ActiveNews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit. Dacă doriți să ne sprijiniți, orice DONAȚIE este binevenită. Doamne, ajută!


„Când sunt mai slab ca voi, vă cer libertatea pentru că asta corespunde principiilor voastre; când sunt mai puternic ca voi, vă iau libertatea pentru că asta corespunde principiilor mele” (Louis Veuillot).

Bazat pe piesa de teatru a lui Thomas Dixon, „The Clansman: An Historical Romance of the Ku Klux Klan", era lansat în anul 1915 un clasic al cinematografiei americane, The Birth of a Nation.


Între Klansmanul lui Griffith din 1915 și Blackklansman-ul anului de grație 2018 s-a scurs un secol de relații interrasiale în America, bine reflectate în cea de a șaptea artă. Accentele negative la adresa populației de culoare, afro-americane, de la începutul sec.XX sunt înlocuite în ecranizările interbelice cu prezentări inocente și romantice. În binecunoscuta peliculă „Pe aripile vântului” regăsim o lume sudică idilică în care credincioșii servi negri sufereau cot la cot și împreună cu stăpânii albi ca urmare a cataclismului reprezentat de războiul de secesiune american. Populația de culoare este văzută doar ca victimă inocentă într-o înfruntare care opune exclusiv albi contra albi, fiecare tabără reprezentând modele sociale, economice și filosofice opuse.
 
Producțiile anilor 1950 care tratează tema o fac în termeni umanitariști și în vederea integrării populației de culoare în masa națiunii americane (integrism). ”Lanțul”, regizat de Stanley Kramer cu Sidney Poitier și Tony Curtis, ne face părtași la suferința care unește un alb și un negru.

Anii 1960 ai mișcării pentru drepturi civile cunosc o adevărată explozie a subiectului. Pelicule precum „Ghici cine vine la cină”, regizat de același Stanley Kramer, cu Sidney Poitier, Katharine Hepburn și Spencer Tracy sau „Să ucizi o pasăre cântătoare”, regizat de Robert Mulligan, cu Gregory Peck, culeg laurii premiilor Oscar și marchează un moment de cotitură în istoria culturală a Americii și în cea a relațiilor interrasiale.

To Kill a Mockingbird – Să ucizi o pasăre cântătoare (1962), asupra căruia am să mă opresc puțin, are la bază romanul omonim al lui Harper Lee (urmașă a celebrului general sudist!). Narațiunea se constituie într-un roman al formării, o veche povestire din copilărie a autoarei (avea 6 ani și o chema Scout), dintr-un târg sudist, acolo unde o mulțime de oameni furioși înconjoară pușcăria unde este închis Tom Robinson (Brock Peters) cu intenția de a-l linșa. Prizonierul este un bărbat de culoare acuzat de viol.
 
Cel mai respectat avocat din Alabama, Atticus Finch (Gregory Peck) își ia sarcina să-l apere pe Robinson. 
„Nu poți înțelege o persoană din punctul său de vedere dacă nu intri în pielea ei și dacă nu acționezi ca ea”, spune Atticus. Și ne invită pe toți să empatizăm cu cei excluși, ne invită să ieșim din habitudinile și din universul nostru mental pentru a îmbrățișa un punct de vedere obiectiv. Fiindcă, spune tot Atticus: „În țara noastră toată lumea este judecată la fel, toți oamenii sunt egali”. Dreptul și imparțialul avocat respinge segregarea în numele sistemului democratic și al justiției bazate pe drepturile naturale. Codul penal nu trebuie să deosebească dacă cel inculpat este alb, negru sau galben. Atticus nu o spune, dar noi o știm: cetățenii statului național american sunt egali în drepturi și îndatoriri și egali în fața legii. 

Un aspect tulburător din To Kill a Mockingbird: Atticus se adresează juraților invocând în sprijinul tânărului de culoare, nevinovat, justiția divină: „În numele lui Dumnezeu, credeți-l pe Tom Robinson!”. Le reamintește creștinilor albi obligația de a fi miloși arătându-le că tocmai bietului Tom i s-a făcut milă de acuzatoarea sa, femeie albă, și a vrut să o ajute să spargă lemne. 

