Înaintea lui Pilat din Pont Mântuitorul Hristos a făcut următoarea justificare: „Împărăția Mea nu este din lumea aceasta” (In. 18, 36) și: „Eu, Lumină am venit în lume, ca tot cel ce crede în Mine să nu rămână întuneric” (In. 12, 46). Am putea spune că în aceste cuvinte stă adunată cea mai profundă apologie creștină înaintea unei lumi întunecate, la înțelegerea căreia nu poate să pătrundă Cuvântul lui Dumnezeu.

 

„Cum să priceapă atunci păgânul Pilat și evreii că există o altă împărăție? Ori este aici, ori nu este?” – se întreabă retoric mitropolitul Bartolomeu Anania, arătând în continuare imperativul nelămuririi poporului de atunci înaintea marii dileme hristologice: „vrem să vedem această Împărăție pentru că ne trebuie!”. Modalitatea lor de cugetare este „logică” până și astăzi:  „ei gândeau pământește, ca niște pământeni, Iisus gândea dumnezeiește, ca un Dumnezeu. Dintre toți, fariseii gândeau mai omenește decât toți și ei se temeau că va fi proclamat împărat, nu pentru că urmau să fie astfel dezrobiți de romani, căci asta o doreau și ei, ci pentru că nu era omul lor. Era adversarul lor. Și atunci când ești egoist și interesat politic, nu te mai interesează binele comun al patriei, ci interesele partidului din care faci parte și ei, fariseii și saducheii, erau partide politice. Nu este de-al nostru, nu ne trebuie, chiar dacă ar fi să ne dezrobească! Știm ce s-a întâmplat peste numai câteva zile” (Mitropolitul Bartolomeu Anania, Predică la Duminica Floriilor, apud pr. Ioniță Apostolache, „Cuvânt duhovnicesc la praznicul Floriilor. Împreună călătorind pe cale – de la Patimă la Înviere », în Revista Ortodoxă, publicație on-line a Arhiepiscopiei Craiovei, Nr. 2/2019, p. 41-46.). Urmează să ne întrebăm în mod firesc: când a fost sincer poporul, atunci când L-au ovaționat la intrarea în Ierusalim, sau mai pe urmă, când L-au condamnat la moarte, alegându-l pe Baraba pentru grațiere? Putem spune, fără să greșim, că și într-un caz și în celălalt. Dacă în prima situație se evidențiază imboldul politic, cea de a doua se exemplifică clar în psihologia de turmă. 

Domnul merge de bună voie la Patimă, este legat, biciuit, scuipat, judecat și apoi răstignit între doi tâlhari. Din acestă postură, poporul nu-L mai putea percepe ca pe un împărat. Imaginea Lui mântuitoare fusese deîndată dată uitării și aceiași oameni, care astăzi Îl primesc cu osanale, mâine Îi vor striga: „Răstignește-L! Răstignește-L!”. „Cetatea Ierusalimului, care astăzi e teatrul acestei sărbători strălucite” – zice marele predicator Ilie Miniat – „peste câteva zile va fi priveliștea înfricoșătoarelor tânguiri. Ea, care-L primește acum ca pe un Împărat al lui Israel, peste câteva zile Îl va pironi pe cruce ca pe un făcător de rele. Acest popor care acum fâlfâie stâlpări de finic, peste câteva zile îi va ciopli crucea. Aceștia, care Îi strigă acum Osana, vor striga să Se răstignească. Astăzi Îi arată atâta cinste, iar peste câteva zile, atâta defăimare. Aceștia care acum se închină Lui, sunt cei care Îl vor răstigni” (Ilie Miniat, Episcopul Cernikăi și Kalavritei din Peloponez (1669-1741), Predici la Postul Mare și la diferite trebuințe, traducere din limba greacă de Pr. Dumitru Iliescu Palanca, Ed. Anastasia, București, 2004, p. 242). 

Pornim de la această imagine în abordarea noastră, tocmai pentru a înțelege că, până astăzi, „logica” socială a Adevărului divin nu s-a schimbat foarte mult. Cu toate că ne găsim de atâtea veacuri ca martori la Taina Potirului Euharistic, cu glasul ridicat cerem de la cezarul ca Stăpânul să fie, de data aceasta, „răstignit” în recipiente de plastic. El, Cel Ce este Izvorul vieții și al nemuririi noastre, „cu moartea pe moarte călcând și celor din morminte viață dăruindu-le”, Se vede astăzi calculat la metri distanță, departe de cei ce sunt învățați de acum să „învieze” singuri. 

În esența savantă, dar plină de amănunte pesimiste și antiteze tăioase, critica adusă de Celsus odinioară creștinismului anunța cu îngrijorare ridicarea unei noi lumi peste cea veche, a unei Împărății peste zidirea milenară a filosofiei și culturii antice. În afara contextului apologetic, din care este aproape nelipsit, nu vom găsi prea multe detalii cu privire la opera sa. Cu toate acestea, există o recentă tendință de reactivare a sa, cel puțin ca atitudine, în mediile actuale anti-creștine. Există de asemenea și revendicări caracteriale ale unor personaje actuale, titrate mediatic, ce-i drept mult mai palide ca prezență și discurs în comparație cu marele preopinent al lui Origen. În spațiul mediatic românesc, în special pe canalele radio-tv sau pe site-urile cu specific predilect anti-eclesiastic, își fac tot mai des apariția diferite personaje pseudo-cultivate religios, care desconsideră vădit valorile creștine. Departe de a îmbrăca forma unei dezbateri elevate și documentate, discursul lor se transformă direct în acuză și desconsiderare față de niște valori străine etosului, mediului ostil și ideilor pseudo-cultivate pe care le propagă. În felul acesta se poate identifica din punct de vedere apologetic trecerea brutală de la discursul materialist-dialectic al regimului comunist, care totuși se oferea cu o oarecare „eleganță” prin celebrul „crede și nu cerceta” societății, și manifestul nejustificat și plin de ură al neomarxismului actual.

Marele filosof Constantin Noica, mare admirator al geniului eminescian, comentează indirect această speță, problematizând pe marginea unui vers, descoperit în caietele poetului de la Academia Română (Manuscrisul nr. 2254). „Ca o spaimă împietrită, ca un vis încremenit”, spune Poetul, lăsând pe filosof să ne descopere două coordonate existențiale: „frământarea filosofică a omului modern, existențialismul, prin prima jumătate a versului lui Eminescu – spaima împietrită; și depășirea existențialismului, prin cealaltă jumătate – visul încremenit” (Constantin Noica, Eminescu sau Gânduri despre omul deplin al culturii românești, Ed. Humanitas, p. 132). La lumina „felinarului apologetic”, pare să se deslușească conturul împietrit al spaimelor seculare, dar și drumul spre Împărăția lui Dumnezeu, care „nu este din lumea aceasta”.