Din perspectiva baricadelor, termenul desemnează categoriile sociale exploatatoare, considerate neproductive și, de aceea, inutile. Este adesea dublat de alte apelative ca leneși, îmbuibați sau profitori care sug vigoarea celor productivi. Mao Zedong, părinte călăuzitor, observa: În ultimii doi ani Marea Britanie a asistat la începuturile unui avînt în masă puternic, în care sute de mii de oameni din întreaga țară - muncitori, femei, minorități naționale, studenți, tineri și intelectuali - au fost atrași în diverse forme de rebeliune și rezistență împotriva sistemului social capitalist / imperialist, față de minusculii paraziți, 2% din populație deținând peste 50% din proprietăți, care țin puterea politică în mâinile lor ca moartea sumbră.

În pelicula Paraziții, familia Park formată din patru membri (părinți și doi copii) este o familie prosperă, fericită posesoare a unei locuințe de lux, luminoasă și plină de bun gust, realizată într-un stil minimalist autentic. Proiectată de un arhitect celebru, casa este o oglindă a familiei: avem bani dar avem și gust. Gardurile noastre înalte ne trasează limita față de plebea din exterior. Părinții au mulți bani fără a face, aparent, nimic care să-i justifice. Îl vedem de vreo două ori pe domnul Park în propria mașină, aflat în dreapta șoferului care-l privește cu deferență, altădată intrând într-un birou luxos și, una peste alta, îi admirăm costumele bine asortate cu cravatele. 

Nu cunoaștem orașul în care are loc acțiunea filmului sud-coreean jucat de actori sud-coreeni. Poate fi orice metropolă de la sudul paralelei 38, cruțată de represiunea Nordului dar, ne transmite regizorul, nu de ravagiile inegalității.

În mentalul de stânga, familia Park reprezintă o familie de paraziți. Pater familias se află în vârful ierarhiei circuitului capitalist (doar) fiindcă deține Banul, deci instrumentul prin care îi exploatează pe ceilalți. Soția lui, tânără și drăguță, nu are nicio ocupație, își crește copiii (educație îndoielnică și ea, copiată după normele societății înalte, cu principii moderne, imită America) și frizează de la început și până la sfârșit o naivitate și o ușurătate strigătoare la cer. Prostie, credulitate, nepăsare, doamna Park le are cu vârf și îndesat. Relațiile de familie sunt convenționale dar tolerante, părinții au grijă de copii iar aceștia își respectă la rândul lor părinții. Singurele izbucniri de vitalitate apar atunci când Da-song, mezinul familiei, deghizat în pui de indian, aruncă haotic cu săgeți și transmite semnale codificate părintelui dintr-un cort de jucărie așezat teatral în mijlocul curții generoase. Mama lui Da-song descrie în câteva rânduri despre cum a achiziționat arcul, săgețile și costumația de indian de pe site-urile americane, în special de pe Amazon. Povestea este redusă la hobby-ul și decorarea unui băiat tânăr, ca și cum, spune undeva regizorul, ai purta un tricou cu Che Guevara fără să știi despre viața revoluționarului: contextul și sensul din spatele lucrurilor reale ne scapă.

Regizorul nu ne lasă, însă, să reflectăm prea mult la aceste aspecte fiindcă, la intervale, camera își îndreaptă ochiul de sticlă în altă direcție. 

                                                                                          ***

Din perspectiva dreptei (de data aceasta) sunt considerați paraziți cei neintegrați în sistemul capitalist, precum celălalt model de familie prezentă în film, diametral opusă familiei Park: săracii, Kim, ce locuiesc într-un subsol insalubru plin de gângănii. Acești patru plebei sunt solidari în mizeria în care-și duc zilele, aflându-se într-o reală și aparent sfâșietoare unitate proletară. Prind oferte gratis, mănâncă pizza ieftină, își câștigă banii de hrană îndoind cartoane și-și agață la uscat rufe prin colțuri mucegăite. Nu sunt nici veseli, dar nici triști, își acceptă destinul. Într-o ramă vedem o tânără bine făcută, aruncătoare de ciocan, o oglindă a clasei muncitoare, premiată cu o medalie lucitoare. Astăzi – femeie voinică între două vârste. Viața lor pare a curge fără sens în vreme ce-și butonează telefoanele în căutarea unei brume de semnal, acolo, în spațiul murdar de unde nu puteau niciodată vedea cerul. Filmul începe în mod sugestiv cu o deratizare făcută pe strada lor. Familia Kim prinde și această ofertă: deschide larg geamurile pentru a li se omorî gratis gândacii din casă.