Observăm în film grupul afro-americanilor: tăcut, așteaptă sentința la balcon, cu pastorul de culoare purtând în mână Biblia. Nedreptatea condamnării și moartea lui Tom aduce durere nemărginită. Dar justiția divină triumfă în cele din urmă: rasistul care a acuzat pe nedrept și a agresat copii este ucis de Boo, bolnavul psihic de care ceilalți se fereau. Șeriful nu-l aduce pe Boo în fața justiției, ar fi un păcat nu doar fiindcă este nebun. Șeriful realizează că prin el se înfăptuiește justiția divină.

„E păcat să tragi în păsările cântătoare. Probabil pentru că păsările cântătoare nu fac altceva decât să cânte pentru bucuria noastră, nu distrug grădinile oamenilor, nu-și  fac cuib în hambar, nu fac nimic rău, doar cântă din inimă pentru noi”, ne învață dreptul și blândul Atticus. 

Există încă un aspect semnificativ în To Kill a Mockingbird: Scout, fetița lui Atticus, în vârstă de 6 ani, apare drept conștiința vie a lumii sale. Ea înțelege mai mult chiar decât tatăl ei, privește mai drept decât acesta, fiindcă este o nouă generație, ruptă de universul mental al părinților/bunicilor săi. Frica, ignoranța și neînțelegerea îi fac pe oameni să fie intoleranți. Pentru fetiță și Boo trebuie înțeles și acceptat. Un nebun nu poate provoca pentru ceilalți frică ci doar compasiune. Izolarea la care sunt supuse persoanele ”altfel” trebuie să înceteze.

Lupta pentru câștigarea drepturilor civile de către populația de culoare a cuprins mai departe o componentă civică puternică, dublată de nevoia ieșirii din pasivitate. Tensiunile rasiale deveneau subiecte ale unor producții de duzină precum The Black Klansman (1966), regizat de Ted V. Mikels, autorul unor obscure filme având ca subiect sex, zombie și satanism precum Dr. Sex (1964), Blood Orgy of She-Devils (1973), etc. Un bărbat negru nedreptățit se răzbună pe prigonitorii săi. 

The Klansman din 1974, regizat de Terence Young (creatorul lui James Bond) și având o distribuție de excepție, printre alții cu Lee Marvin și Richard Burton, este o peliculă foarte prost primită de critică și de cinefili, o pată pe blazonul de mare actor al lui Burton. Un șerif local încearcă să mențină pacea într-un oraș mic din Alabama. Tensiunile cresc când un negru este acuzat că a violat o femeie albă. Filmul introduce în chip ridicol o referință la un deosebit câine de rasă pură în timp ce face  adevărate rechizitorii rasismului! Activiștii civici trimis de la Washington să cerceteze abuzurile asupra negrilor hărțuiesc sexual femeile albe de la care încearcă să obțină informații!!! Un film cu fermieri rasiști, penibili și prost jucați, dornici să împuște „negrotei”, cu polițiști în uniforme care violează femei de culoare până le omoară, cu KKK ce aleargă pe străzi cu arme în mână într-o debandadă ce zugrăveste o Americă a anilor 60-70 din care pare că legea și autoritatea au fost demult eradicate.

BlacKkKlansman (2018) – Agent provoKkKator, este, dimpotrivă, o producție de propagandă, complexă și ambițioasă. Pelicula se dorește, așa cum am mai spus, replica artistică și continuatoarea impactului social avut de un film celebru: The Birth of a Nation (Klansman), din 1915. Menționăm că în 2016 mai fusese produsă o replică la acesta, în regia lui Nate Parker. 
 
Așa cum filmul lui Griffith a inaugurat o nouă etapă în istoria mișcării KuKluxKlan, tot așa și pelicula lui Spike Lee își propune să inaugureze un nou curs în politica americană actuală.

BlacKkKlansman (2018) – Agent provoKkKator debutează cu imagini celebre din Pe aripile vântului. Scarlet o” Hara caută un medic pentru Melanie. Filmat de sus, terenul imens este plin de trupuri muribunde iar un drapel sudist fărâmițat flutură în vânt. Mesajul este evident: rasismul albilor sudiști a provocat masacre îngrozitoare. 

