„Iisus din Nazaret”, regizat de Franco Zeffirelli, este considerat cel mai reușit film despre viața Mântuitorului. Atât de bine s-a transpus actorul Robert Powell în pielea personajului, atât de fidel a reconstituit regizorul atmosfera acelor vremuri încât telespectatorul are senzația că se află realmente în preajma lui Hristos. 

Capodopera conține însă și o abatere de la adevăr, în sensul că prezintă un altfel de Iuda decât cel cunoscut din relatările biblice. Trădării i se găsește o justificare nu în patima iubirii de arginți ca-n Biblie, ci într-un pretins zel politic. 

În film, Iuda este un învățat, un vorbitor de limbă greacă, latină, ebraică și un pasionat scrib. În realitate, nici Scriptura, nici alte scrieri din epocă, nu oferă astfel de amănunte. Singurele referiri sunt legate de locul nașterii, satul Karioth de lângă Hebron, de unde și numele de Iscariotul, și de patima sa pentru avere. Ideea că Iuda ar fi aparținut grupării zeloților enunțată de istoricul Iosef Flaviu doar ca o ipoteză este ridicată de Zeffirelli la rangul de adevăr. Iuda nu aprobă metodele brutale ale tovarășilor săi care pun la cale asasinarea lui Irod dar îmbrățișează cauza lor, eliberarea poporului evreu de sub ocupația romanilor și refacerea vechiului Regat al lui David. Crezând că Iisus Hristos este Cel menit să conducă Regatul, Iuda pornește în căutarea Lui pentru a-i deveni discipol fapt care, iarăși, intră în contradicție cu relatările evanghelistilor: "Nu voi (apostolii), M-ați ales pe Mine, ci Eu V-am ales pe voi” (Ioan 15, 16). 

În imaginația regizorului, Iuda, mai înainte că Domnul să intre în Ierusalim și fără să fi primit poruncă de la Acesta, l-a rugat pe Zerah, căpetenia Templului, să-l introducă pe Învățător în Sanhedrin pentru ca fariseii și cărturarii să recunoască în El pe Mesia. Speranțele lui Iuda s-au năruit în momentul în care Mântuitorul, după ce a fost întâmpinat în Cetatea Sfântă ca un Împărat, i-a izgonit pe cămătari din Templu cu biciul și a prezis căderea Ierusalimului. Din acel moment Iuda s-a îndepărtat de Hristos dar nu a dat vreun semn că ar dori să-l trădeze. 

Și, potrivit scenariului, nici nu l-a trădat. El a fost victima unei „manipulări” din partea Căpeteniei Templului care i-a sugerat să-i indice locul în care se afla Iisus pentru a-i da Acestuia posibilitatea să își prezinte învățătura în față arhiereului Caiafa. Necrezând că e vorba de o judecată și cu atât mai puțin de o condamnare la moarte, Iuda i-a condus pe soldații din gardă Templului în Grădina Ghetsimani. Nu banii, nu invidia, ci zelul a fost, potrivit regizorului, mobilul principal al acțiunii sale. Realizând că a dat greș, Iuda s-a spânzurat, nu înainte de a arunca în Templu punga cu bani pe care nu a pretins-o. 

Iuda lui Zeffirelli nu este așadar Iuda din Evanghelie, adică un hoț, un iubitor de argint și un vânzător. Personajul din film este o victimă a fariseilor care s-au folosit de naivitatea lui pentru a-l prinde și condamna pe Iisus. Nu știu dacă această viziune a fost impusă de producătorii în majoritate evrei care s-au temut că filmul ar putea genera reacții anti-semite, așa cum s-a vehiculat la momentul lansării, sau a fost o consecință a libertății de creație pe care regizorul și-a asumat-o. S-a dovedit însă că expresia „viața bate filmul” sau mai corect spus „adevărul bate filmul”, este valabilă și în cazul unei capodopere precum „Iisus din Nazaret”.