Firește, sunt aproape sufocați de vaporii insecticidului. Sunt paraziți, iată, la rândul lor! 

Spectatorul nu poate empatiza nici cu ei și, cu siguranță, dacă a vizionat filmul prin clișeistica arhicunoscută a luptei de clasă sau a drumului spre înalta societate va fi în cele din urmă dezamăgit cumplit. 

Regizorul coreean jonglează interesant cu Binele și cu Răul, cu ideologii, cu psihologii sociale. Este, cu siguranță, unul dintre motivele pentru care a primit Marele Premiu. Paraziții nu se axează pe lupta de clasă, nu există exploatați buni, exploatatori răi, manifestări de stradă sau supereroi de culoare. Cei bogați nu sunt cu nimic mai răi sau mai buni decât cei săraci. 

Bogații sunt snobi, apatici, rupți și izolați de realitatea vieții precare a angajaților. Săracii (exploatați, proletari, sclavi) sunt impostori, lipsiți de solidaritate față de străini, cumplit de egoiști, dar și de măsură, arătând o luptă de clasă chiar în interiorul proletariatului, pentru privilegiile aduse de servirea bogaților!

Nu este, totuși, suficient pentru ca Paraziții să primească Marele premiu. Să-l fi luat doar fiindcă filmul e coreean și s-a premiat alteritatea? Cu siguranță, nu. Un film care ia premiul Oscar trebuie, în continuare, să fie un film Mare, dar altfel decât a fost, de pildă, Titanicul, Pe aripile vântului sau Pacientul englez. Oscarul 2020 trebuie să transmită o idee superioară altor Oscaruri, o idee progresistă, înaripată. 

Familia Kim primește, într-o zi, de la aceeași persoană - Min, proaspăt student acceptat la o universitate de renume și amic al tânărului Kim Ki-woo - două șanse prin care-și poate schimba viața. Prima este simbolică – o piatră veche, rară, cunoscută pentru proprietățile sale binefăcătoare, o piatră magică, protectoare pentru familie.  

Cealaltă șansă a familiei este mult mai pragmatică: îl recomandă pe Ki-woo pentru o slujbă bine plătită în casa lui Park, bogatul proprietar al unei locuințe de vis din zona rezidențială a orașului. Singurul lucru pe care îl avea de făcut Ki-woo era să o asiste la lecții pe fiica lui Park și să o păzească de ispite până când Min se va întoarce acasă și se va căsători cu ea. Fiica este un fel de prințesă închisă în turnul din castelul de poveste. În schimb, prietenul îi garantează că, datorită recomandării sale, va primi slujba. Și asta în ciuda faptului că nu deține o diplomă (pe care o va falsifica în vederea interviului) și a stării sale sociale umilitoare. Ajuns la reședință, tânărul Ki-woo va străluci ca dascăl și psiholog, având o imagine debordantă. Ulterior își aduce și sora ca arterapeut pentru micul Park, la rândul ei fata având o atitudine sofisticată, profesionistă, de adevărat psihiatru. Îi va intui secretele micului indian, îl va controla perfect, va citi picturile complexe ale acestuia și va deveni, în curând, un personaj de încredere pentru doamna Park. După puneri în scenă viclene, își vor aduce și părinții la reședință ca înlocuitori pentru șoferul și menajera domnului Park. 

Mirosul – rol esențial în film, trasează limite clare; săracii miros la fel nu numai fiindcă ar fi murdari ci fiindcă spațiul în care trăiesc, meschin, îi face să-și amestece identitățile.

În câteva rânduri, Kim fusese în pericol să-și piardă slujba de șofer, pentru că, chiar dacă el nu trece niciodată linia (adică nu depășea niciodată limitele impuse de angajator), aflăm de la domnul Park că mirosul lui trece linia. 

Conform moralei, persoanele fără caracter nu-și respectă cuvântul, sunt purtați exclusiv de instincte primare și-și urmează interesul meschin. Ca și paraziții: elemente active în cadrul selecției naturale care distrug organismul - gazdă datorită unui punct slab care permite infecția. Parazitul profită și invadează. Este, dacă vreți, ca într-un alt celebru parazit, Alien, care intra în trupul gazdă și-l parazita. Dacă o făptură rațională își face un plan și urmează niște direcții pentru care poate fi trasă la răspundere, un parazit este nemilos și complet interesat de sine, dar nu intenționat crud. Până la urmă, dacă își distruge gazda, așa a trebuit să fie. Așa sunt și cei patru KIm. O familie fără venituri - tată, mamă, fiu, fiică - familie prinsă-n slujbe ușurele, vulgari, mediocri,  ce stau la un demisol lângă care urinează adesea oameni beți, devin peste noapte niște adevărați profesioniști. Deși în intimitatea familiei își dau frâu liber sentimentelor, în afara ei joacă perfect rolul pe care și l-au asumat. 