Subiectul, încă din primele fraze ale filmului, este anunțat de scrâșnirea dinților unui sudist închistat. Este combătut discursul rasist și antisemit și este vizat amestecul rasial.. Îl vedem pe extremistul alb criticând școlile comune, care fac America să fie o nație ”corcită”. „Aveam un stil de viață minunat (n.a. în fundal se văd marșuri ale KKK) până când Martin Luther King și armatele lor de comuniști au început atacul lor contra  valorilor albe, protestante”. Sunt trecute în revistă clișeele albilor privind negrii: primitivi, criminali, brutali și violatori ai albelor (mereu) pure și (mereu) virgine. Propagandistul protestant invocă supremația albă care derivă, ca întotdeauna, din Biblie; discursul peliculei constituie un atac furibund la adresa creștinismului prin caricaturizarea personajului aflat la butoane care mustește de ură și care își încheie discursul cu „Dumnezeu să ne binecuvânteze”.

Este aplicat procedeul propagandei antialbe și anticreștine prin montaje de imagini din pelicule de epocă, imagini alb-negru din filme mute cu chenar amestecate cu discursuri rasiste și suprematiste ale unui personaj fictiv ce împroașcă ură. Tot acest amalgam de imagini și fapte reale dar scoase din context este reasamblat și alăturat unor discursuri rasiste și extremiste, caricaturizate și ridiculizate. Filmul este astfel făcut încât privitorii albi să se recunoască în remarcile făcute de extremiștii kkk („Dar trebuie să recunosc că le au cu dansul. Asta e clar!”, afirmă bărbosul veșnic băut). Nu în toate remarcile, evident. Cele mai  multe sunt rasiste și pline de ură. Dar pentru ca o creație de propagandă să-și producă efectul este necesar să preia și elemente reale, să le amestece cu neadevăruri, astfel încât mixtul care rezultă să nu-l reprezinte pe privitorul alb creștin dar să fie suficient de ”real” încât ceilalți să-l recunoască. 

Prin fața ochilor se derulează istorisirea unei crime oribile comise asupra unui bărbat de culoare, cu sprijinul autorităților. Mărturia bătrânului martor viu al vremurilor trecute este însoțită de imagini în sepia, pentru a proba autenticitatea; imaginile de epocă sunt deseori prezente în film, ceea ce crează senzația de fapt real pentru privitor chiar atunci când o istorisire fictivă este alăturată unor fapte istorice reale (marșul KKK din interbelic, imagini din Tarzan sau din Birth of nation etc.)

Imaginile alunecă de la binecunoscutele panoramice cu frumusețile naturii la înștiințarea în dulcele stil facebookist: chestia asta este bazată pe niște rahaturi pe bune; deseori impresia privitorului este că asistă la show-ul unui realizator de farse radio. 

Narațiunea filmului urmează rețetelor propagandei: simpluță, caricaturală, cu tușe groase, cei buni și cei răi. Conținutul este inferior unui blockbuster adresat tinerilor sub 16 ani. Un polițist de culoare sună la un număr publicat într-un cotidian de un kkk în căutare de adepți. I se fixează o întâlnire la care merge nu ”infiltratul” (evident) ci colegul acestuia alb-evreu. Evreii sunt singurii albi salvați potrivit filmului, ceea ce este de înțeles: rasiști nu pot fi decât albii creștini, evreii nu țin la „puritatea” rasei! Dar să nu fim malițioși și să lăsăm „detaliile nesemnificative”.

Ura respiră din toți porii în BlacKkKlansman (2018) – Agent provoKkKator. Ceea ce propune filmul, fără ocolișuri, este răzbunarea. „Problema e că suntem prea calmi”, constată deseori frumoșii negri bărbați și femei din film. Oricât ar fi de sadici și monstruoși bărbații albi din The Klansman-ul lui Terence Young din 1974 (la cât de prost e filmul mai degrabă sunt grotești și penibili, nu trezesc nici măcar ură), ei rămân cantonați, pentru regizor, la mentalitățile din micile localități sudiste. Cu tot dezgustul manifest față de creștinism al lui Young, nu există o culpabilizare în masă a albilor. Privind filmul, înțelegi actul de răzbunare al unui negru și nu extinzi ura la toți albii, ci limitezi la context. BlacKkKlansman (2018) – Agent provoKkKator extinde culpa și dorința răzbunării asupra întregii rase albe și creștine.

Și totuși… să încercăm să înțelegem ce s-a întâmplat între To Kill a Mockingbird (1962) și BlacKkKlansman (2018).
 
