„Hey, Soros, leave the cinematografia română alone!”, „Vrem Moromeții, nu filme cu gay!”, „Filme cu cai, nu cu serafimi!”.Așa a început Gala Gopo a filmului românesc din săptămâna trecută, cu un fel de scenetă referitoare la protestele de la Muzeul Țăranului Român.

Cum mă așteptam, vedeta premierii a fost filmul „Un pas în urma serafimilor” care a și luat premiul Gopo 2018 „Cel mai bun film”.

Pentru cei care nu au văzut filmul, povestea se petrece într-un seminar teologic unde preotul director devine un fel de securist al instituției. Rând pe rând toți elevii/„serafimii” dizidenți sunt exmatriculați până când unul dintre ei ia atitudine.

Tema seminarului este nouă în filmografia românească și m-a marcat atmosfera din film. Mă așteptam ca lucrurile să fie dezvoltate introspectiv, echilibrat, să descopere o lume. Din păcate ca părinte, după ce vezi un asemenea film, îți legi copilul dacă auzi doar că ar vrea să se înscrie în învățământul teologic. Imaginea este concentraționară, definitivă.

Există o disproporție pantagruelică în tematica filmografiei noastre recente. Constatarea mea este că filmele românești de regulă ne pun cenușă în cap cu kilogramul. Scriu aceste rânduri cu o senzație de amar pe limbă: nu găsești din păcate filme românești recente la care să mergi de mână cu copiii, nu am găsit filme românești pe care să le urmăresc în familie.  

Accidental sau nu, sunt român neaoș, heterosexual, căsătorit, creștin ortodox, conservator în valori, 1 metru 80. Nu mă aștept ca în următorul an să găsesc vreun film și pentru mine. În general valorile majoritare sunt atacate pe cazurile de excepție iar modelele vin doar din zona minoritarilor care sunt victimizați sau ridicați la rang de eroi. Nu știu, poate că banii urmează temele iar acestea sunt din ce în ce mai corect politice, în trend cu marile scene internaționale. Și deși rațional nu sunt de acord, simt faza cu „Soros in my veins” din ce în ce mai acut.

M-am uitat să văd cum a fost finanțat filmul despre serafimi, este produs de Ada Solomon, ceea care a asigurat finanțarea filmelor „Aferim!” și „Soldații. Poveste din Ferentari”. O înțeleg în aplecarea ei părtinitoare asupra problemelor minoritarilor.

Dar nu înțeleg unde sunt producătorii eroilor mei, poveștilor frumoase ale românilor, cum facem să ajungă pe marile ecrane.

Dacă ne referim doar la tema asta nouă din cinematografie, a seminariile teologice, că tot au fost aduse în discuție: vorbim despre o tradiție de câteva sute de ani buni în acest sistem educațional.

Sunt emblematice Seminarul de la Mănăstirea Neamț de exemplu, seminarul din Chișinău ridicat în 1813 de mitropolitul Gavriil Bodoni după modelul Academiei Teologice de la Kiev sau seminarul din Socola fondat de Mitropolitul Veniamin Costachi în anul 1803. Se fac povești cinematografice despre burgerii McDonald. Chiar nu putem da la o parte praful de pe povești cu folos legate de depozitele de istorie amintite mai sus?

Sincer mi-aș dori mult să văd o ecranizare a momentului în care părintele Calciu Dumitreasa a rostit cele șapte cuvinte către tineri de pe soleea seminarului din București. În plină epocă comunistă la Radu Vodă atmosfera era vie, deranjantă, se făceau pelerinaje la sfintele moaște, unii paralitici se vindecau, teribil de neplăcut pentru comuniști. În noapte cutremurului din 1977 trei seminariști de la Radu Vodă și-au pierdut viața. O aripă a seminarului s-a prăbușit, multe biserici au avut de suferit. Biserica Enei din Universității nu fusese avariată dar „cineva” a împins un perete din ruinele blocului Dunărea peste ea pentru a fi ulterior demolată. Asta a pus capac. Părintele profesor Calciu era profesor de Limba Franceza și Noul Testament. Predicile sale au lovit necruțător: suntem conduși de pseudo-intelectuali, de fapt statul comunist este un stat ateu. Cuvintele sale de mărturisitor au fost primite ca apa vie de generația de „serafimi” din `77 și l-au condus pe părinte 21 de ani pe un itinerariu prin cele mai sumbre închisori, la Pitești, Gherla, Jilava, Aiud.

Aș vrea să văd un film despre Nicolae Steinhradt, despre convertirea lui în închisoare și intrarea în monahism la mănăstirea Rohia din Maramureș unde ca bibliotecar i-a ajutat pe mulți tineri seminariști în formarea lor intelectuală și spirituală.

Aș vrea să văd un film despre liceanul ce a stat închis opt ani în temnițele comuniste. Despre Simion Drăgoi adolescentul rebel în 1949 care s-a înscris în Liga Anticomunistă din Alba Iulia, fondată de liceeni, în așteptarea americanilor care să salveze România. Are 87 de ani și așteaptă modest producătorul căruia să îi povestească despre ce înseamnă să fii trimis în temniță la vârsta majoratului.

Aș vrea să văd povestea  Seminarului Teologic „Sfântul Gheorghe" din Roman unde în 1949 autoritățile comuniste au înscenat o adevărată conspirație. Seminarul reprezenta un simbol al vechii orânduiri, aici nu pătrunsese nicio carte socialistă sau membru al vreunei organizații comuniste. Lideri ai „serafimilor” au fost anchetați în condiții extrem de dure și duși în fața Tribunalului Militar din Iași.

Și așa mai departe. Sunt 2 milioane de români care au fost victime directe ale comunismului, ne spune Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului. Destinate ruinate prin deportări, anchete, abuzuri, persecuții. Aur pentru conștiința și stima noastră de sine astăzi. Torționarii se lăudau în închisori zicând: „Noi facem istoria așa cum ne convine”. Ar fi minunat să vedem (și) pe marile ecrane cuvântul profetic al martirilor: „Ne vom întoarce într-o zi”.  

„Un om moare când i se fură demnitatea”, este o replică reținută de mine dintr-un alt film luna trecută. Poate nu moare dar este țăndări dacă nu are un puternic suport interior. Cred că este valabilă și la nivel de comunitate, de popor. Avem nevoie să ne amintim cât mai des de modele, de poveștile noastre fondatoare. Hoția de demnitate este începutul marilor hoții, de țară și de suflet.

Articol publicat pe blogul Averea Bisericii.