Și asta fiindcă s-au lăsat duși de șuvoiul de apă.

Continuitatea simbolică a premiilor Oscar din ultimii trei ani devine un aspect demn de luat în seamă. De trei ani sunt premiate diferitele forme pe care le poate lua apa! The shape of water. Dar trilogia nu s-a închis decât în acest an, 2020, cu un final aparent surprinzător dar, pentru inițiați, previzibil. Apa se revărsa în 2018 și anunța mântuirea de capitalism prin dezlănțuirea instictelor (demonul apei). În anul 2019 apa lua forma lacrimii muncite, a trudei, și a picăturii de sudoare, a salvării prin rasa de jos a sclavilor trecuți prin trei Rome: cea antică, cea medievală catolică și cea capitalistă din cartierul metropolei Mexico. Paraziții închid cercul: fiecare viață este luată de șuvoiul destinului căruia îi aparține. Potrivit regizorului asiatic (care vorbește prin tatăl Kim), nu ai voie să-ți planifici viața. Filosofia apei este simplă: totul ține de hazardul locului pe care-l ocupi în sistem, fiecare suntem actori într-o piesă care ni se dă de-a gata. Intrăm într-un șuvoi din care nu ne mai putem rupe. Nu merităm laude pentru faptele noastre și nici imputări pentru aceleași fapte, nu lauri și nici lovituri de bici fiindcă, în fapt, meritul ori dezonoarea sunt ale vieții. În șuvoiul de neoprit care inundă orice individualitate, ne aflăm roluri pe care le jucăm, și, cu cât le jucăm mai bine, avem mai mult succes. În felul acesta nu mai există nici eroi și nici criminali, nici salvatori dar nici brute. 

Totul este fluid. Așa cum apa ia forma recipientului în care este pusă, tot așa și în Paraziții, oamenii se adaptează rolurilor sociale pe care sunt nevoiți să le interpreteze. În mod surprinzător un tânăr fără studii și fără vreun viitor devine un profesor excelent, iar sora lui un art-psiholog de excepție. Sunt lipsiți de inhibiții, sunt reali. Acest lucru se întâmplă prin lanțul determinărilor prezent în capitalism, prin reificare și înstrăinare de sine, așa cum s-ar exprima neomarxiștii occidentali. Societatea capitalistă, de consum, transformă omul în obiect. Banii sunt fluizi, circulă iar oamenii sunt interșanjabili și trăiesc pentru și în jurul banilor căutând mereu să-i aibă și interpretând diferite roluri sociale. Pe tot parcursul filmului ne urmărește obsesia banului: totul costă, toți numără bani, orice serviciu se plătește. Omul se pierde pe sine și se pune la dispoziția societății capitaliste care-l utilizează ca marfă. 

Momentul culminant al filmului e reprezentat de o ploaie intensă care pare a desluși meandrele, caracterele și destinele tuturor. Șuvoaiele care curg îneacă subsolurile și refugiază sărăcimea orașului într-o sală de sport de la periferie. Acolo, tatăl Kim explică fiului cum, în viață, orice plan este sortit eșecului. Singura reușită sigură este lipsa unui plan. În fapt, să te lași luat de șuvoi, să joci rolul care ți-a fost dat. 

În Shape of water, în Roma dar în special în Parasite, firul epic se desfășoară în masive construcții supraetajate care au la baza fundației subsoluri vaste și terifiante. Exploatații populează aceste subsoluri, urcă și coboară scări nesfârșite. În The shape of water demonul venit să elibereze oamenii e supus torturii, în Roma vedem adevărate agape ale săracilor care se desfășoară în subsoluri. În Parasite subsolul e spațiu al recluziunii. În toate trei peliculele subiectele opresiunii sunt femeile de serviciu, menajerele, bucătăresele, îngrijitoarele, bonele, personalul casnic angajat al unor familii înstărite. Critica sistemului capitalist nu-și îndreaptă atenția spre vastele clădiri de birouri urbane populate de proletariatul digital aflat în slujba corporațiilor. Obiectul criticii sunt relațiile personale de tip capitalist. 