Cum este posibil ca după o jumătate de secol de drepturi afirmative un regizor afro-american să producă un film profund rasist și care, pe deasupra, să fie nominalizat la Oscar?

 

De ce wikipedia ne informează că „Să ucizi o pasăre cântătoare”  a fost supusă unor campanii de eliminare din curricula școlilor publice, fiind adesea contestată pentru „utilizarea epitetelor rasiale”? Citim în presă că în statul Virginia romanele „Să ucizi o pasăre cântătoare” și „Aventurile lui Huckleberry Finn” au fost interzise pentru presupuse derive de limbaj. 

Multiculturalism și segregare

Allan Bloom, respectat profesor de umanioare la prestigioasa universitate americană Cornell, descria în lucrarea publicată în 1987, „Criza spiritului american”, atmosfera din universitățile americane în anii 60, după obținerea de către afro-americani a drepturilor civile.

Astfel, istorisește A. Bloom, la începutul anului universitar 1967 exista un număr mult mai mare de negri în campusul universitar decât oricând, inclusiv decât în deceniile următoare, dat fiind dorința universității de a integra populația de culoare. Evident că erau necalificați și nepregătiți dar au fost recrutați pentru a se încerca să se creeze o elită intelectuală de culoare. Și toată lumea din corpul profesoral de la Cornell a făcut-o cu entuziasm și cu speranța că lucrurile vor fi mai bune. Standardele de admitere fuseseră modificate tacit doar pentru ei, ca o recompensă firavă a situației din trecut.

Problemele au apărut ulterior. A existat mereu o tensiune între: a respecta standardele universitare și atunci eșecul la examene în rândul afro-americanilor urma să fie foarte ridicat sau (opțiunea a doua)– negrii să fie recunoscuți ca o categorie de rang secund urmând să li se ceară mai puțin la examene. 

În mod surprinzător pentru profesorii de la Cornell din 1967, cursul istoriei a arătat că în cele din urmă, în decursul următorilor ani, s-a conturat a treia cale pe care nimeni nu o anticipa. 

A apărut conceptul black power care a izbit universitățile și care în numele ideologiei de stânga refuza integraționismul, fapt dorit de universitate. Până în anii 60 ai secolului XX a existat segregare impusă de albi. Prin răspândirea marxismului în grupurile de studenți negri, „integraționismul a rămas doar o ideologie pentru albi și unchiul Tom”, cum se exprimă A. Bloom. Negrii s-au adunat în grupuri, s-au segregat de albi și au cerut drepturi în spiritul doctrinei marxiste, din poziția de oprimați. Acum se face trecerea de la marxismul mediilor muncitorești la marxismul minorităților rasiale sau etnice. Noii veniți la Cornell nu au căutat să absoarbă cultura universității și să se integreze și nici nu au cerut clemență pentru a fi studenți de categoria a doua. Aici, ca peste tot, au afirmat că știința universității e o expresie a dominației albe și au relativizat valoarea cursurilor umaniste, pe care le considerau o expresie a culturii dominante. 

Modificarea curriculei pentru a se introduce diversitatea multiculturalismului se află pe agenda revendicărilor care nu vor înceta niciodată de atunci. Se ajunge ca să se studieze chiar și „engleza vorbită de negri”, ceea ce îl elimina pe Shakespeare din programa cursului respectiv! Practic, constituți ca grup de presiune, tinerii de culoare au devenit conștienți că pot intimida universitatea și că pot să negocieze ce pot să învețe. Prima victima de la Cornell fost decanul adjunct, o femeie de culoare care muncise din greu pentru a ajunge pe acea funcție, și care era integraționistă, adeptă a însușirii de către negri a culturii înalte. Orice student negru care nu adera la sindicat, nu intra în grup și voia să învețe carte ca albii devenea victimă. Prin acțiunea afirmativă se constituie un nou sistem de putere. Afro-americanii au mese separate în cantine fără să îi segregheze albii și îi băteau pe studenții negri care nu vroiau să intre în sistemul lor. Grupurile rasiale vor rămâne de atunci separate, în cele mai multe cazuri. 

