„Am venit de la premiera filmului «Între chin și Amin» profund impresionat. Simt nevoia să vă invit să mergeți la cinematograf câtă vreme filmul va putea fi văzut pe marile ecrane. Cu ani în urmă, când a apărut filmul rusesc «Ostrovul», am scris un articol, intitulat «Ostrovul sau întoarcerea filmului risipitor», prin care arătam că spectatorii acestui film au făcut un pelerinaj într-un cinematograf. Cred că acum aș putea spune un lucru asemănător despre spectatorii filmului «Între chin și Amin»: ei merg la un pelerinaj la închisoarea Pitești.”

Dar mi-am dat seama că începusem un articol ca toate celelalte. Filmul acesta, însă, nu e un film ca toate celelalte. Așa că vă rog, pe cei care ați citit acest text, să faceți câteva lucruri:

-  Să vă lăsați modelați de mesajul filmului. Să fie pentru voi un pretext de a-i cunoaște pe sfinții închisorilor, începând cu părintele Gheorghe Calciu Dumitreasa și cu ceilalți mărturisitori care au trecut pe la Pitești. Să citiți cărți scrise de ei sau despre ei, să căutați cât mai multe materiale pe această temă. Să vă duceți în pelerinaje la Aiud, la Târgu Ocna, la Pitești și la celelalte locuri de detenție. Chiar dacă încă nu știu să se fi găsit sfinte moaște la Pitești, ele există cu siguranță. Căci au murit și acolo mari sfinți, chiar dacă sunt deocamdată necunoscuți.

-  Să deveniți „binevestitori” ai filmului. Cred că e nevoie de câteva sfaturi simple, dar practice, prin care fiecare dintre cei care au văzut filmul să poată contribui la promovarea lui:

1.Trimiteți mesaje despre modul în care v-a marcat filmul prietenilor și cunoscuților, îndemnându-i să meargă la cinematograf. Să nu aștepte ca filmul să fie piratat, ca să îl vadă pe laptop sau pe calculator, cum poate au făcut cu alte filme de folos. Filmul acesta merită văzut la cinematograf, ca să aibă impactul maxim.

2. Gândiți-vă ce persoane care au influență în diferite comunități cunoașteți. Faceți o listă cu preoți sau alți intelectuali cărora filmul ar putea să le modeleze viața și vorbiți-le despre film. Cred că toată mass-media creștină ar trebui să promoveze acest film. Dacă vreo revistă sau vreun site neglijează intenționat o astfel de piatră prețioasă, înseamnă că promovează o credință modelată de înțelepciunea lumii acesteia și nu de Hristos. Chiar dacă nu e un film pentru elevii din ciclul primar sau gimnazial (Sfântul Ioan Gură de Aur recomanda să nu le povestești copiilor despre chinurile pe care le-au pătimit mucenicii, ca să nu se sperie), pentru elevii de liceu sau pentru studenți, filmul poate fi o lecție de istorie foarte importantă.

3.Încercați să vedeți promovarea acestui film ca pe o formă de milostenie. Puteți da multe pâini săracilor, și e bine că o faceți, dar înțelegeți că uneori un film sau o carte poate ajuta enorm un om. Și că, deși nu găsiți în Evanghelii cuvintele: „fericiți cei ce promovează filmele creștine”, din motive lesne de înțeles, totuși promovarea acestui film poate fi o formă de mărturie creștină. Care poate avea și urmări, care poate fi privită cu reținere sau chiar ostilitate. Dacă nu chiar și cu dușmănie…

4.Cred că fiecare din voi, după ce a văzut filmul, poate găsi elemente de care să se folosească în prezentarea filmului. Unii au fost fascinați de rolul jucat de Bebe Cotimanis, alții de cel jucat de Kira Hagi. Alții de Vali Popescu sau Ana Pârvu, a căror poveste de dragoste echilibrează atmosfera secvențelor de reeducare din film.

În încheiere, vă mărturisesc că am fost la filmul „Între chin și Amin” și cu o mică strângere de inimă. Eu tocmai am definitivat forma de bază a unui roman, care va fi adaptat într-un scenariu. Îmi era teamă ca nu cumva filmul lui Toma Enache să monopolizeze subiectul pătimirii în închisorile comuniste, astfel încât să fiu nevoit să renunț la demersul meu cinematografic. Dar, dimpotrivă, „Între chin și Amin” deschide un drum. De aceea, îi încurajez pe toți cei care vor vedea acest film să încerce să mărturisească, fiecare cum poate, mesajul sfinților închisorilor. Mesaj care ne poate ajuta să dăm mărturia cea bună pentru Hristos în lumea de astăzi, lume care, dacă ar putea, L-ar răstigni încă o dată. Așa cum i-a răstignit și pe unii dintre sfinții închisorilor…

Danion Vasile