În The Shape of water, dar și în Roma, subsolul ascunde monștri care abia așteaptă să iasă și să devoreze falsa lume de la suprafață. Este, cumva o peșteră a lui Platon pe invers: adevărul se ascunde în întuneric, este terifiant și greu de suportat atunci când ni se revelează în toată splendoarea lui. Și deloc biblic: „Că oricine face rele urăște Lumina și nu vine la Lumină, pentru ca faptele lui să nu se vădească”- Ioan 3-20.

Și în filmul Paraziții există un monstru: ființă a întunericului, a ales soluția de a locui neștiut în subsolul somptuoasei reședințe de teama creditorilor. Vreme de patru ani și-a dus zilele fără să vadă lumina naturală. Ca un parazit, urca noaptea scările pentru a se hrăni și se simțea dator moral față de domnul Park, ca stăpân care-i asigura supraviețuirea. Singura persoană care știa planul camerelor de la subsol, intrările secrete și avea acces la ele era fosta menajeră a casei, rămasă în slujba familiei Park după ce îl slujise pe primul proprietar al casei. Îndepărtată de doamna Kim din slujbă, se întoarce inopinat în lipsa stăpânilor și intră în subsol sub ochii înspăimântați ai celor patru Kim. 

Se declanșează o comedie a ororilor care se va sfârși în același subsol unde, ne spune cifrat autorul, sunt sortiți să stea cei înfrânți de societate. 

O petrecere selectă coincide cu sfârșitul descărcărilor de apă. Prezenți, și cei patru Kim. Dacă vă amintiți, Min nu i-a dat lui Ki-woo doar o slujbă. I-a mai oferit și o piatră magică, protectoare, pe care tânărul o salvează din șuvoi și o ține la piept. Privește pe geam, la reuniunea lumii bune aflate pe gazon și înțelege că el nu face parte din acea lume. Că lumea lui și a lor sunt ireconciliabile. Cheia e clară: tânărul încearcă să se rupă din lanțul de dependențe, se regăsește pe sine și realizează că locul lui nu e acolo, în sistemul ierarhic capitalist.

Trezit parcă din amoțeală, lui Ki-woo i-a fost milă. Coboară în subsol să-l întâlnească pe nefericitul prizonier. Va fi aproape să-și piardă viața. Prizonierul scapă din subsol și sângele curge ca o consecință a unor crime, aparent lipsite de sens.

Resorturile psihologice ale crimelor țin de natura umană: răzbunare, invidie, revoltă, nedreptate. Dar cadrul vizual ne vorbește nouă, privitorilor, despre mult mai multe lucruri: bogatul Park se costumează în indian și îi cere și șoferului Kim să facă asta, pentru a fi o petrecere reușită. Îi vedem pe cei doi coreeni care seamănă grozav a indieni – identități fluide. Dar, vai, cât zbucium în sufletul calmului Kim, alungat de acasă de ape, cu soția urmărită curând de prizonierul din subsol, apoi cu fiica ucisă! Rezolvarea dramei, Kim o execută spontan: îl ucide pe bogatul Park, care era oripilat de mirosul prizonierului din subsol. Kim simte spontan că binefăcătorul Park, pentru care se rugau toți cei aflați în lanțul dependențelor capitaliste, este totodată și cel care se află la originea dramei. Are grijă, în prealabil, să-i dea jos penele de indian de pe cap. Este un gest de demascare. 

Urmarea este firească: ia locul monstrului din subsol, care păcătuise față de sistem împrumutând bani fără să-i restituie. În ambele cazuri, sistemul îi trimite în subsolul bogaților, pentru a nu păta gazonul superb al proprietății, simbolul lumii curate, septice, a celor aflați în vârful ierarhiei și spre care se scurg beneficiile.

Ki-woo, fiul devotat al lui Kim, visează că într-o zi își va elibera tatăl cumpărând proprietatea. Pentru asta va trebui să termine o universitate și să facă bani, adică să treacă de la condiția de parazit al capitalismului la condiția de corp viu și bogat în resurse al acestuia. Concluzia este dureroasă: sistemul capitalist nu poate fi înșelat iar orice tentativă de regăsire de sine și de ieșire din circuitul marfă-bani este sortită eșecului.  Paraziții expulzați de sistem sunt lipsiți de conștiința de clasă și tot ce pot face ei este să încerce să înșele sistemul, eșuând mai devreme sau mai târziu. Paraziții-profitori ai sistemului nu înțeleg, oricum, nimic din dramele subsolului, iar atunci când monștrii ies la suprafață îi cred fantome sau extratereștri.