BlacKkKlansman (2018) este un elogiu adus organizațiilor marxiste din anii 60 care au impus multiculturalismul în universitățile americane și care au contestat până la desființare cultura clasică, denunțând-o ca find expresia culturii albe dominanteÎn realitate Black Panther Party sau BPP pe scurt, ca și NAACP (National Association for the Advancement of Colored People)  au fost organizații de extremă stângă ce vor deveni cunoscute pentru actele lor teroriste ce vizau mai ales polițiștii albi, pentru jafuri, șantaje și crime. De altfel, regizorul nu ezită să vorbească de uciderea „porcilor” (polițiști în argou), în condițiile în care Huey Newton(i), lider al panterelor l-a împușcat mortal în cursul unei opriri în trafic pe ofițerul de poliție John Frey. În epocă a fost orchestrată o vastă campanie  intitulată „Free Huey”. Liderii și membrii panterelor au fost implicați în crima organizată și într-o lungă listă de agresiuni și violențe,  sfârșind împuscați .

*

Inițial, industria cinematografică a lansat producții cu puternic impact educativ prin care se urmărea a se eradica rasismul. Metoda predilectă este „informarea”, „lupta împotriva ignoranței”, distrugerea stereotipurilor și a clișeelor. Chiar dacă statistica spunea altceva, magia cinema scotea în relief cazurile celelalte. Știți povestea: un lup a mâncat o oaie, vânătorul a plecat în pădure și s-a întors cu lupul mort; și iarăși un lup a mâncat o oaie... etc.  Apoi, o oaie a mâncat o oaie, vânătorul a mers în pădure și s-a întors cu lupul mort. Lumina rampei scoate la iveală, mereu, cazul oii care a mâncat o oaie și a lupului pedepsit nevinovat, pentru a crea impact emoțional. 

Crearea complexului de vinovăție și ura de sine par a fi obiectivele urmărite de campania filmului împotriva populației albe creștine. Esențiale sunt mecanismele de exercitare a puterii în societate. Grupurile minoritare privilegiate sunt încurajate să-și afirme identitatea, în timp ce grupul etnic majoritar alb, deținătorul tuturor beneficiilor puterii până la sfârșitul sec.XX, a devenit indezirabil și supus culpabilizării prin mecanismele sofisticate de control social. Iar cinematografia este un instrument redutabil.

Odată cu Blackkklansman (2018) avem o modificare majoră de perspectivă:  nu mai este un film educativ care să se adreseze în primul rând albilor. Pelicula surprinde atmosfera din mediile de stânga, maoistă și împotriva războiului din Vietnam. „Prefer ca un frate să omoare un alb rasist decât un vietnamez”, constată cu emfază un lider al mișcării. 

Blackkklansman (2018) este un film care culpabilizează albii creștini  în grup, fără distincție, ceea ce face din el un film profund rasist. Nu există alb bun. Colegii polițiști albi sunt rasiști, șeful poliției, care părea neutru și corect, apără în final kkk. Teroristul cel mai periculos este o casnică albă, urâtă și proastă, care plantează bombe. Nu există alb frumos în Blackkklansman (2018). Doar negrii sunt frumoși. Albii sunt falși, crispați, au mustăți de machoman, pot fi vicleni dar nu inteligenți. 

Din istoria eliberării negrilor din sclavie și a obținerii drepturilor civile, așa cum transpare din film, au fost eliminați albii. Cu desăvârșire. În Mississippi Burning din 1988, Alan Parker arăta onest implicarea tinerilor activiști albi și a serviciilor federale în mișcările civice de obținere și apărare a drepturilor populației de culoare din sudul SUA. Agenții FBI foarte albi și protestanți îi strâng de c...e la propriu pe membrii KKK. Soția foarte albă a șerifului rasist joacă un rol decisiv în aflarea adevărului. 

Există numeroase scene în film în care Ron (negrul deghizat) este descris ca naiv. Atunci când colegul din poliție îi atrage atrenția că America poate vota președinte al Americii pe cineva ca David Duke (extremistul), dar și în discuția cu Patricia (eroina de culoare, marxistă) de pe pod, Ron respinge ideea venirii unui David Duke la președinție, respinge și lupta stângii extreme împotriva autorităților invocând faptul că sistemul se poate reforma din interior. Vreme îndelungată filmul pare a lăsa impresia că Ron e cel care are dreptate, iar mișcările extremiste comuniste din tip Panterele negre sau Black Power sunt doar excese cauzate de societatea rasistă a Americii anilor 60-70. 

Ron nu crede că poliția poate fi în legătură cu KKK. În final se dovedește că poliția are asemenea legături și în autorități nu poți avea încredere, se creează spectatorului certitudinea că Ron e un visător și un naiv care făcuse greșeala de a se angaja cu încredere în cadrul poliției. Patricia avea dreptate. Albii dețin puterea și nu o vor ceda. Soluția nu poate fi decât una de tip marxist: lupta violentă împotriva expoatatorilor și realizarea dreptății sociale prin anularea garanțiilor constituționale. 

Filmul candidat la Oscar justifică ideatic deposedarea grupului etnic alb de ceea ce înseamnă putere; proprietăți, funcții publice, eliminarea din cultură și marginalizarea. Exact ceea ce s-a întâmplat cu clasa burgheză în comunismul secolului trecut.

Rasismul KKK declanșează la Flip Zimmerman conștiința evreității. Practic, potrivit regizorului, vinovați pentru exacerbarea identităților minorităților sunt tot albii!!! Mereu albii sunt vinovați! Duplicitatea evreității lui Flip este alăturată duplicității omului negru, care se naște, potrivit lui W. E. B. Du Bois, teoretician de culoare din perioada interbelică, simpatizant marxist, cu un văl pe față care-l face să vadă lumea și să se cunoască pe sine așa cum îi dictează ceilalți, dominatori, nu așa cum se cunoaște el pe sine. Din această perspectivă, filmul se vrea o „demascare” în sens marxist a vălului creat de gândirea rasistă albă. Ceea ce nu ne spune regizorul dar putem noi ușor constata este faptul că vălul este rupt prin acțiunea artei cinematografice. Ca orice artă magică, și cinematografia ne acoperă ochii cu un alt văl. Acest văl îl face pe negru, ca și pe alb, să se „descopere” așa cum le dictează regizorul: primul frumos, plin de viață și bun, celălalt hâd, plin de stereotipuri și rău. 

Aspecte politice 

Filmul face conexiunea între David Duke, un politician suprematist alb din anii 80 alungat din toate partidele și Donald Trump. „America nu ar alege niciodată pe cineva ca David Duke președinte al Americii”, exclamă Ron, personajul principal al filmului, polițistul de culoare care penetrează KKK. Pentru ca în final să se dezlege șarada: America l-a ales pe Donald Trump, un alt David Duke. Cine votează Trump alege KKK. Cine alege KKK este rasist și cine este rasist este antisemit și criminal. De altfel, David Duke pronunță sloganul lui Trump de campanie: „Să facem din nou America măreață!”

„Ne decimăm poporul, nu doar în America”, exclamă rasiștii din KKK. Aici regizorul face discret cu ochiul disputelor din Europa privind imigrația. Și cine este împotriva imigrației, ne asigură filmul, este adept al KKK, adică este antisemit și criminal. Manipulare perfectă!

Segregarea este o constantă a istoriei. Grupuri etnice minoritare sau majoritare și-au asigurat supraviețuirea practicând exclusivismul, care era o regulă, indiferent că vorbim de populații creștine din Imperiul Otoman, că vorbim de comunitățile de evrei din întreaga lume sau de actualele comunități musulmane din Europa. Dar, pentru regizor, segregarea este rea când reprezintă interesele albilor creștini dar este foarte bună când este dorită de ceilalți. De altfel, a trata problema terorismului alb creștin în anul 2018 nu reprezintă altceva decât culpabilizarea victimelor, ceea ce este profund imoral.

Dacă veți urmări cu atenție filmul nominalizat la Oscar veți avea surpriza să constatați că  partida de ceai de la Boston (începutul războiului de independență al S.U.A.) semnifică pentru regizor realizarea obiectivelor KuKluxKlanul-ui!!! 

Nu poți înțelege o persoană din punctul său de vedere dacă nu intri în pielea ei și dacă nu acționezi ca ea”, spune Atticus, în 1962. Un îndemn aflat la ani-lumină de producțiile propagandistice de azi. Tocmai de aceea, un personaj ca cel jucat de Gregory Peck a devenit prohibit, ca și cărțile care l-au creat: societatea americană se desparte de statul național și democrația reprezentativă și se afundă tot mai mult, în plan cultural, în mlaștinile jocurilor de putere marxiste, cu permanentele războaie între dominatori și oprimați, minoritari deveniți avangarda progresului și majorități tăcute cărora li s-a rezervat rolul de victime.